Ioana din anini


Aerul este irespirabil. Femeia-copil, semi conștientă zace pe pat. Alături stă găleata vârfuită cu fecale. Pe perna soioasă se răsfiră părul alb în care a pus mâinile murdare de excremente. Pe masa, un rest de pâine uscată și verde de atâta mucegai. Casa este golită de toate lucrurile utile, pentru că femeia plătită să aibă grijă de ei, pleacă mereu cu sacoșele vârfuite, în curând nu vor mai avea nici clanțe la ușă. Cu toate acestea, Aurică, cu buba sa imensă care-i devorează nasul și cu mințile rătăcite vine mereu cu saci negri, plini strânși de prin gunoaie. Aduce pamperși folosiți, săculețe cu mizerie de câine, cartoane și sticle goale.
De - afară aninii, nucii și alunii se uită pe fereastră cu îngrijorare și milă. Când se stârnește vântul, gârla scoate sunete sinistre, iar dinspre păduri se aud sălbăticiunile.
Viorica, vecina care a crescu sub ochii lor, le aduce lapte și pâine.
- Ce mai faci, tanti Ioana?
- Rău, de tot. Mi s-au uscat buzele de sete. Nu vrei tu să-mi dai un pahar cu apă?
- Dar unde este găleata?
Viorica realizează că întrebarea nu va primi niciun răspuns, așa că un timp caută galeata cu apă din priviri, apoi își aduce aminte că a auzit că femeia de peste vârf a cărat totul și se duce acasă să aducă o cană, o găleată, o față de pernă și două prosoape. O să o ridice din pat și cu toată scârba, trebuie să o spele puțin. Stă aproape. Merge iute, gândindu-se ce viață blestemată a avut Ioana. Aurică a luat-o pe la vreo 40 de ani, nu pentru că i-a fost drag de ea sau pentru că a iubit-o, ci fiindcă:”Este mică, iar eu îmi doresc o nevastă care să mănânce puțin și căreia să nu-i intre material mult la rochie!”
Ce rochii a avut Ioana? Făcute din cel mai ieftin material, iar când era frig purta veste sau flanere de lână, baticuri groase și târlici. Dumnezeu știe cum a supraviețuit, că Aurică nu i-a dat un ban! Vindea ouă și punea ban pe ban. Noroc cu nucii din grădină, că și nucile erau scumpe. Aduna prune, economisea de la mâncare, pentru că bărbatul ei își lua salam și pâine proaspătă, dar se oprea pe un podeț, aproape de casă și mânca singur. Oamenii au observat și au râs de ea.
Când se ducea Ioana la piață cerea trei ardei, patru roșii și două vinete. Rememorând trecutul sumbru al femeii, Viorica a ajuns și este obligată să asiste la un spectacol grotesc.
Aurică stă pe patul Ioanei, cu sticla de lapte pe care ea a dus-o pentru bolnavă la gură. Ea se uită cu ochi sticloși, implorându-l:
- Dă, măi omule, și mie, că pentru mine a adus-o!
- De ce să-ți dau, fă? Tu ești bolnavă și ai să mori în curând, eu sunt sănătos și trebuie să mă hrănesc.
Pănâ să intervină vecina a și înfipt mâinile în părul bolnavei și a început să tragă.
- E bolnavă, nea Aurică! Nu ți-e milă de ea? Vă mai aduc o sticlă, dar nu o mai bate.
Omul realizează târziu că a fost văzut și pleacă bombănind.
Viorica îi dă Ioanei apă, apoi o hrănește și o ridică să o spele, gândindu-se:”Vai, cum ajunge omul! Și era atât de curată!”
Ioana se uită pe geam, apoi începe să țipe:
- Fetița aceea dezbrăcată vine în fiecare zi și îmi ia tot din casă!
- Nu este nimeni, tanti Ioana.
- Dar unde sunt lucrurile mele? Și unul îmbrăcat în milițian vine și mă bate. Mă lovește cu pumnii și cu picioarele și mă trage de păr! Tu nu-i vezi?
- Nu este nimeni. Cât stau eu cu matale, n-o să-ți facă nimeni nici un rău, o asigură vecina.
Ioana și-a revenit și începe să plângă:
- Dacă aș fi avut un copil, ar fi avut grijă de mine acum! Măcar un copil!
Viorica știe că atâta timp cât au fost sănătoși, nimeni nu a putut să trăiască cu ei. De pildă, într-o toamnă i-a promis Cireșicăi că o aduce cu familia să trăiască în gospodăria lor. Crescută la munte, apoi nevoită să trăiască la câmp, aceasta dorea să se întoarcă la locurile de baștină, așa că a primit propunerea ca pe o mană cerească. Au venit cu toți banii strânși de pe zarzavaturi și grâu pentru a intra în iarnă la Aurică și la Ioana, iar aceștia au început cu pretențiile:
- Mai întâi, fiindcă veniți în casă de-a gata ne plimbați pe la toate rudele cu mașina. Să vedeți și voi pământurile noastre, să ne cunoașteți neamurile, a spus Ioana.
- Iar eu vreau câte o berică în fiecare dimineață și cașcaval și mușchiuleț, că destul am răbdat până am făcut căsuța. Numai terenul valorează câteva mii de euro! Vă rămâne o avere de pe urma noastră.
În două săptămâni teancul de bani s-a subțiat alarmant de mult. Musafirii doreau să li se dea măcar două camere, apoi să meargă să facă actele, dar când Cireșica a deschis o discuție serioasă, Aurică a început să strige pe bătătură:
- Omorâți-mă, împușcați-mă că mă vedeți un bătrân neputincios! Săriți, oameni buni că au venit străinii peste mine să mă fure!
- Când te-ai plimbat cu noi și ți-am dat toate bunătățile din lume nu am fost străini! Dați-ne și nouă două camere să stăm cu dumneavoastră de iarnă, cum ne-am înțeles! Hai să fim oameni cu toții! După cheltuiala la cere ne-ați băgat!
Aurică îi privea cu neîncredere, simulând nebunia:
- Cine sunteți dumneavoastră și ce căutați în curtea mea? Nu vă cunosc! Cum să stați cu noi de iarnă? Cine v-a chemat?
Cireșica și ai ei au plecat blestemând.
Viorica se gândește că nu trebuie să ții cont de astfel de întâmplări, când omul este la necaz, așa că a hotărât să se ducă și a doua zi în vizită. Prosoapele, cana și fața de pernă aduse de ea dispăruseră, Ioana era vânătă, însetată și înfometată, ba unele vecine i-au spus că femeia de peste vârf a zis să nu se mai ducă nimeni pe la Ioana că oamenii se duc de curioși, apoi râd. Aproape patru ani, femeia – copil a trăit în cea mai cumplită mizeriei, murdară, cu excrementele la capul patului, fără apă și hrană, iar Aurică îi umplea casa cu gunoaie și o bătea cu picioarele, intrigat că nu mai moare să-i rămână casa lui.
Peste un an a închis ochii și el, iar casa străjuită de nuci, anini și aluni a rămas pustie.
Apele chinuite de viforul iernii își găsesc ecoul în pereții goi, intrând prin ferestrele sparte.
De câte ori pașii mă poartă pe drum, mă uit să o văd prin curte pe femeia – copil, pe Ioana din anini, care torcea sau împletea ceva din lână cu andrelele și fusese luată de nevastă pentru că mânca puțin. Pomii din fața casei se uită și astăzi cu milă pe fereastra casei lor, dar Ioana a plecat într-o lume mai bună, unde sper că bărbatu-i iubitor nu se va mai ascunde de ea, să mănânce singur ce a cumpărat.
Elena Stan