În dimineața aceea geroasă, sticloasă, de cincisprezece decembrie, ai ieșit din apartament cu gândurile bine împachetate, bine aranjate în sertarele minții. Ai încuiat cu atenție ușa, sus și jos, ai verificat-o, protocolar, de două ori, să te asiguri că e bine închisă, după care ai sigilat cheia, ca-ntr-un seif, în buzunarul interior, la câteva obiecte vestimentare distanță de inimă. Scările, flancate de pereți prost văruiți, tatuați cu înjurături desenate tremurat cu fumul de la o lumânare (probabil din noaptea de Înviere), te-au primit încheindu-ți tacticos nasturii de la palton și trăgându-ți adânc fesul peste urechi.
Cutia de scrisori, goală așa cum numai o femeie ar trebui să fie lângă tine, n-a avut, în ciuda comparației anterioare, nimic interesant de arătat. Nici întreținerea pe luna curentă nu era afișată la panou, așa că te-ai îndreptat spre ușa de la intrarea în scara blocului cu gânduri mari și poftă de viață.
Tu ai ieșit optimist, neștiutor, îndreptându-te cu pași repezi spre parcare. Dar în secunda în care ai împins mânerul ușii blocului, lăsând-o apoi să se izbească sec de toc ei, metal pe metal, s-au întâmplat, fără să știi, toate lucrurile importante din acea zi.
În primul rând n-ai observat că, din spatele scării blocului, prinsă într-un colț de semi-întuneric, ce-i drept, vecina de la parter, madam Curpis, te privea atentă cum deschizi ușa. Atunci când ai deschis ușa, prin mintea bietei bătrâne s-au perindat următoarele gânduri, care ortodoxe, care nu întru tocmai:

„Eii, ce ți-i și cu vecinu’ ăsta al nostru, de câte ori nu i-am zis . Da, așa i-am spus, dar băiatului p-o ureche-i intră și p-alta-i iese. Ce să-i mai zic, i-o fi gândul la ale lui, că are loc de muncă, nevastă acasă și tare mult mai aleargă și tinerii în ziua de azi, numai la închis ușa de la bloc nu le stă gândul. Da’ mă uit la alții și nu-s chiar ca el, că băiatul lu’ madam Lucuță de la patru închide mereu ușa cu atenție. Vede bunica pe toate, că stau după perdea, în bucătărie, și mă uit la fiecare dacă închide sau nu ușa, la ce oră iese din scară sau pe cine mai aduce în casă. Mai îmi scapă câte unul, dar mă uit, că deh, ce să-i faci, bătrânețile... Dar așa am văzut eu că vecinul de la doi nu închide ușa și i-am spus de atâtea ori s-o închidă, că de aia ne-am montat interfon la scară. Da’ nu numai eu i-am spus, i-a spus și vecina Palcă, că deh, săraca de ea, e tare bolnavă și se teme până și de-o mâță care-i taie calea. Așa și ne-am adunat într-o dimineață, la un ceai cu biscuiți la vecina Râmniceanu de la unu, și le-am spus că uite, vecinul de la doi nu închide ușa, chit că i-am spus de mai multe ori s-o facă, dar nu înțelege neam. Ori poate e cu gândul numai la muncă sau la altele d’ale lui, dar, le-am zis și lor, băiatu’ lu’ madam Lucuță închide mereu ușa, chiar dacă nu e băiat cu școală. Și ele, ca scorpiile, ce s-au gândit? Mie mi-e rușine de mintea lor, că-s bătrâne, bolnave, vai de capul și de zilele lor, da’ ce s-au gândit ele: că să-l urmăresc special pe vecinul de la doi și dacă văd că în continuare nu închide ușa, să-i luăm scrisorile din cutia poștală, că poate s-o învăța minte. Păi ăsta-i respect față de bătrânii din bloc, să nu închizi cum trebuie ușa de la intrare? Că așa, zicea madam Râmniceanu, se-vață minte tinerii, că ea are o prietenă la blocul de-alături și aveau un băiat pe scară care nu le închidea deloc ușa, nu le saluta, venea în puterea nopții cu tot felul de prieteni suspecți pe casa scării și fumau, beau, vorbeau urât, de nu se putea odihni nimeni. Cică așa l-au dezvățat, că primea tot felul de facturi și scrisori în cutia poștală, iar după ce i-au dispărut toate câteva săptămâni la rând, cică s-a liniștit băiatul, a înțeles că nu-i de șagă cu bunicuțele. Acum le salută cu și nu mai aduce străini pe casa scării. Și așa s-au vorbit madam Palcă și madam Râmniceanu, da’, blestemele mele, eu nu-s făcută pentru nebunii dintr-astea de-ale lor, să furi srisorile din cutia poștală a omului. Când le-am auzit, mi-am făcut de trei ori cruce cu limba pe cerul gurii, să nu vadă scorpiile. Că i le înapoiem după câteva zile... Da’ o fi având băiatul ceva urgent, important, în cutia poștală. Au stat ele pe capul meu pân’ ce le-am zis: știți ce, eu vă spun tot ce vreți și n-aveți decât să-i goliți voi cutia poștală, că eu una dintr-astea nu fac! Fata de la poștă vine pe la douășpe, băiatul se-ntoarce de la muncă pe la patru, n-aveți decât să faceți borș, eu mă spăl pe mâini de toată tărășania asta. Ia’n să urc eu pân’ la madam Râmniceanu, să-i mai spun înc-o dată că n-au decât să facă ce vor, păcatele lor, pe mine să nu mă amestece, că eu îl cunosc pe băiat de când trăia bunică-sa; și ce femeie extraordinară era, pâinea lui Dumnezeu, nu alta!”

