Omul se născuse, ce să facă și el, câtă vreme sortirea i-a fost să se nască chiar în a doua zi de la Bobotează. Ursitoarele i-au ursit cum că ar fi de bine, că nici capul n-are să i-l taie cineva, nici mari grozovii nu va face în lume...
Pruncul a gângurit, așa cum bine știa să facă la vârsta gânguritului și părinții l-au iubit. Unii vecini ziceau chiar că va ajunge om mare, că nativii din capricorn au sufletul sensibil și voința ageră.
Începuturile i-au fost aspre, mama l-a îndepărtat de la sânul ce stârpise de boală și, cum laptele praf al comuniștilor îi dădea alergii neștiute, pruncu a trebuit să se mulțumească cu ceai. Până la șase luni s-a hrănit cu lichidul nedătător de viață și cu lacrimile amare ale mamei, căci femea îl iubea, și tatăl îl iubea, dar copilul plângea...
După șase luni de supraviețuire la limita minunii, o mătușă, sora mamei a născut și copilul a fost dat la sân alături de verișor. A supt ca un hămesit, hămesit și era să trăiască în viața ce i-a fost dat s-o îndure. De-ar fi știut, încă din primele zile ar fi refuzat și ceaiul transparent, cu gust de fructe uneori, de mușețel deseori și rar, dar rar de tot și cu gust de citrice, asta în zilele când părinții nimereau mai în față la rând și apucau să cumpere câteva portocale și lămâi.
Mama i-a povestit mai târziu că erau seri când îi dădea să sugă doar apă cu zahăr înmuiată într-un tifon și pruncul sugea amăgindu-și foamea ucigătoare. Atunci a rostit primul cuvânt. Foame, a fost...
Anii au trecut, sânul mătușii l-a înzdrăvenit cât să ducă o grădiniță, apoi ceva vitamine sintetice au făcut ca pruncul să meargă și la școală...
În clasa întâi a luat premiul trei. Mai apoi, findcă nici mama și nici tata nu erau membri de partid, copilul a trebuit să se mulțumească cu mențiuni. Un terț îi spunea mamei că în clasa a patra ar fi meritat chiar premiul întâi, dar nu putuse accede la el fiindcă trebuia dat fiicei unui informator. Atunci a fost mare scandal, securistul ce îl avea pe ștatul de plată pe tatăl informator al fetiței premiante avea și el un copil în aceeași clasă și i se părea degradant ca descendentul lui să fie poziționat în urma descendentei informatorului. Mai răul a venit când copila aruncată pe poziția a treia era fiica secretarului de partid pe municipiu, poziție ce deja îl declasifica pe el în fața colegilor aspiranți la funcții județene.
- Mențiunea întâi! asta a fost zicerea învățătoarei, ce a avut decența să pară posomorâtă la anunțarea distincției copilului și pentru că avea un ghimpe în suflet împotriva celor care i-au luat pământurile tatălui la colectivizare, cu tot riscul la care se supunea, a mai spus: ”Dar este copilul cu cel mai mare viitor din clasa de care, iată, azi mă despart!”.
Femeia a fost pusă pe tușă doi ani, nu i s-a mai dat clasă de început și a asigurat doar suplinirea la clasele unde învățătoarele de drept erau bolnave, în delegații cu amanții de la inspectorat ori în concedii de maternitate.
Copilul a mers înainte. La gimnaziu a uimit cu vorbele meșteșugite. La liceu cu încărcătura vorbelor sale. La facultate cu determinarea cu care-și contrazicea profesorii.
A absolvit magna cum laude.
Mulți colegi l-au felicitat. Unii erau fii de foști demnitari comuniști, cumințiți acum de vremuri sau reconsiderați de noua putere. România trecuse printr-un fel de revoluție. Primii l-au momit cu salarii mari în firmele expandate peste noapte ale taților deveniți patroni, pe când secunzii i-au zis că ar fi bucuroși să-l aibă colaborator în ministerele unde tații le-au asigurat aprioric un loc călduț.
Tânărul zâmbea doar. Mama lui și mătușa ce îl întremase la sânul ei generos îl așteptau să sărbătorească diploma de prim abvsolvemt al facultății de științe ale afacerilor. Cu invitații de prim rang de a intra fie în sistem, fie în afaceri sus puse, viitorul lui părea că vine să răsplătească dureri și neputințe adâncite în neam.
Le-a făcut cu mâna colegilor binevoitori, a ignorat-o chiar și pe fata căreia îi declarase iubire veșnică, a ignorat-o în sensul că nu s-a dus către ea. Fata știa deja că după-amiaza era dedicată familiei, moment în care copilul urma să le vorbească mamelor despre ea, iubita lui. I-a făcut cu mâna și ei i-a fost de ajuns...
Inima fetei era plină. Tânărul a privit iar către iubita lui ce era pe aceeaași parte a străzii cu el, alături de familia ei. Apoi a privit către familia lui, dincolo de stradă.
”N-aș mai trece” a gândit el dar mamele lui îi făceau cu mâna.
”Hai să trec!” a hotărât el pe dată, altfel n-am să scap din dragostea lor față de copilăria mea. ”Copilăria mea nu mai există!” și-a spus sieși ca să îndrăznească să facă pasul ce avea să-l treacă strada.
Peste stradă mamele îi zâmbeau așteptându-l. Dincoace, iubita îl încuraja să treacă, pentru a se întoarce bărbat. Mama fetei i-a făcut și ea cu mâna!
Copilul a pășit. În acel moment a devenit bărbat. A văzut pe chipul mamelor un rictus. Știa că îl pierduseră... A privit în urmă... Pe chipul mamei fetei a apărut un rictus... simțea că i s-a născut contrapunerea...
Pe chipul iubitei a văzut îngrijorare... ”De ce?” s-a întrebat îndrăgostitul... ”Te iubesc!” a dat el să strige privindu-și peste umăr iubita rămasă pe trotuar... Apoi toate chipurile au devenit îngrijorate... ”De ce oare?” s-a întrebat, pentru prima dată, bărbatul stăpân pe el...
Răspunsul a venit fulgerător, precum bolidul care l-a lovit fără să-i lase măcar o șansă.
În urma lui, cuvinte nerostite își căutau rostitorii... Ce folos? Rostul bocitorilor nu e să vorbească...