Totul i se părea că s-a mai întîmplat odată. Stătea lîngă o fată de care îi plăcuse cu mult timp în urmă, de care unul îi spunea că s-a îndrăgostit, și cu toate că îi vorbea pentru prima data- o mai salutase, însă atât- i-a spus ceea ce îi mai spusese. În stație, unde s-a întâlnit cu-n coleg de-al ei, după ce în loc de salut l-a mai întrebat dacă vrea să mai meargă la tenis, degajat, fără să creadă că vor merge vreodată și gândindu-se că i-ar plăcea să meargă, doar că nu chiar zilele următoare, după ce și el i-a spus că vor merge cîndva, la fel că de fiecare dată când se întâlneau, ea a venit lângă ei.
-Llosa. Mario Vargas-Llosa. Mario-Vargas-Llosa. Vargas-Llosa. N-ai auzit de el? E cel mai bun. Știa că a mai stat în același autobuz lângă ea, tot cu un picior sprijinit de scaunul din față și repetandu-i același nume, pe care nu-l putea auzi.
-Nu, n-am auzit.
-Și nu mergi în week-end-u ăsta la tenis? Ai ceva de făcut?
-Păi duminică mă duc la meci, iar sâmbătă mă întâlnesc cu cineva. I-a spus și asta ultima dată, doar că nu știa când, n-au mai vorbit de tenis, dar au vorbit de fotbal cum au vorbit și de data asta. Cu siguranță n-o invitase la un fotbal. De ce mi-ar fi spus asta și ultima dată?
Într-o stație urcă unul, îi întinde mînă, se duce în spate, și el știe că a mai stat lângă ea și a urcat și el din aceeași stație. Îi face loc să coboare, se duce în spate, îl mai întreabă despre fată roșcată-șatena-brunetă despre care i-a spus că trebuie să stea lângă el și i-a mai dat niște indicii de care nu era sigur, un semn pe fața-i lungă, însă fără rost, iar ea, ca și ultima data, s-a uitat la el înainte de a coborî, fără să-și schimbe trăsăturile pentru cîteva secunde. S-a uitat la fundul ei ca de absolut fiecare dată când o vedea și nu-i vorbea, dar nu înțelegea de ce, cum niciodată nu-i mai vorbise, totul se repeta.
Coboară și uită. Zidul de ciment pe lângă care merge în fiecare zi îl face să se gîndească la blugii gri ai unei fete de care-i plăcuse într-o zi, la germană, pe care o văzuse și lângă un băiat-păpușă cînd se ducea să bea cu unul, păpușă încă dinainte de a încerca toți să pară manechine, pe când el nu se mutase în casa la care trebuia să ajungă trecând pe lângă zidul făcut de țigani, pentru care intimitatea e un lucru important, poate chiar fără excepția muzicii. Se imagina îndrăgostindu-se de o țigăncușă pentru care el va fi salvatorul. Îi va da libertatea pe care nu credea că ar fi putut-o avea, o libertate extremă, la fel de extremă că lipsă libertății lui de acum.. O fată care îi seamănă brunetei de la germană e la câțiva păși în față lui, îi seamănă fiind șatena, având ochii albaștri, nu chiar la fel ca cei căprui, foarte multe coșuri care nu-l vor deranja niciodată, față de un ten alb, pur, lipsit de fond de ten și de orice altceva ce diferențiază fetele reale de cele din cataloagele de cosmetice, dar e la fel de micuță.
-Hei, salut, să știi că mi-a plăcut pentru prima data să merg la biserică. Dacă nu m-aș fi gândit că aș putea să nu te mai văd chiar aș fi devenit credincios.
-Bună...
-O să te mai uiți vreodată la mine cum o făceai acum câteva săptămîni? Eram în biserică și te-am văzut zâmbind, ți-am văzut ochii mari pe care încerci să mă faci să îi uit și eram fericit gîndindu-mă la posibilitatea de a te vedea ieșind. Dar nu ai mai ieșit. Și acum nici nu mai zîmbești, cred că o să rămân ateu și tu o să crezi că iubirea există numai în biserică, cum încerca cineva să-mi explice. „Te simt gol” și mai spunea ea ceva. Îmi place mult zîmbetul tău.
-Bine, acum nu suntem în biserică.
Da, dar continui să fii mai interesată de drum decât de...
-Da, cred că aici ne vom despărți.

-Să știi că eu nu știu dacă ce am scris poate fi un dialog ok, adică în realitate n-aș putea să spun decât „salut, la c școală ești? ce ți palce să faci?” și alte rahaturi plictisitoare, dar poate am putea vorbi așa și în realitate, nu?
