PE O STRADĂ Ã®ngustă şi fără Soare a Barcelonei trăia, nu cum multă vreme în urmă, unul din oamenii aceia cu fruntea gălbejită, cu ochii stinşi, găunoşi, una din acele fiinÈ›e satanice şi stranii asemenea celor destăinuite lui Hoffmann în visele sale.
Era librarul Giacomo.
Avea treizeci de ani, dar părea deja bătrîn şi istovit; de fel era înalt, dar încovoiat ca un moşneag; părul îi era lung şi alb; mîinile vîrtoase şi vioi, însă uscăÈ›ive şi acoperite de riduri; veşmintele îi erau mizere şi zdrenÈ›ăroase, postura stingheră şi neîndemînatică, fizionomia palidă, tristă, urîcioasă, fără însemnătate. Se arăta arar pe străzi, şi numai în zilele cînd se scoteau la mezat cărÈ›i rare şi neobişnuite. Atunci înceta să mai fie un om indolent şi ridicol, ochii i se învăpăiau, alerga, mărşăluia, tropăia, astîmpărîndu-şi cu greu entuziasmul, grijile, temerile şi caznele; se înturna gîfîind, fără suflu, gata să se sufoce, apuca cartea adorată, o devora din ochi, o privea lung, o iubea cum avarul îşi iubeşte comoara, tatăl fiica, şi regele coroana.
Un asemenea om nu vorbea niciodată cu nimeni de nu erau buchinişti ori telali; era ursuz şi visător, trist şi posomorît; nu avea decît o singură idee, o singură dragoste, o singură pasiune: cărÈ›ile; iar această dragoste şi pasiune îl ardea pe dinlăuntru, secîndu-i zilele şi devorîndu-i existenÈ›a.
Deseori, dincolo de geamurile librarului, vecinilor le era dat să vadă noaptea o văpaie care palpită, care se apropie, care se duce, care urcă, care uneori se stinge; pe urmă auzeau bătăi la uşi, era Giacomo venit să-şi reaprindă lumînarea, stinsă de vreo pală de vînt.
NopÈ›ile febrile şi înflăcărate şi-le petrecea între cărÈ›ile sale. Gonea prin camerele de depozitare, se perinda prin galeriile propriei biblioteci, extaziat şi adorator; apoi se oprea, cu părul în dezordine, cu ochii ficşi şi scînteietori, mîinile îi tremurau atingînd cărÈ›ile de pe rafturi; erau fierbinÈ›i şi umide.
Lua o carte, îi întorcea foile, îi pipăia hîrtia, îi examina poleiala, coperta, literele, cerneala, striaÈ›iile şi ornamentaÈ›ia cuvîntul finis ; după aceea îi schimba locul, o aşeza într-un raft mai ridicat şi zăbovea cu orele privindu-i titlul şi forma.
Aşa fiind, se îndrepta către manuscrisele sale, mult iubiÈ›ii săi copilaşi; lua unul în mînă, cel mai vechi, cel mai jerpelit, cel mai mînjit, privea pergamentul cu dragoste şi bucurie, îi mirosea praful sfînt şi venerabil, pe urmă nările i se umflau de entuziasm şi mîndrie, iar pe buze îi înflorea un surîs.
Oh! Acela era un om fericit, fericit în mijlocul acelei cunoaşteri de ai cărei orizont moral şi valoare literară avea o prea mică înÈ›elegere; era fericit, postat între toate aceste cărÈ›i, plimbîndu-şi ochii pe literele aurite, pe paginile îngălbenite, pe pergamentele şterse; iubea cunoaşterea asemenea orbului îndrăgostit de zi.
Nu! El nu cunoaşterei îi purta dragoste, ci formei şi expresiei sale; iubea cartea pentru că era carte, îi iubea mirosul, forma, titlul. Ce îndrăgea el la un manuscris, era vechimea datei ilizibile, literele gotice stranii şi curioase, poleiala grea care-i încărca desenele; paginile acoperite de praf, praf al cărui parfum fraged şi suav îl trăgea în piept cu deliciu; acel cuvînt aspectuos finis, împrejmuit de doi Cupidoni, È›inuÈ›i pe o panglică, rezemat de o fîntînă; gravat pe un mormînt sau culcat într-un coş alături de trandafiri, mere de aur şi buchete albastre.
