agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-04-17 | [This text should be read in romana] |
Ne-am zâmbit. Așa am făcut cunoștiință. N-a fost nevoie de strângeri largi de mână sau de saluturi stângace și politicoase. Știam că un zâmbet este suficient, spune mai multe decât niște cuvinte chinuite. Ochii ni se încrucișară în Grădina japoneză. Stătea pe iarba umedă și citea o carte sub un copăcel. M-am chinuit subtil să descifrez titlul, dar nu am reușit, mi-era teamă să nu se supere că îl observ cu atâta patos. Mirosea a primăvară, aroma aceea dulce de pământ jilav și iarbă abia răsărită. Ne-am privit ca pe o recunoaștere, consimțeam să ne împărțim singurătatea: eu într-un colț al grădinii, el în celălalt. Ne despărțeau oamenii gălăgioși ce-și pozau unul altuia. Râsetele lor ne apăsau pe amândoi ca o povară grea, eram de acord să ne-o facem mai ușoară.
Citeam ceva despre niște frunze din România purtate de vânt până în Mexic. Autorul le compara cu mici și insignifiante Dorothy, descriindu-le uimirea de a ateriza în locuri total necunoscute. Atunci s-a ridicat, mi-a zâmbit și s-a așezat lângă mine. Ne separa trunchiul unui măr înflorit ce-și ningea nestingherit viața boemă. Mi se părea straniu să văd atâtea pecete de zăpadă, parcă pășeam în același timp în două anotimpuri diferite, mi se puneau la dispoziție două universuri paralele, în care aș fi putut face orice. Ceea ce era și mai ciudat, era sentimentul de a fi înțeleasă de cineva. Brusc nu mai reprezentam autista care iese singură la plimbare ș citește. Eram speciali împreună, iar acest lucru mă bucura de-a dreptul. Frunzele mele îngălbenite se plângeau de prea multă căldură. Credeau speriate și naïve că au ajuns în iad și diavolul frunzelor le va fierbe la foc iute. Nu-mi imaginasem niciodată că galbenul poate ține așa tare de cald. Se întrebau fremătând cum ar putea ele să se descompună așa, fără frig, ploaie sau zăpadă, doar vegetând în iarba din parcuri. Erau sigure că au câștigat pariul cu eternitatea, dar nu-și dădeau seama de recompensă. Dar cum vor trăi fără copaci? Cum? Se înserase și se simțea frigul, mă luase tremuratul. Am închis cartea și vroiam să o bag în rucsac. M-a privit compătimitor și mi-a arătat hanoracul său agățat de o ramură. Am rămas, eram curioasă ce vor mai face frunzele mele. Cercetau în stânga, în dreapta, târându-se pe sub bănci grijulii încât să nu le observe cineva și să le strivească. Și acolo era! Despuiat, agasat de păsările croncănitoare și maronii. S-au gândit să-I redea culoarea, vitalitatea. Pregătite cu tecile la înaintare, s-au urcat pe crengile lui precum o armată cotropitoare. Dar vântul le dădea la o parte pe rând, lupta se încheiase repede și le istovise. S-au văzut iar pe pământul umed neștiind încotro să o apuce. Aveau nevoie de un adăpost, de un loc cald șî dulce pe care să-l numească: Acasă. Se înnorase și se înserase de-a binelea încât nu mai era chip de citit. Ne-am ridicat amândoi și ne-am îndreptat spre metrou. Urmăream stelele, umbrele arborilor care se legănau în vuietul mașinilor. Câtă armonie poți găsi într-un oraș care se grăbește să moară! Poate e simfonia sfârșitului, o ultimă picătură de miere. Am chicotit împărtășind aceeași părere, apoi ne-am despărțit aprobând din gene că ne vom mai întâlni și am mers în direcții opuse. Câștigasem un prieten, poate chiar un suflet pereche și m-am oprit în loc să-l privesc, să ghicesc în pașii săi bucuria. Trecuseră două săptămâni și mă temeam că prietenul meu de lectură mă uitase. Dar era tot acolo, sub mărul care se scuturase de povara florilor. Mă dojenea cu privirea care părea a spune: ai lipsit data trecută. M-am așezat lângă el observând că-și schimbase cartea. Nu m-a interest să descifrez, ci eram puțin rușinată că eu nu mi-am mai continuat povestea cu frunzele. Mă chinuiam să-mi amintesc unde rămăsesem și vânturam paginile nehotărâtă. Îmi smulse coperțile și îmi arată exact rândurile lăsate în suspensie. Împietrisem, dar i-am mulțumit stânjenită fără să scot un sunet. Frunzele mele se rugau de copac să le primească, îi aduceau ofrande, îi prezentau toate posibilitățile de așezare a lor pe