Transpiram foarte tare. Pe frunte mi se formaseră broboane, iar pe obraji îmi curgeau picături. Am râs împreună. Să-ți zic exact unde eram. Mă aflam într-o cameră înaltă și destul de lungă, dar cam îngustă. În mijloc se afla o masă întinsă cu scaune deoparte și de alta. Lângă zidul din dreapta erau două canapele lipite. Iar în stânga se afla o mică bibliotecă, usa și o bucată de zid goală. Eu nu stăteam pe canapea sau măcar la masă, ci ședeam pe podea cu spatele sprijinit de zidul gol de lângă ușă. Aici mă aflam când a intrat ea pe ușă. Ne-am privit și ea s-a apropiat ușor de mine, apoi s-a așezat în genunchi în fața mea, acum capetele ne erau la aceeași înălțime. Și-a sprijinit mâinile pe genunchi mei. I-am simțit greutatea plăcută și mi-am întins picioarele pe lângă tălpile ei, astfel încât simțeam parchetul rece pe gambe și pe pulpe. Nu a zis nimic. A încercat să zâmbească, dar nu a dus la capăt zâmbetul și buzele i-au revenit rapid în poziția normală. Am imitat-o. A repetat gestul, dar de data asta i-am simțit explozia de bucurie pe care o manifestă și am urmat-o și eu că un câine loial. Atunci a început să râdă. S-a mișcat patru-cinci centimetri în direcția mea. Mi-am țuguiat buzele și am suflat ușor pe frunte, pe tâmple, pe obraji, pe gât, pe lângă urechi. I-a plăcut asta și s-a apropiat mai mult. Capul ei se afla la câțiva centimetri de capul meu. În mișcarea asta și-a mutat mâinile de pe genunchi lângă coapsele mele. Genunchi mi s-au ridicat puțin. Am continuat să suflu, dar acum, ea își plimbă capul ca o pisică bucuroasă că este mângâiata. I-am tras mânecile bluzei și asta i-a dezvăluit umeri străvezii, de culoarea lunii. Exact în momentul ăla, ea oftează și îi simt respirația caldă pe față. Mă dau într-o parte și mă înclin puțin în față și suflu pe umărul drept apoi pe cel stâng. O simt cum tremură ușor sub respirația mea. Se roșise toată și mi-a zis să încetez. M-am oprit și i-am zâmbit. Am rămas într-o totală nemișcare. A fost un sentiment paralizie din care m-a scos ea, momente mai târziu. S-a aruncat spre mine ca un șarpe spre prada și mi-a sărutat buzele, scurt, parfumat, copilărește. Le-am simțit doar pentru o clipă, dar parcă și acum mai am gustul buzelor ei pe buzele mele.


Atunci naratorul povestirilor de până acum s-a oprit. Și-a aplecat capul și a privit spre măsuța de lemn unde era așezată cană de ceai. Bătrânul stătea vizavi într-un fotoliu. De-abia aștepta continuarea povești, dar naratorul nostru căzuse pe gânduri.

- Apoi?

Naratorul și-a ridicat capul și a privit spre bătrân.

- Apoi… m-am trezit. Așa se termină visul. Am luat un carnețele de pe noptieră și am notat fiecare detaliu pe care puteam să mi-l aduc aminte. L-am mai visat de atunci de încă câteva ori

- Când se întâmplă asta?

- Acum mult timp

- După ce a plecat?

- Da…

- Știi că vii la mine la cabinet de aproape un an și nu mi-ai spus ce s-a întâmplat exact

- Multă vreme după dimineața când m-am trezit singur în patul nostru, nu am știut de ce a plecat, am sunat toți prietenii noștri, i-am sunat părinții, am căutat peste tot în apartament după un indiciu. Nimic. Nimeni nu avea nicio idee.

După o săptămână sau cam așa ceva, după ce găsisem un bilet cu un număr de telefon, m-am decis să sun la numărul ăla. Îmi era frică, credeam că e telefonul unui tip cu care poate fugise. Þin minte că în timp ce sună, îmi ziceam să nu fie voce de bărbat. A fost un bărbat la telefon, dar după câteva momente de penibile, am aflat că e doctor. I-am explicat situația și mi-a zis că ea a fost o pacientă de a lui, dar nu poate să-mi spună nimic despre situația medicală. Știi, confidențialitate. L-am implorat și chiar începusem să plâng când mi-a închis telefonul. Cum doctorul era de la oncologie, puteam să trag o singură concluzie. Cancer. Nu știam dacă să vorbesc cu părinții ei. Erau speriați de această dispariție, dar simțeam că ceva nu este în regulă, ceva jenant, atunci când aduceam vorba de ea și de plecare ei. După ce am aflat de doctor, m-am gândit că ei știau, dar nu voiau să-mi zică.

- N-ai anunțat poliția?