Pasiunea aceasta îl absorbise întru totul, de abia dacă mai mînca, încetase să mai doarmă, dar zi şi noapte visa la ideea lui fixă: cărÈ›ile.
Vedea în închipuirea sa tot ce poseda mai divin, mai sublim şi mai frumos o bibliotecă regală, şi visa să-şi făurească una la fel de măreaÈ›ă ca cea a regelui. Cît de bine se simÈ›ea în propria piele, cît de mîndru şi de puternic era atunci cînd izbutise să-şi cufunde privirea pînă în adîncimile galeriilor imense unde ochiul său rătăcea printre cărÈ›i! Ridica capul? CărÈ›i! ÃŽl apleca? CărÈ›i! La fel în dreapta, la fel în stînga!
ÃŽn Barcelona, lăsa impresia unui om straniu şi infernal, a unui savant ori a unui vrăjitor.
Dar de abia dacă ştia să citească.
Fruntea îi era atît de severă şi gălbejită încît nimeni nu îndrăznea să-i zică ceva. CelorlalÈ›i le inspira răutate şi viclenie şi totuşi nicicînd nu se atinsese de un copil pentru a-l vătăma; însă e adevărat că nu făcuse vreodată pomană.
ÃŽşi păstra toÈ›i banii, tot avutul, toate simÈ›ămintele pentru cărÈ›i; odinioară fusese călugăr, iar pe Dumnezeu îl părăsise de dragul lor; după ceva vreme le jertfi şi cel mai scump lucru rămas oamenilor după Dumnezeu: banii; după aceea le dărui şi cel mai scump lucru al oamenilor după bani: propriul suflet.
Mai cu seamă în ultimul timp treziile lui deveniseră tot mai îndelungate; lampa care ardea deasupra cărÈ›ilor sale se arăta pînă tîrziu în noapte, asta pentru că avea o nouă comoară: un manuscris.
ÃŽntr-o dimineaÈ›ă, intră în prăvălia sa un tînăr student de la Salamanca. Părea bogat, căci doi valeÈ›i pedestri îi È›ineau catîrul la poarta lui Giacomo; purta o tocă de catifea roşie, iar pe degete îi scînteiau inele.
Cu toate acestea, nu avea aerul acela de autosuficienÈ›ă şi nulitate, obişnuit celor care au valeÈ›i cu ceaprazuri, haine frumoase şi capete seci; nu, omul acesta era un erudit, şi mai ales un erudit bogat, vasăzică un om care la Paris scrie pe o masă de mahon, are cărÈ›i cu transă aurită, pantofi brodaÈ›i, curiozităÈ›i chinezeşti, un halat, o pendulă de aur, o pisică care doarme pe covor şi două sau trei femei care-l fac să-şi citească versurile, proza şi povestirile, care-i spun: dumneavoastră aveÈ›i spirit, şi care nu cred alta despre el decît că e un nerod fudul.
Gentilomul avea purtări alese; intrînd îl salută pe librar, făcu o plecăciune adîncă şi-i spuse pe un glas afabil:
- Maestre, n-aveți pe aici niscai manuscrise?
Librarul se stînjeni şi răspunse bălmăjind:
- Dar, domnule, cine v-a spus-o?
- Nimeni, dar aşa mi-a dat de bănuială.
Şi aşeză pe biroul librarului un săculeÈ› plin de galbeni pe care-l făcu să sune, zîmbind după felul oamenilor care mîngîie banii care sunt ai lor.
- Stimate domn, reluă Giacomo, într-adevăr am, dar nu le vînd, le È›in pentru mine.
- Şi mă rog de ce? La ce v-ar trebui?
- De ce, monseniore? – şi se înroşi de mînie – la ce-mi trebuie? Oh! Nu, dumneavostră n-aveÈ›i habar ce e aceea un manuscris!
- Scuze, maestre Giacomo, dar la asta mă pricep şi ca să v-o dovedesc acuma vă zic că ce aveÈ›i dumneavoastră acilea este Cronica lui Turpin!
- Eu? Oh! v-au înşelat, domnule.