-Da, depinde de cine citește, unii ar putea spune că e prostesc chiar dacă tu crezi foarte mult în ceea ce ai scris și mai toți care citesc intră în atmosferă și-s interesanți de ce se va întâmplă mâine dimineață când ne vom întâlni în stație și tu mă vei întreba dacă vreau neapărat să merg la școală, mă vei descrie, vei descrie toate fetele din autobuz care se uită la tine și la mine, la fețele deloc timpe care zâmbesc, o vei descrie și pe fata care se uită la tine de cînd ai urcat și care ți se va părea mai interesantă decât mine, însă știi că astfel ea se va îndrăgosti de tine. Răspunsul meu va fi: ,,da, te superi dacă nu mai vorbim?” și nu cred să fie exagerat să scrii că ești descumpănit și să te vezi pe tine prin ochii celorlalți, ca după asta eu să ți spun că voi avea de făcut un proiect de mediu și că mi-ar plăcea să ne vedem după.
-Aș putea să te ajut? Adică mi-ar plăcea mai mult să știu la cât termini, dar spune-mi despre ce-i vorba. Dacă termini repede am putea merge și la...
-Da, poți să te mai gândești până mâine.
-Și mă voi simți atât de bine după extremele astea. Mădălina mă privește cochet, își desprinde buzele privindu-mă cu ochii întredeschiși și jucîndu-se cu limba foarte aproape de mînerul de care se ține. Dacă ea m-ar fi privit cu adevărat, nu cred să fi putut să mă gândesc nici la cuvântul cochet. Și cum totul e în mine: toți se întorc și par dezinteresați dintr-o data, toate fețele mă fac fericit, cu excepția uneia. Și acum câteva secunde tot ce aș fi vrut era acest răspuns, acest zâmbet și această privire sinceră și inocentă. Acum e mai importantă cealaltă. Îmi atinge mână dreaptă și mă privește încrezătoare și fericită. Nimic nu mă mai interesează.
-Să știi că nu voi coborî cu tine.
-Cine ești tu?
-Hai că nu mai am chef, ne vedem mai tîrziu.
-Să știi că te iubesc mult.
-Multusus, sau cum zicea ăla?
-Nu mai știu, mersi multos că mă lași fără să știu continuarea.
-Tocmai de asta plec, nu pentru că n-o știi, dacă asta ar fi fost motivul, nici n-aș fi venit niciodată.
-Da... Ea merge în continuare și nu se uită la mine. Se gîndește la cum a țipat cu o noapte înainte, la toate berile băute, liniuțele prizate și la cum unul pe care-l privea insistent a făcut-o curvă și ei i-a plăcut. Acum se gândea numai la el. Se uită scârbită la mine și-mi spune: „Ce vrei și tu? Când o să poți vorbi să-mi spui ce vrei, până atunci, încearcă să nu mă plictisești. Ai o țigară? Merci, nu ești chiar atât de degeaba.”
-Să scrii asta pe ciornă, da?
-Bine iubitule, săruta-mă. Poți face ce vrei cu mine, putem merge la tine și să mă lași să fac ce vreau?
-Da, fute-mă, fute-mă! Nu te opri! Așa! Aaaaaaahhhhhh...O, da! Ooooh...
-Și de ce nu?
-Pentru că îți pui singur întrebări, și așa ceva nu se face, când scrii, scrii și atât, știi că totul e real.
-Atunci de ce ai folosit tonul ăla? Și de ce te întreb asta?
-Chiar așa, tonul nu contează când scrii, tonul nu l-ar fi descoperit decât prea puțini, iar cei care l-ar fi descoperit ar fi fost numai cei ce-și bat joc de o carte deschizând-o la pagină x și citind ceva.
-Sau majoritatea care ar fi citit.
-Da, bine, oricum plecam, așa că degeaba vorbim, pentru că tu voiai să fie așa, eu am folosit tonul. Tu ai fost deranjat de el, iar acum tu-mi zici că e proastă continuarea.
-Da, și?
-Mi-ai zis că nu mai faci din astea.
-De cînd? Bine, dar de ce nu ți-ar spune ce ți-a spus măcar? Hei, de ce? Bine, dacă eu nu cred nu înseamnă că nu mă poți face să cred.
Balconul în care stătea așteptînd-o e același în care nu știa că nu se mai poate masturba, unde era liber, dezbrăcat, privit de toți ce treceau, imaginându-se indiferent față de viață, reușind s-o aibă pe Bianca, cea care era scopul suprem al existenței sale mai mult decît reale, s-o știe răsfirată în patul său, așteptându-l, să nu știe că totul l-ar fi dus la fel de jos pe cât urcase numai în câteva ore, în care a fumat încontinuu dintr-o țigară, pe care nu a mai avut timp s-o vadă atingând asfaltul, cu toate c-o aruncase și o privea plutind de prea mult timp printre picături de sânge atrase repede de cimentul cărămiziu.
