Stăteau întinși în pat unul lângă celălalt. Ea e îmbrăcată cu niște blugi rupți în genunchi și cu un tricou mulat cu chipul lui John Lennon. I se văd sânii de sub ochelarii lui rotunzi.
“Ar trebui să-și șteargă un pic ochelarii. Mi se pare mie, sau sunt un pic aburiți?” Era pe vremea când la ceaiuri se asculta Eleanor Rigby și Stairway to Heaven. Peste câteva luni unul dintre ei va muri. Acum sunt însă cât se poate de vii, cu toate că niciunul nu mișcă. Au făcut pariu că pot face dragoste așa, îmbrăcați, fără să se atingă.

Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit, spunea Camus.După el, triști sunt doar ignoranții și cei care mai speră. Sisif e fericit tocmai pentru că nu mai speră nimic. Își supune destinul prin dispreț și acceptare. Eu sunt un Sisif nefericit. Toată ziua de azi mi s-au potrivit versurile lui Nichita Stănescu: “Tragică durere, dor de nedescris, de un drag de stâncă plânsu-mi-s”.
Cum e să fii gelos pe o bacterie? Au fost nopți când visam că sunt o bacterie din Cambrian, numai ca să mă studieze și pe mine ea la microscop.

Mâna lui lângă genunchiul ei. “Dă-l dracu’ de pariu. O să-l câștig data viitoare”. Întreg corpul îi e inert. Simți buzele ei arzându-i tâmplele. Nu deschise ochii de teamă să nu se petreacă totul doar în imaginația lui. Arsura cobora acum pe piept, pe burtă și chiar mai jos. Îi plăcea că ea făcea asta fără ca el să i-o ceară. Folosind un scripete imaginar reuși însfârșit să-și clintească mâna. Apoi piciorul stâng, apoi gâtul. Încet, încet, întreaga carcasă se puse în mișcare.

Azi se împlinesc 15 zile de când nu mai suntem împreună. E mult? E puțin?
Prima imagine care mi-a rămas mai clară din timpul zilei: forfotă pe bulevardul Magheru, ora 13.55, înainte de ora de Hidraulică, gândurile mele în legatură cu noi, cu relația noastră și-atunci am zărit dintr-o dată, pe o tarabă improvizată, șosete albe cu dungulițe și ciucurași. Primul impuls a fost să cumpăr două perechi și să i le dăruiesc. Le-am cumpărat. Cât pe ce să uit de prăpastia uriașă ce s-a căscat între noi, cât pe ce să mă las din nou prins în mrejele iluziei că totul e la fel ca la inceput. Pe măsură ce mă gândeam mai mult realizam cât de străini suntem (sau am devenit). Cine știe cum va interpreta ea gestul?Trebuie să învăț să am răbdare. Șosetele le-am daruit soră-mi.

“Vreau să terminăm împreună”, i-a șoptit ea, de parcă începuseră o construcție și trebuiau musai s-o termine împreună. Deschise ochii și n-o recunoscu. În locul ei era o insectă gelatinoasă cu trompă, care-l sugea de peste tot. Un sentiment de recunoștință nemaintâlnit până atunci urca din străfunduri. Pe urmă a început să-i sărute degetele de la picioare. Pe urmă a început s-o dezbrace.

Pe mingia cu care am ieșit în seara asta afară scria “Costineși 1985”. Un cuțit în inimă. O altă amintire cu ea. M-am jucat cu copiii dintr-unul din blocurile vecine. Se bucură când mă văd. Născocim împreună o mulțime de jocuri.
Am învătat apoi pentru examenul de Stratigrafie. Nu prea se lipesc fosilele de mine (Cyrtograptus Murchinsoni!)
Bineînțeles că m-am gândit și la ea: cum a ajuns acasă (locuiește undeva în provincie), cum au întâmpinat-o ai ei, cum s-a gudurat Lăbuș la picioare.
Oare se uită și ea la televizor (e filmul Ciprian Porumbescu) si dacă se uită, ce gândește acum?
Îmi va fi foarte greu să termin cu dedublările astea.
Să nu uit că nu mai suntem împreună. Să nu uit că am început să-mi pierd mobilitatea sufletească. Îmi amortește sufletul ca un picior pe care l-ai ținut sub tine. Să nu uit c-a înflorit liliacul.
Am ascultat muzica la pickup, o sonată pentru flaut de Handel și-am exersat la blockflute.
Cam atât.