- Nu, Giacomo, răspunse gentilomul; fiÈ›i pe pace, nu vreau să vi-l fur, doar să-l cumpăr!
- Niciodată!
- Oh! Ba o să mi-l vindeÈ›i, răspunse studentul, căci e la dumneavoastră, manuscrisul a fost vîndut la Ricciami cînd a răposat.
- Ei bine, da, stimate domn, îl am, e comoara mea, e viaÈ›a mea. Oh! N-o să mi-l puteÈ›i smulge! AscultaÈ›i-mă! Vă spun un secret: Baptisto, îl ştiÈ›i pe Baptisto, librarul din PiaÈ›a Regală, rivalul şi duşmanul meu, ei bine, el nu-l are şi îl am eu!
- La cît îl estimați?
Giacomo pregetă un răstimp destul de lung şi răspunse cu mîndrie:
- Două sute de pistoli, monseniore.
ÃŽl privi pe tînăr, cu un aer triumfător, părînd a-i spune: o s-o luaÈ›i din loc, prea e scump, şi totuşi pe mai puÈ›in nu-l dau.
Se înşela, căci acesta îi arătă punga cu bani:
- Uite trei sute, spuse el.
Giacomo păli, gata să leşine.
- Trei sute de pistoli? Repetă el, da’ eu sunt om nebun monseniore, pe patru sute şi nu-l dau.
Studentul se puse pe rîs, îşi scotoci buzunarele, de unde mai ivi două pungi.
- Ei bine, Giacomo, na cinci sute. Oh! Nu, n-ai vrea să-l dai Giacomo? Dar va fi al meu, va fi al meu astăzi, în clipa asta, îmi trebuie chiar de am să-mi dau inelul ăsta dăruit pe un sărut, chiar de am să vînd sabia cu diamante, hotelurile şi palatele, chiar şi sufletul; cartea asta îmi trebuie, da, îmi trebuie fie ce o fi, cu orice preÈ›; în opt zile îmi voi susÈ›ine teza la Salamanca, îmi trebuie cartea asta pentru titlul de doctor, ca să fiu arhiepiscop îmi trebuie să fiu doctor, ca să am mitra pe cap îmi trebuie purpura pe umeri!
Giacomo se apropie de el şi îl privi cu admiraÈ›ie şi respect, ca singurul om care l-a înÈ›eles cu adevărat.
- Ascultă, Giacomo, opină gentilomul, am să-È›i spun un secret care te va îmbogăÈ›i şi te va face şi fericit, există aici un om, un om care stă pe lîngă bariera arabilor, şi are o carte: Misterul Sfîntului Mihail.
- Misterul sfîntului Mihail? spuse Giacomo icnind de bucurie, oh, mulțumesc, mi-ați salvat viața.
- Iute! Dați-mi Cronica lui Turpin.
Giacomo alergă la un raft ; acolo se opri ca trăsnit, se dădu palid şi spuse făcînd pe uimitul :
- Dar, monseniore, nu-l am.
- Oh! Giacomo, tertipurile tale-s străvezii, iar privirile È›i-au dat în vileag minciunile.
- Oh ! Monseniore, vă jur, nu-l am !
- Giacomo, bătrîn fără minte ce eşti ; na, uite şase sute.
Giacomo luă manuscrisul şi îl înmînă tînărului.
- PurtaÈ›i-i de grijă, spuse el, în timp ce acela se îndepărtă rîzînd ; cînd să se urce pe catîr le spuse valeÈ›ilor :
- Să ştiÈ›i că-i nebun stăpînul vostru, dar tocmai ce a înşelat un imbecil. Călugăr idiot şi mofluz ! repetă el rîzînd, crede că am să mă fac papă !
Iar sărmanul Giacomo rămase trist şi deznădăjduit, lipindu-şi fruntea fierbinte de gemuleÈ›ele prăvăliei sale, plîngînd de furie, în timp ce-şi privea cu durere şi chin manuscrisul, obiect al grijilor şi afecÈ›iunilor sale, cărat acum de valeÈ›ii grosolani ai gentilomului.
- Oh ! Să fii blestemat, om al infernului ! Fii blestemat, blestemat de o sută de ori, tu care mi-ai furat ce îmi era mai scump pe lume ! Oh ! Acum nu mai am pentru ce să trăiesc ! Ştiu că m-a înşelat, infamul, m-a înşelat ! Dacă-i aşa, oh, am să-i vin eu de hac ! Fuga degrabă la bariera arabilor ! Şi dacă omul acela are să-mi ceară o sumă pe care n-o am… ? Ce mă fac atunci ? Oh ! Că-È›i vine să mori nu alta !
Luă banii pe care studentul îi lăsă pe birou şi ieşi în fugă.
Gonind pe străzi, nu reuşea să vadă nimic din ceea ce îl înconjura, toate se prefirau în faÈ›a lui asemeni unei fantasmagorii a cărei enigmă n-o putea pătrunde, nu auzea nici paşii trecătorilor, nici uruitul roÈ›ilor pe caldarîm ; nu cugeta, nu visa şi nu vedea decît un lucru : cărÈ›ile. Se gîndea la Misterul sfîntului Mihail, şi-l plăsmuia în minte, mare şi subÈ›ire, cu o copertă decorată cu litere de aur, încerca să ghicească numărul de pagini pe care-l putea conÈ›ine ; inima îi bătea cu violenÈ›ă asemeni omului care-şi aşteaptă condamnarea la moarte.
ÃŽntr-un sfîrşit fu acolo.
Studentul nu-l înşelase !!!
Pe un vechi covor persan, numai găuri, erau întinse pe pămînt, vreo zece cărÈ›i. Giacomo, fără să-i vorbească omului care dormea alături, culcat asemeni cărÈ›ilor sale, şi care sforăia la Soare, căzu în genunchi, se aplecă iscodind cu privirea îngrijorată şi fără astîmpăr cotorul cărÈ›ilor, apoi se ridică, palid şi abătut, şi-l trezi pe buchinist È›ipînd ca apoi să-i ceară :
- Ei, amice, n-ai cumva Misterul sfîntului Mihail ?
- Ce ! spuse negustorul deschizînd ochii, nu vreÈ›i să vorbim de o carte pe care o am ? PriviÈ›i !
- Nătărăule ! spuse Giacomo bătînd cu piciorul, mai ai şi altele pe lîngă astea ?
- Da, iaca-ci !
Şi îi arătă un mănunchi de fascicule legate cu sfoară. Giacomo rupse legătura şi citi titlul într-o clipită.
- Blesteme ! spuse el, nu-i asta. Oare nu cumva l-ai vîndut ? Oh ! dacă-l ai, dă-mi-l, dă-mi-l ; o sută de pistoli, două sute, atît cît o-i vrea.
Buchinistul îl privi cu uimire :
- Oh ! poate că-mi vorbiÈ›i de o cărÈ›ulie pe care am dat-o ieri pe opt maravedi vicarului de la catedrala Oviedo ?
- Îți mai aduci aminte cum se numea ?
- Nu.
- Nu cumva : Misterul sfîntului Mihail ?
- Da, ăsta-i.
Giacomo făcu cîțiva paşi înapoi şi se prăvăli în colb ca un om sleit de o vedenie care-l bîntuie.
Cînd îşi reveni în fire, se făcuse seară, iar Soarele, care se înroşise la orizont, era gata să apună. Se ridică şi reveni acasă, suferind şi pierit.
După opt zile, Giacomo nu uitase de trista lui dezamăgire, iar rana îi era încă vie şi însîngerată ; de trei nopÈ›i nu mai dormise, căci în ziua aceea urma să se scoată la licitaÈ›ie prima carte care fusese tipărită în Spania, un exemplar unic în tot regatul. De multă vreme nutrise speranÈ›a de a-l avea pentru el ; astfel că se bucură să audă într-o zi că proprietarul acesteia murise.
Inima lui însă mai era încercată de o teamă : Să nu-l cumpere Baptisto, Baptisto, care, de ceva timp, îi răpea, nu muşterii, puÈ›in îi păsa de asta ! ci tot ce ieşea la iveală mai vechi şi mai rar, Baptisto al cărui renume îl detesta cu o ură de artist. Acest om parcă-i stătea pe cap, mereu el era cel care îi răpea manuscrisele ; la vînzările publice, licita şi obÈ›inea. Oh ! sărmanul monah, de cîte şi de cîte ori nu văzu el, în visele lui pline de ambiÈ›ie şi orgoliu, mîna lungă a lui Baptisto, care trecea pieziş prin mulÈ›ime, în zilele de licitaÈ›ie, pentru a-i fura o comoară la care visase atîta car de vreme, la care tînjise cu atîta dragoste şi egoism ! De cîte ori, încă, nu fusese ispitit să sfîrşească printr-o crimă acolo unde nici banii şi nici răbdarea nu avură sorÈ›i de izbîndă ; dar îşi îngropa un asemenea gînd adînc în inimă, încerca să se ia cu ura pe care o purta acestui om şi aÈ›ipea peste cărÈ›i.
DimineaÈ›a, el era deja în faÈ›a casei unde avea să se È›ină vînzarea ; ajunse acolo înaintea comisarului, înaintea publicului şi înaintea Soarelui.
De-ndată ce uşile s-au deschis, îşi făcu vînt pe scări, urcă pînă la sală şi ceru cartea. ÃŽi fu arătată ; era deja o bucurie.
Oh ! nicicînd nu mai văzuse una atît de frumoasă şi care să-i placă mai mult. Era o Biblie latină, cu comentarii în greacă ; o privi şi o admiră mai mult ca oricine, o strîngea între degetele sale, rîzînd amar, ca un om care moare de foame şi care vede în faÈ›ă aur.
Nicicînd nu mai dorise ceva cu atîta ardoare. Oh ! cît şi-ar fi dorit atunci, chiar şi cu preÈ›ul a tot ce avea, a tuturor cărÈ›ilor sale, a tuturor manuscriselor, a celor şase sute de pistoli, cu preÈ›ul propriului sînge, oh ! cît mai jinduia după cartea aceea ! Să vîndă tot ca acea carte să fie a lui ; s-o aibă doar pe ea, dar să fie a sa ; să o poată arăta întregii Spanii, cu un hohot de rîs insolent şi compătimitor la adresa regelui, prinÈ›ilor, savanÈ›ilor, lui Baptisto şi să spună : E a mea ! Cartea-i a mea ! – şi să o È›ină între mîinile sale toată viaÈ›a, să-i simtă atingerea, să-i simtă mirosul, şi s-o posede aşa cum o vede !
ÃŽn cele din urmă, se făcu şi ora. Baptisto era la mijloc, cu chipul seren, cu aerul calm şi afabil. Fu rîndul cărÈ›ii, Giacomo oferi mai întîi douăzeci de pistoli, Baptisto tăcu şi nu privi la Biblie. Monahul deja înainta să apuce cartea care nu-i smulsese prea multe temeri şi dureri, cînd Baptisto pronunÈ›ă deodată : patruzeci. Giacomo văzu cu oroare cum rivalul său devenea tot mai înflăcărat pe măsură ce preÈ›ul continua să se ridice.
- Cincizeci ! È›ipă el cu toate puterile.
- Şaizeci! răspunse Baptisto.
- O sută !
- Patru sute !
- Cinci sute, adăugă cu regret monahul.
Iar în timp ce el tropăia de nerăbdare şi furie, Baptisto etala un calm ironic şi maliÈ›ios. Vocea ascuÈ›ită şi tremurătoare a portărelului repetase deja de trei ori : cinci sute, Giacomo se vedea deja fericit ; suflul scăpat dintre buzele unui om îl făcu să leşine, căci librarul din PiaÈ›a Regală, împingîndu-se în mulÈ›ime, rosti pe neaşteptate : şase sute. Vocea portărelului repetă de patru ori « şase sute » şi niciun glas nu-i răspunse ; doar se putea vedea, cum la unul din capetele mesei, un om cu fruntea gălbejită, cu mîinile tremurînde, un om care rîdea amar cu rîsul damnaÈ›ilor lui Dante ; îşi înclină capul, cu mîna pe piept, iar cînd o retrase, aceasta era fierbinte şi umedă, căci în capătul unghiilor avea carne şi sînge.
Cartea fu pasată din mînă în mînă pentru a-i reveni lui Baptisto ; cartea trecu prin faÈ›a lui Giacomo, îi simÈ›i mirosul, o văzu pentru o clipită în faÈ›a ochilor, apoi se opri la un om care o luă şi o deschise rîzînd. ÃŽn clipa aceea, călugărul îşi aplecă trunchiul pentru a-şi ascunde capul fiindcă începuse să plîngă…
Revenind la stradă, mersul său era încet şi chinuitor, chipul îi era bizar şi stupid, alura grotescă şi rizibilă ; lăsa impresia unui om beat, căci se împleticea ; ochii îi erau pe jumătate închişi, pleoapele îi erau roşii şi fierbinÈ›i ; sudoarea îi curgea pe frunte, şi bolborosea printre dinÈ›i, ca un om care a băut prea mult şi care şi a cam făcut partea la banchetul sărbătorii.
Gîndurile nu mai erau a lui, rătăceau şi ele ca trupul, fără vreo direcÈ›ie sau intenÈ›ie ; se împleticeau, şovăitoare, apăsătoare şi stranii ; capul îi era greu ca de plumb, fruntea îi ardea ca jarul.
Da, era beat de tot ceea ce simÈ›ise ; era vlăguit de tot ceea ce trăise ; era matosit de existenÈ›ă.

ÃŽn ziua aceea – era o duminică – oamenii se plimbau pe străzi, sporovăind şi cîntînd. Sărmanul călugăr le ascultă pălăvrăgea şi cîntecele ; culegea de pe stradă cîteva fărîme de conversaÈ›ie, niscavai cuvinte, niscavai È›ipete, dar avea impresia că sunt mereu acelaşi sunet, acelaşi glas, era o zarvă fără noimă, confuză, o muzică bizară şi asurzitoare care îi bîzîia creierul şi-l copleşea.
- Mă, se adresă un om interlocutorului său, ai auzit vorbindu-se de povestea sărmanului paroh d’Oviedo pe care l-au găsit sugrumat în pat ?
Dincolo, un grup de femei se răcoreau pe la porÈ›i; şi iată ce-i fu dat să audă lui Giacomo, aflat în trecere :
- Ia spune, Martha, aÈ›i auzit de tînărul bogătaş de la Salamanca, Don Bernardo, aÈ›i auzit ? cel care a trecut şi pe aici acu’ cîteva zile, care avea un catîr negru atît de splendid şi de bine echipat şi cu care se fălea pe străzi ; ei iaca, mi-au spus-o azi dimineaÈ›ă la biserică, bietul flăcău a murit.
- A murit ? spuse o tînără fată.
- Da, mititico, răspunse femeia ; a murit aici, la hanul Sfîntului Petru ; mai întîi îl luase durerea de cap, apoi îl apucă febra, iar după patru zile l-au pus în pămînt.
Giacomo mai auzi şi altele ; toate aceste amintiri îl făceau să tremure şi un surîs feroce i se lăsă pe buze.
Călugărul se întoarse la el, vlăguit şi bolnav ; se culcă pe jos, sub biroul său, şi aÈ›ipi. ÃŽl apăsa pieptul, pe gît îi ieşea un sunet hîrîit şi cavernos ; se sculă cu febră, un oribil coşmar îl lăsase fără puteri.
Se făcea noapte şi tocmai ce sunaseră ceasurile unsprezece la biserica din vecinătate. Giacomo auzi È›ipetele : « Foc ! foc ! » ÃŽşi deschise fereastra, fugi în stradă şi văzu, într-adevăr, flăcările care se ridicau deasupra acoperişurilor ; intră iarăşi, se îndrepta să-şi ieie lampa pentru a intra în depozit, cînd auzi în faÈ›a geamului său nişte oameni trecînd în fugă care spuneau : « E în PiaÈ›a Regală, focul e la Baptisto ».
Monahul tresări, un hohot de rîs zgomotos izbucni din adîncul inimii sale şi luă drumul alături de mulÈ›ime înspre casa librarului.
Casa ardea pe de-a-ntregul, flăcările se înălÈ›au, semeÈ›e şi înfricoşătoare şi gonite de vînt se porneau înspre azurul frumos al Spaniei ce plana deasupra Barcelonei zguduite şi agitate ca un velier pe lacrimi.
