Despre frumusețea timpului care trece. Sau despre monotonia lui. Stau pe bancă și nu știu cine sunt sau ce-am făcut în ultimul timp. Nici nu-mi dau seama cât a trecut de când îmi mai amintesc ceva. Poate zile, luni, ani? Soarele mă încălzeșțe, îmi dă curaj să stau în acest întuneric dens, pe care trebuie să-l străbat.
Dar să vă spun cum a început totul. Ca o joacă de copii mici. Mă oboseau gândurile, mă sufocau. Când vroiam să dorm sau pur și simplu să merg pe stradă, mă atacau regimente de fantezii, de visuri care-și cereau drepturile. Băteau cu pumnii și picioarele în citadela liniștii mele. Au forțat ușa și au dărâmat-o. De atunci mă locuiește o lume de spiriduși, întoarceri în timp, păianjeni vorbitori. Rătăceam aiurea prin oraș cu ochii roșii injectați, imaginându-mi cum aș dansa în mijlocul străzii sau cum zburam deasupra mașinilor având puteri supranaturale. Mă vedeam ca Sailor Moon care luptă, se zbenguie pentru niște idealuri neclare. Mă întindeam in pat cu sentimentul că pereții se dilată invitându-mă într-un Wonderland nesfârșit. Credeam că în spatele fiecărei poze din camera mea se află un observator secret. Pozam. Mă mișcam într-un fel anume, mă controlam, crezând că acel semi-zeu mă va lua sub aripa lui protectoare. Aveam nevoie să nu decid, doar să primesc desfătarea și beatitudinea de a fi altcineva. Nu eram bolnavă și din această cauză sufeream, vroiam să fiu specială, ”aleasă”, iar asta implica o infirmitate care să-mi scuze refugiul din această viață, refuzul ferm de a participa. Mă apăram pentru că vroiau să vorbesc, cuvintele mi se înecau înainte de a fi formulate. Închideam ochii și mă gândeam că nu sunt acolo.
Nu aveam prieteni, îi repudiasem, îi aruncasem la coș așa cum te descotorosești de un măr stricat. Vroiau să mă populeze, să-mi anuleze lumea și pretindeau că realitatea lor este cea mai productivă. Se înșelau, așa că le-am anulat existența. N-a fost greu să-I înlocuiesc, pur și simplu urmăream oamenii care treceau pe lângă mine și alegeam chipul care-mi plăcea, apoi inventam o poveste despre cum ne-am cunoscut, cum ne-am legat unul de altul, cum ne certăm, cum ne împăcăm. Puteam să-I cioplesc, să-I sculptez să fie așa cum aveam nevoie.
Singurul moment de luciditate mi-a schimbat radical viața. Nici acum nu știu cum s-a întâmplat. Vroiam să traversez și m-am oprit la semafor. Poate a fost destinul să observ pe stâlp un bilețel mic și chinuit de ploi, pe care scria: “Gândiți prea mult? Descătușați-vă! Doctorul M. vă salvează!” Am notat numărul de telefon și adresa, eram curioasă, știam că nu mă poate schimba nimeni în acest univers, dar totuși vroiam să încerc. Nu aveam nimic concret de pierdut, doar fantasme, năluci pe care continuam să le alerg.
Nu am dat telefon, am preferat să caut adresa zăpăcită, deoarece nu mă orientam bine pe nicio hartă, nu m-am uitat pe vreuna. Am preferat să întreb trecătorii. Déjà mă simțeam ca un detectiv, un Sherlock Holmes care luptă să rezolve mistere de importanță maximă. Uitasem treptat scopul, mă bucuram de bâjbâiala mea prin întuneric, așteptându-mă la un premiu miraculos, la recunoaștere și integrare în societate pentru descoperirea mea fantastică. Da, visam în secret la afecțiunea oamenilor pe care îi uram pentru indiferență și ușurătatea lor.
După o jumătate de zi în care mă bătusem cu răufăcători care vroiau să mă oprească să dezleg cazul, înfruntasem vrăjitori trimiși de civilizații extraterestre care mă urmăreau neîncetat, am găsit strada și numărul. Era o căsuță modestă, cu o curte înverzită de vii și vișini, gard de lemn galben. Mă așteptasem la ceva mai fastuos, la o gașcă de cercetători cu părul vâlvoi și zâmbet de psihopați, care m-ar fi tăiat ca pe un șoarece. În schimb, sub copacul înflorit, se legăna un bătrânel acoperit de pulovere lălăi și pe alocuri roase de molii, care țipa cât îl ținea gura după Monica. Am intrat, dar s-a făcut că nu mă vedea și continuă să strige până când o fată uscățivă, machiată strident, la costum și servietă, îi adusese un pahar cu apă și câteva felii de cozonac pe o farfurie ciobită. Îl mângâie pe umăr, își luă la revedere și plecă.
-Luați loc, mi se adresă sever și serios. Ce căutați la noi?
Mă așezasem, dar răspunsul la întrebare nu-l știam și mi se făcuse frică pentru că nu mă gândisem nicio clipă până acum la așa ceva. I-am mormăit despre bilețelul de pe stradă. Bătrânelul tuși, își deschise o agendă și își nota.
-Cu ce vă ocupați? Își scărpină barba nerasă și gri.
Mă panicam, ce nevoie era să știe asta? Eram studentă, evident.
-Atât? Și ce vreți să deveniți?
I-am povestit de planurile mele de angajare, de master, însă a dat din cap nemulțumit.
-N-ați înțeles. Nu-I nimic. Dormiți? Mă dezarma complet cu întrebările lui scurte, simple și tăioase. Zâmbi șiret, se ridică de pe scaun, îmi făcu semn cu mâna să aștept și dispăru după ușile scârțâitoare. După câteva bufnituri și pufnituri, se întoarse cu două flaconașe. Mă simțeam ca pe un scaun din arici, mă împungeau să fug, mă paralizau de durere totodată.
-3 pe zi. Una dimineața, două seara.
Mă scotoceam înspăimântată de bani, dar bătrânelul închise ochii și sforăia. Am plecat tiptil, curioasă și nerăbdătoare. Vroiam să vină seara să încerc pastilele. A fost o bucurie imensă, pentru prima dată după mult timp am reușit să dorm. Două zile la rând! Aveam toată energia din lume și credeam că sunt destul de puternică încât să învârt tot globul pământesc într-o unghie. Apoi am apăsat pe delete și degetul mi se lipise de tastatura creierului meu, încât nu l-am putut opri. Nu am salvat nimic și nici nu-mi amintesc să fi încercat. Aceasta este utima zi pe care o mai țin minte, amintirile devin neclare, se încurcă între frânturi de evenimente pe care nu pot să mi le explic: reale? Fantezie? Tot ce urmează e un gol, o prăpastie în care eu m-am afundat cu toată siguranța din lume, fără să-mi pun întrebări, căci dormeam și aveam în gură un gust de prăjitură cu ciocolată, la fel ca un drog.
O vedeam ca prin ceață plângând, se cutremura în fața mea, lacrimile îi șiroiau pe obraz și ea le tampon cu grijă, ferindu-se. N-o observa nimeni. Mă cuprinsese o durere de cap în care suspinele ei acționau precum lovituri de ciocan. M-am dus și-am îmbrățișat-o. A fost ca o binecuvântare, iar ea mi-a zâmbit. A coborât la prima stație, lăsându-mă într-o uimire completă. Mă uitam la mine însămi, oglindindu-mă în geamurile metroului. De unde pantofii cu toc cui, servieta, cămașa, rujul? Unde mergeam? Cine eram? Nu-mi aminteam, îmi priveam pulsul mâinilor și știam că sunt vie. Am coborât și m-am refugiat pe o bancă. Încerc să îmi dau seama dacă trăiesc, dacă în pantofii de piele vibrează încă un picior, dacă în acest costum negru mai pulsează o inimă. Nou- născută, fără adresă, nu m-a interesat să aflu ce eram, am aruncat servieta la primul coș de gunoi. M-a dezbrăcat în mijlocul parcului de toate hainele care mă strângeau. Reflectau o bogăție care-mi era necunoscută. Eu puteam să fiu eu, doar în pielea goală.
Și am dansat fără nume în văzul tuturor.






ă