Vrea o lume în care totul să fie la fel în fiecare zi, în care Bianca să-și accepte dispariția, în care lumea să o ia de la început spre noul scop. Ziua s-a sfârșit, de parcă nici nu ar fi început, nimicul va fi tot ceea ce va ști că poate în fiecare zi a eternității asemănătoare să facă. O fată minionă, părea a avea doișpe ani, doar fața imperfectă îl face să știe că e conștientă de ceea ce privește el absorbit, stătea la câțiva metri de el, se ferește de cei care l-ar fi făcut să se miște apropiindu-se de el, ratează un autobuz, el își da seamă prea târziu, ca atunci când o face să privească din nou fericit la formă ideală și scoasă în evidența de pantalonii negri elastici. Urcă în autobuz alături de o fată neinteresantă, destul de drăguță, căreia unul i-a dat o palmă când erau mici, gândindu-se la fundul ce dispăruse într-un al doilea autobuz, întrebîndu-se dacă nu ar fi putut să urce și el să-și continue obsesiv idolatrizarea, al cărei fund se mișcă destul de puțin, pe care nu-l putea vedea, însă se contopea cu blugii lui, el gândindu-se că ar putea s-o sărute, cu toate că îi dădea numărul în același timp unuia, tastând concentrată la ceea ce îl făcea să viseze, însă fetița era prea mică să poată să-și imagineze și să creadă că e ea, iar gâtul ce-i era atât de aproape îl făcea să conștientizeze distanță față de fundul delicios în inabordabilitatea sa perfectă. A trecut pe lângă July și Oana, tot fete ale nimicului, July diferită în autobuz și mult mai târziu pe stradă alergând, și Oana așteptând mulțumită un autobuz spre facultatea despre care o va întreba poate cândva, cu siguranță nu într-o zi ca aceasta, în care nu poate face nimic, decât să-i privească ochii conturați ca ai unei păsări interesante, sau ca ai ceva despre care el nu putea spune nimic, doar că era ceva unic, intrigant. Cu mult timp în urmă ea stătea singură, iar el a trecut pe lângă ea ignorând-o și a văzut-o sprijinindu-și capul dezamăgită de sticla oglindă, visând și gândindu-se la ei. Acum stă singură de fiecare data, îl ignoră oricât de insistent ar privi-o, însă nu e descurajat, așteaptă ziua în care îi va povesti totul.
-Nimic. Fără să te fi văzut, chiar nu s-a întâmplat nimic. De ce ești atât de mică, adică atât de incredibil de mică, nu te credeam așa. Și stăteai la câțiva metri, te uitai la mine, iar eu m-am mulțumit cu imaginea de o secundă a gaterului unde mi-am distrus o lună din viață. În fiecare zi făceam același lucru, însă nu mi se părea că totul s-ar fi repetat, fiecare zi era un pas spre eliberare. Sau poate se întâmplau atât de multe, știu că l-am făcut să plângă pe un micuț după o discuție în contradictoriu, știu că trăiam cu adevărat, simțeam că trăiesc, cu toate că nu făceam decât să car scânduri, să merg câțiva kilometri spre casă murdar și obosit, fără să mă gândesc la cum mergeam, aveam doar mici tresăriri gândindu-mă la o fată și câteva ore să mănânc înainte de-a adormi. Doar duminica puteam dormi, însă doar atât. După o luna în care nu gândești, în care îți simți corpul dezintegrându-se, te îndepărtezi prea mult de tine. Eu mi-am distrus doar 4 săptămâni, cei lângă care munceam făceau asta de ani. Îți mușcai buza de jos și zâmbeai, aveai părul lăsat liber, nu mai erai fata micuță cu părul strâns într-o coadă de care apropierea mă făcea sa-mi placa să merg dimineața în autobuz, imaginandu-mi erecția in alte ipostaze. Ai coborat înaintea mea și...
-Da, nu mai continua, știu ce s-a întîmplat, dar nu am vorbit încă niciodată. Era pentru prima dată Alina la mine, mi-ai auzit vocea descriind magazinul, tu ce ai fi spus despre el?
-Dacă tu n-ai fi eu, întrebarea asta ar fi imposibilă.
-Nu te mai jucă fără rost!
-E prima data când folosesc semnul asta. Deja simt...
-?!
-Pe asta nu-l înțeleg și nici nu vreau. O fată care își lasă puțin capul pe spate și închide ochii? Magazinul- noua casă a celor mai frumoase fete, una de care mă îndrăgostisem cu trei ani în urmă, pe care o priveam emoționat de fiecare dată, și cea mai mică, singura de care m-aș îndrăgosti, nu din cauza mezinei din povești, ci din cauza tatălui personajului lui Preda care se dădea la mutușa cea mai tânără a fiului său, cu sânii atât de mici, ea fiind aproape la fel de scundă că tine, poate sunteți în aceeași clasă, doar că e slabă și e conștientă de frumusețea ei. Se juca cu un cățel, stătea aplecată perfect cât să-i admir sânii atât de narcotici, doar că, la fel că și în cazul fetei cu panataloni negri, mi-am continuat drumul în loc să fac ceea ce mi-ar fi plăcut.
-Și asta a fost încă o zi fără Bianca?
-Da, știu, totul e fără rost și nimic nu duce nicăieri, iar acolo unde poate duce ceva, e exact locul de care mă plictisesc peste atât de puțin timp, încât uit că e locul unde voiam să fiu, adică lângă cine voiam să fiu.
-Doar că eu am mers grăbită și nu voiam să vorbim când eram cu Alina nu trebuie să te facă să ajungi la generalizări. Aș fi putut fi singură, mi-aș fi mușcat buza de jos încontinuu și m-ai fi putut privi zâmbind albastru și răspunzându-ți timid și inteligent la toate întrebările, aș fi acceptat să ne plimbăm mai târziu și am fi putut analiza ce am vorbit fără ca eu să știu că nu am zis ce ai fi putut tu spune că am spus.

-Da, să știi că am făcut dragoste în altarul bisericii, nu în cea de carton unde te-am văzut pentru prima data zâmbind, ci în cea puțin mai departe de linia orizontului.
-Și vocea mea ar fi putut fi cea reală. Timpul este cu noi, la fel cum a fost și cu tine și fata cea mai mare a împăratului aprovizionator, pe care ai întrebat-o de mult unde învăța și alte întrebări care te făceau să fii în continuare atât de departe de lumea ei, iar după ce au trecut trei ani, încă nu ai reușit să mai vorbești cu ea, și trist este că ai citit cartea aia și nici nu simți emoțiile pe care, totuși, le trăiești de fiecare data când faci ceva ce vrei cu adevărat.
-Totul dispare, doar tu, care nu ai fi fost aici, vei rămâne peste ani și va fi de ajuns.
Și-a adus aminte de când o babă proastă-falsă-senilă-fericită i-a zis că numai citind se va ridica la un alt nivel și a crezut-o. E trist, dar gîrlă copilăriei sale l-a făcut să se gîndească și la asta. Își aduce aminte de o secvența: soare, un spațiu nisipos unde îi era așezată bicicleta cu spițe portocalii de plastic și cauciucuri care nu trebuiau niciodată umflate și maica-sa nefericită bătându-l și luîndu-l acasă. Cum să se înece într-o apă mai puțin adâncă de 20 de cm? Nu știe, dar cum astea erau regulile, avea nevoie de palme pentru a le respecta. Poate că astfel trăiește mai mult, ca și în cazul muncii la gater. E o mare diferență între a trăi animalic și a gândi, a privi fals frumusețea ce îl înconjoară, sau a fi sincer în trăiri scabroase. Gândea că iubirea e transformarea realității, iar minciună e tot ce trebuie să vrea de la viață.
Nu se întîmplă nimic niciodată, absolut nimic. Fata pe care ar fi vrut-o citind întinsă cu spatele de-a lungul unui copac nu a vrut să vină să vorbească cu el, doar și-a distrus posibilitățile infinite ale imaginației întrebând-o în cinci secunde dacă n-ar vrea să se așeze lângă el, spunându-i că se plictisea cu încă unu la o masă. Și îi părea atât de tristă, atât de interesantă, iar acum nu ar fi vrut decât să o facă să dispară vorbind cu ea, numai că s-ar fi îndrăgostit de absolut orice, are nevoie doar de puțină naturalețe. Fata brunet-roșcată din autobuz nu e aceeași cu mică fetiță care cântă și e cumva interesantă pentru câțiva, cu toate că l-au făcut să spere că e ea. Imaginiația i se părea mult superioară vieții, stările totale erau numai acolo, de aceea știa că religia nu va dispărea niciodată, de aceea credea că iubirea e mai mult imaginiație decît realitate. Credea că nivelul realității este atît de limitat, iar limitarea în imaginație e tot ce are nevoie pentru o fericire totală.
Știe că doar Bianca l-ar face să trăiască, l-ar salva din lumea în care nu se întîmplă niciodată nimic. Nu credea că Bianca ar putea exista cu adevărat, însă știa că ar greși să nu spere, și cât o va aștepta, visul îl va face să o aibă.