În al doilea rând n-ai observat un individ cu aliură suspectă, cu mers șmecheresc și glugă pe cap, care și-a-ntors privirile către tine, atras de zgomotul făcut de ușa blocului. Nu l-ai remarcat deoarece depășise cu doi pași intrarea blocului, îndreptându-se în direcție contrară celei pe care-ai apucat-o mai apoi. Însă el te-a privit atent timp de câteva secunde, întorcându-și puțin capul sub gluga rămasă fixă. În acest răstimp, prin mintea lui simplă au trecut următoarele gânduri în ritmuri de muzică de cartier:

„Bă, ce mă mai ia ăsta cu miștouri pe mine. Ce mă, om fi de-aceeași mamă? Tupeu, tată, nu alta! Îi zic acum două zile, politicos: Și el mă ia cu figuri. Că ce, că să-i arăt acte de proprietate Ce bă, eu-s domn cu tine și tu faci dintr-astea cu mine? Eu mă adresez frumos, omenește, iar el face figuri. Mă ia de sus. Bine mă, mai vedem noi... A avut noroc că nu băusem nimic în seara aia. Am fost cu băieții de la scara unu la fotbal și mi-a fost rău de la cârnați. A-ndesat nevastă-mea cârnați în mine cu ură, nu alta. Îi ziceam . Ea nimic: . Și dă-i cu zece cârnați de porc, apoi alergă după chișcă la fotbal. Mi s-a făcut rău. Le-am zis: bă, eu mă tirez. Deobicei rașchetam câteva beri, acum nimic. , mă luase unul data trecută. , i-am replicat, . Na!, i-am zis-o tare, să-i tacă fleaca. Mă ia cu chestii muierești pe mine. Da’n seara aia mi-era cam rău, n-am băut nimic. Și vin acasă, dau să parchez mașina. Când colo, surpriză: vecinul de la scara de-alături îmi ocupase locul de parcare. Păi facem dintr-astea între vecini, tată? Păi noi ne avem ca oamenii, nu facem golănii. Sau dacă suntem golani, suntem golani! Îi zic frumos Și el mă ia cu fițe. Păi a avut noroc că n-am băut nimic. Să fi făcut și eu ca vecinu’ de la patru. I-a ocupat unu’ locu’ de parcare: Și să vezi ce s-a executat băiatu’! Tot unu’ dintr-ăsta, cu muci la nas, cu facultate, că venise să-i facă capu’ mare lu’ studenta de la trei. Vecinu’ are noroc că ne știm de când era copil. Altminteri schimbam eu foia, cu cârnații lu’ nevastă-mea, cu tot. Și-a avut noroc că nu băusem. Da’ las’, că dacă nu ești om cu mine, de ce-aș fi eu om cu tine? Mă ia cu chestii, cu acte de proprietate. Las’ că vede el. Să vezi acte de proprietate ce-i arăt. Da’ ce, tată, noi ca vecini ne luăm cu povești dintr-astea? Păi nu-s acte, tată, că-i Românica aci, da’ avem onoare, nu facem dintr-astea. Păi ce, pă’ vreme lu’ împușcatu’ erau acte? Și atunci oamenii erau oameni. Nu vedea mucoși cu figuri pen’ c-au spate pe nu știu unde. Atunci se respecta omul, locul de parcare. Păi îmi zicea taică-miu: Și-acum te trezești că nici bine n-a terminat facultatea și are mașină în credit. Păi să fi lucrat vecinu’ ca mine, zece ani în combinat, să-și ia o dacia la mâna a doua. Are mașină franțuzească, că e cu facultate. Bă, știi ce, eu nu dau doi bani, tată, pe marca mașinii! Pentru mine contează să ne respectăm ca vecini. Când zic , vecinu’ să-și mute mașina, că unde parchez și eu rabla asta? Dar dacă suntem golani, suntem golani, tată. Las’ că vine el diseară-n parcare. Îl aștept frumos, după colțul blocului, lângă container. Se dă jos din mașină, iar după ce intră în scară, acționez repede. Bat fierul cât e cald. Pac-pac și i-am înțepat o anvelopă cu-n cui. Și să zică mersi, că asta se rezolvă ușor! Dacă văd că tot îmi ocupă locul, schimb iarăși foia. Iau frumos un cuțit și-i fac caucioacele franjuri. Și-atunci să vezi belea, tată! Trebuie să cumperi, frumos, anvelope. Și te costă, că le iei noi, nu pui vechituri ca pe dacia mea. Și după vreo două faze dintr-astea, să vezi cum vin seara în parcare. Și dacă mi-a ocupat locul de parcare, îi zic: . Și el o să răspundă ca-ntre vecini: . Păi așa, tată, să ne avem ca oamenii, că doar împărțim aceeași parcare, ce dreacu’?!?"