- M-am gândit la asta… doar că… știi, mi-a lăsat un bilet. Să nu crezi că era o scrisoare de adio sau mai știu eu ce. Scrisese pe un bilețel așa: Mâncarea caldă e în cuptor. Atât și sub text era era desenată o fața zâmbitoare, numai că în colțul ochiului drept era o pată de pix. Nu i-am dat importanță, doar că după ce a plecat m-am tot uitat la desenul ăla și mi-am dat seama că pata ar putea fi o lacrimă în colțul ochiului. Doamne, ce idiot sunt, așa m-am gândit eu atunci. Nici nu mai știu dacă a vrut să zică ceva cu asta sau nu… a trecut atât de mult timp.

- Așa și nu am anunțat poliția… mai ales după ce am vorbit cu părinți ei. Ca să-ți zic pe scurt, într-o zi tatăl ei m-a tras într-o parte și s-a confesat. A spus că fața lui avea cancer și i-a implorat să nu-mi spună, că nu vrea să mă împovăreze cu boala ei, că e mai bine că pleacă și se tratează. Mi-a zis că doctorul ei, ăla de la telefon, știe de un experiment de tratarea cancerului pentru pacienți că ea, fără nimic de pierdut. Undeva departe. Totul fiind finanțat de ei pentru că era o experimentare avansată, neaprobata. Știi, riscul pacientului. Egoistă! A acceptat să plece fără să zică ceva.



Naratorul a făcut o pauză. Se simțea sleit de puteri, dar și ușurat că a spus asta, în sfârșit. Bea o gură de ceai, înclinat în față cu coatele sprijinite pe genunchi. Bătrânul cu ochelari așezat în fotoliu a vrut să zică ceva, dar naratorul i-a tăiat vorba.

- Am încercat să aflu unde s-a dus, dar, încăpățânatul, doctorul nenorocit nu a vrut să-mi spună. După o vreme m-am lăsat bătut. Am vrut să-mi dau demisia de la muncă, dar mi-am dat seama că asta e tot ce aveam. Rutina specifică muncii m-a salvat, cred. În fiecare dimineață mă trezeam la cinci dimineața, la șase și jumătate eram în autobuz, iar la patru ieșeam de la muncă, apoi mergeam în același bar unde mă întâlneam cu ea, când aveam chef de băut ceva înainte de cină. De fiecare dată mergeam pe același drum, nimic nu mă putea mișca din limitele pe care mi le impusesem. Tot speram să o găsesc undeva pe traseul ăsta. Cel mai des fantazam cum aș găsi-o la o masă în bar… Într-o zi, stând cu coatele pe masă, beam berea și priveam prin jur. La un moment dat mi se oprește privirea pe un cap cu plete negre. Stătea cu spatele la mine și cu fața spre fereastră, privind în stradă. Femeia își mișca capul într-o parte și înaltă, iar eu reușeam să-i prind doar puțin din profil. La un moment dat, ea stăruie cu privirea într-o parte și eu pot să o văd mai bine. Îngheț. Rămân așa câteva momente până când ea decide să-mi dea lovitura finală și se întoarce complet spre mine, privindu-mă zâmbitoare.

Atunci naratorul nostru se oprește din povestit pentru că simte că vocea îi începe să-i tremure și nu vrea să-i dea lacrimile.

După o pauză de două minute continuă. Privind în gol pe fereastră.

- De ce acum? De ce tocmai acum ai decis să vii, după 10 ani?

- Voiam ca tu să știi că sunt bine

- Voiam să… Nu am lăsat-o să termine de vorbit

- Mă bucur pentru tine. Am vrut să-i dau replica asta pe un ton sarcastic. Numai că nu mi-am recunoscut vocea. Cum se întâmplă după vreme îndelungată când nu vorbești. Apoi am plecat, pur și simplu am ieșit pe ușă.



Îmi ziceam că e imposibil. Cum se poate? Să fie adevărat sau doar un plăsmuire a imaginației, a dorinței de a o vedea din nou. Părea un scenariu din fantezia mea. După ce mersesem câteva sute de metri, m-am întors spre cafenea, aproape fugind. Nu am mai găsit-o acolo. Era doar o ceașcă de cafea, jumătate plină, pe masă, iar sub ea se aflau o două bancnote.

Naratorul se oprește din vorbit și privește fix ceașcă de ceai. Stă așa momente bune, apoi ridică privirea spre și zice că ar trebui să plece. Se uită repede la ceas. Da, s-a terminat ședința. Putem să mai stăm câteva minute, îl aude spunând, dar naratorul își îmbrăca deja haina. Bătrânul ne conduce naratorul nostru până la usa și-i spune că ar vrea să-l vadă și data viitoare. Naratorul da din cap, fără să-i răspundă.

Când se urcă în mașină, gata de plecare, îi sună telefonul.

- Ai terminat, nu?

- Da, acum m-am pus la volan.

- Te-am sunat să te întreb ce vrei să mănânci când ajungi acasă

- Nu știu, ce vrei tu să pregătești, spune el și pornește motorul

- Ah, tocmai mi-a venit o idee. O să-ți fac ceva care-ți place mult

- Bun. Ajung acasă curând.

- Te iubesc.