Cu toÈ›ii văzură un om pe jumătate despuiat, pradă disperării, care îşi smulgea părul din cap, care se zvîrcolea pe jos, blestemîndu-l pe Dumnezeu şi urlînd de furie şi deznădejde ; era Baptisto.
Călugărul îi urmărea durerea şi urletele, cu calm şi fericire, cu acel rîs feroce al copilului care se bucură de patimile fluturelui căruia tocmai i-a smuls aripile.
Cu toÈ›ii văzură cum flăcările mistuiau la etajul superior nişte teancuri de hîrtii.
Giacomo luă o scară, o propti de peretele înnegrit şi şubred, aceasta scrîşni sub paşii săi, urcă în fugă, ajunse la acea fereastră. Blestem ! nu erau decît nişte cărÈ›i vechi de librărie, fără valoare şi merite. Ce era să facă ? Deja intrase, trebuia ori să avanseze în mijlocul acelui aer încins, ori să coboare pe scara al cărei lemn începuse să se înfierbînte. Nu ! şi avansă.
Trecu prin mai multe încăperi, podeau trosnea sub paşii săi, uşile cădeau atunci cînd se apropia, grinzile îi atîrnau deasupra capului, fugea în mijlocul incendiului, gîfîit şi furios.
ÃŽi trebuia cartea ! S-o aibă sau să moară !
Nu ştia încotro s-o ia, dar alerga.
Ajunse, într-un sfîrşit, în faÈ›a unui perete despărÈ›itor care rămăsese neatins, îl crăpă cu o lovitură de picior şi zări o încăpere obscură şi îngustă; bîjbîi, simÈ›i sub degete cîteva cărÈ›i, atinse una, o luă şi o scoase afară. Ea era! Ea, Misterul sfîntului Mihail ! Făcu cale întoarsă, ca un om pătimaş în delir, sărea peste spărturi, zbura printre flăcări, dar nu mai regăsi scara pe care o rezemase de perete; se apropie de o fereastră şi coborî, È›inîndu-se cu mîinile şi genunchii de sinuozităÈ›i, hainele începură să-i fumege şi, cînd ajunse la stradă, se rostogoli în pîrîu pentru a stinge văpăile care-l frigeau.
Trecură cîteva luni şi nu se mai auzise nimic despre librarul Giacomo altceva decît că era unul dintre acei oameni stranii şi altminteri de care mulÈ›imea rîde pe străzi fiindcă nu are cum să le priceapă pasiunile şi obsesiile.
Spania era preocupată de chestiuni mai grave şi mai serioase. Un geniu malefic părea să apese asupra ei; în fiece zi, noi omucideri şi noi abateri de la lege, iar toate păreau opera unei mîini nevăzute şi ascunse; era un pumnal suspendat deasupra fiecărui acoperiş şi fiecărei familii; erau oameni care dispăreau dintr-o dată, fără să fie descoperit măcar un strop din sîngele vărsat din rană; un om pleca în călătorie şi nu mai revenea; nimeni nu ştia cui să atribuie această groaznică urgie, căci de nevoie necazul se atribuie unui străin, dar fericirea voinÈ›ei noastre.
ViaÈ›a e uneori presărată cu zile într-atît de nefaste, cu epoci într-atît de funeste omului că, neştiind pe cine să arunci imprecaÈ›iile, te adresezi urlînd cerului; în asemenea momente pline de necaz pentru popor îşi face loc şi credinÈ›a în fatalitate .
Ageră şi zeloasă, poliÈ›ia se sforÈ›ă, într-adevăr, să-l afle pe autorul acestor nelegiuiri: iscoadele tocmite s-au strecurat în toate casele, au ascultat fiece cuvinÈ›el, au auzit toate È›ipetele, s-au uitat în toate privirile, dar de găsit nu găsiră nimic.
Totuşi, într-o dimineaÈ›ă, Barcelona se dezbără de haina sa de doliu pentru a se înghesui în sălile tribunalului unde avea să fie condamnat la moarte cel pe care-l bănuiau a fi autorul tuturor acelor ucideri cumplite. Poporul îşi acoperea lacrimile sub un rîs spasmodic, căci atunci cînd cineva suferă şi plînge îşi găseşte o alinare, întru totul egoistă, e drept, dar oricum o alinare, în a vedea suferinÈ›e şi lacrimi străine.
Sărmanul Giacomo, atît de calm şi de inofensiv, fusese acuzat de incendierea casei lui Baptisto, de furtul Bibliei sale; Era acuzat încă de o mie alte fapte.
Acum şedea acolo, pe banca asasinilor şi tîlharilor, el, bibliofilul onest; sărmanul Giacomo, care nu se gîndise decît la cărÈ›ile sale, luase pînă la urmă calea pierzaniei, în tainele crimei şi eşafodului.
Sala era plină de oameni. ÃŽntr-un final procurorul se ridică şi citi raportul; era lung, încîlcit şi de abia dacă puteai distinge faptele principale de paranteze şi reflecÈ›ii personale. Procurorul susÈ›inea că în casa lui Giacomo fusese găsită Biblia care aparÈ›inuse lui Baptisto, căci e singura de acest fel în Spania; ori, era probabil ca Giacomo să fie cel care dăduse foc casei lui Baptisto pentru a pune mîna pe acea carte rară şi de mare valoare. Procurorul tăcu şi-şi luă locul înapoi, extenuat.
ÃŽn cel priveşte pe călugăr, el era calm şi liniştit, mulÈ›imii care-i aducea ocări nu-i răspundea nici măcar c-o privire.
Se ridicase avocatul, vorbi îndelung şi bine; într-un sfîrşit, cînd crezu că izbutise să emoÈ›ioneze publicul, îşi ridică roba de magistrat şi ivi o carte, o deschise şi o arătă asistenÈ›ei. Era un alt exemplar al aceleaşi Biblii.
Giacomo scoase un È›ipăt şi se prăbuşi pe bancă, smulgîndu-şi părul. Momentul era unul critic, toată lumea aştepta cuvîntul acuzatului, dar nici un sunet nu-i ieşise pe gură; îşi reveni în cele din urmă, îşi privi judecătorii şi avocatul ca un om care abia se trezeşte.
L-au întrebat dacă el pusese foc la casa lui Baptisto.
- Vai, nu! Veni răspunsul.
- Nu?
- Dar mă condamnaÈ›i? Oh! CondamnaÈ›i-mă, vă şi rog! ViaÈ›a mi-e o povară, avocatul meu v-a minÈ›it, să nu cumva să-l credeÈ›i. Oh! CondamnaÈ›i-mă, l-am omorît pe don Bernardo, l-am omorît pe vicar, am furat cartea, singura carte, căci în Spania nu sunt două la fel. Domnilor, omorîți-mă, sunt un mişel!
Avocatul său se îndreptă spre el şi îi arătă Biblia:
- Vă pot scăpa, iată!
Giacomo luă cartea, o privi.
- Oh! Şi eu care credeam că e singura din Spania! Oh! SpuneÈ›i-mi, spuneÈ›i-mi că m-aÈ›i păcălit. FiÈ›i blestemat!
Şi se prăbuşi leşinat.
Judecătorii reveniră şi pronunÈ›ară condamnarea la moarte.
Giacomo o ascultă fără să se clintească şi păru chiar mai calm, mai împăcat cu sine. ÃŽi dădeau speranÈ›a că vor cere graÈ›ierea papei, poate că o va obÈ›ine, nu-şi dorea deloc aşa ceva, ceru doar ca biblioteca să-i fie dăruită omului cu cele mai multe cărÈ›i din Spania.
Apoi, după ce mulÈ›imea plecă, îi ceru avocatului său să aibă bunătatea de a-i împrumuta cartea; acesta i-o înmînă.
Giacomo o luă cu dragoste, vărsă cîteva lacrimi pe file, o rupse cu mînie şi-i aruncă bucăÈ›ile în faÈ›ă apărătorului, zicîndu-i:
- AÈ›i minÈ›it, domnule avocat! N-am spus eu bine că alta la fel nu mai e în Spania!

(Primul text publicat de Flaubert,
apărut în LE COLIBRI la 12 februarie 1837)