crengi, spunându-I care formă I se potrivește mai bine și îi pune în evidență trăsăturile de Don Juan. El le credea fiindcă demult nu mai primise atâta atenție de la niște persoane delicate și feminine. Își vindeau frumusețea eternă cu promisiuni pompoase, erau gata-gata să semneze contracte și procese verbale. Orice numai să aibă ramuri deasupra capului, căci fără ele se simțeau ale nimănui, orfane și singure. Îl convinseră cu complimentele lor siropoase, visa la măreție, la admirație din partea trecătorilor și mai ales din partea fetelor tinere și frumoase. Imediat se instalară, creându-I o imagine de geniu pustiu, pentru că erau de părere că aceasta ar impresiona mai mult și ar vinde mai bine. Timpul trecea și apăsa tinerețea veșnică. Apăreau labe de gâscă în colțul ochilor, gropițe în bărbie și nu înțelegeau cum se poate una ca asta. Îmbătrânea eternitatea? Povestea mă plictisea din cale afară și nu înțelegeam de ce am ales o carte în care nu se întâmplă nimic. Nu pricepeam nici cum niște frunze ar putea fi purtate atât de departe, nici cum nu putrezeau niciodată. Legile naturii nu se potriveau pur și simplu cu legile acestui scriitor. Iar veselia ce le cuprinsese nervurile ridate era cu atât mai stranie cu cât se datora unui soare anemic. Credeau că vine toamna, iar asta le făcea fericite, radiau știind că vor căpăta libertatea mult dorită, neștiind exact ce le opera acum să fie descătușate. Ele se legau de copac, îi plângeau unduirile, trosniturile, scorburile ce-l dureau ca niște răni, sufereau odată cu nenorocirea lui. Săream paragrafe întregi citind restul doar ca să fie parcurs, în schimb urmăream în secret liniile dulci ale bărbiei sale, buclele definite și șatene. Aș fi vrut să aflu ce se ascunde în spatele ochilor mari, verzi și foarte preocupați de cartea lor. Era pătruns întru totul de conținut, trăind fiecare silabă, fiecare cuvânt. Mă fermeca tocmai irealitatea pe care o emana. Simțeam nevoia să-mi vorbească, să mă ia de mână și să mă asigure că totul va fi bine, că nu este nevoie de cuvinte deșarte pentru a confirma o legătură. Exista așa ceva între noi? Brusc mă cuprinsese necesitatea certitudinii, vroiam să știu, iar corpul meu începea să se neliniștească, piciorul drept mi se bâțâia de nerăbdare, iar oftatul devenise de necontrolat. A crezut că mi-am terminat romanul și mă găsesc într-o poziție stânjenitoare. A scotocit în rucsacul pe care-l avea alături și-mi întinse un roman de Milan Kundera. Zăpăcită, am acceptat și l-am deschis, prefăcându-mă extaziată de frazele de introducere. Mi-era teamă să nu-mi surprindă falsitatea trăirilor, dar era prea preocupat de propriile sale fantasme. Întâlnirea urmări același tipar: se înseră, se făcu frig, astfel condițiile erau nefavorabile lecturii. Am hotărât să plecăm, iar eu pândeam momentul în care îi voi adresa un cuvânt. Îl priveam cu coada ochiului, apoi întorceam capul spre mașini, oameni, blocuri. Nu știam dacă trebuie să pară că îl observ sau că mi-e indiferent. Emoțiile și acel “trebuie”, care mă măcina pe dinăuntru, mi-au stat în gât tot drumul. Abia când am pornit-o în direcții opuse, am fost în stare să-I murmur un “la revedere” stângaci. Nu mi-a răspuns și și-a continuat drumul. Încercam că de obicei să măsor sentimentele prin mărimea și repeziciunea pașilor. Dar de data aceasta, egalitatea lor perfectă mă exaspera. În duminica următoare m-am prezentat cu o carte de Cioran, mă gândeam că îl voi impresiona, că vom schimba păreri despre pesimismul său. Eram încântată că sunt legată de el prin cartea aceea împrumutată și-mi pregătisem un discurs întreg despre ea. Îmi luasem notițe ca o elevă conștiincioasă și ardeam de nerăbdare să I le împărtășesc. Afară era o vreme frumoasă și caldă, de primăvară târzie, mirosul verii se instalase și îmi impregna energia acestui anotimp. Grădina pustie nu mă sperie la început, eram sigură că se ascunsese în vreun cotlon interesant, poate copăcelul acela firav nu-I mai oferea atmosfera comodă. Am străbătut-o de-a lungul și de-a latul, însă nici urmă de el. Rupsesem vraja se pare, iar basmul se evaporase ca un abur. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy