Știi, timpul e destul de ciudat în ultima vreme; ba se întinde spre – lasă, că fac mâine, ba se comprimă în – nu mai e timp. Nici când dormi nu poți să nu ții evidența timpului, deși nu vrei asta. Ajungi să îl urăști uneori că își tot schimbă locația și meridianul. Și nu mai contează că a fost noiembrie și deja e decembrie, că e ora patru sau nouă juma’ și trebuie să te trezești să faci duș, să-ți speli colții puturoși, să-ți pui hainele șifonate pe tine și să ieși din casă. Tot ce contează e că treci prin el, el trece pe lângă tine și îți pune peidică, aluneci, cazi și te lovește ora cinci dupămasa, când iar revii acasă, îți scoți hainele șifonate, le arunci pe-un scaun, faci iar duș să te speli de secundele care te-au poluat pe parcursul orelor petrecute afară. Chiar și mâncatul îți ia câteva minute bune din ora prețioasă de relaxare; nu-i corect, deloc. Cred că ora aia de relaxare ar trebui să te ducă în Nirvana, nu să te uiți pe ceas să te miri cum secundarul ticăie neîncetat. Și așa, ajunge să fie meridianul de noapte, post-apocaliptic, când vrei să intrii în lumea viselor și te întinzi în pat, galant, cu o precizie de ceasornicar, dar nu poți dormi deoarece lumina de pe stâlpul de iluminat îți bate prin părul creț. Îți dai seama că nu ți-ai spălat colții puturoși, te ridici din pat, levitezi până în lumea minunată a chiuvetei, oglinzii, periuței și pastei de dinți. Revii. Te întinzi iar, și stai. Din stânga ta, se aude o voce suavă ce te întreabă, curioasă:
”Tu nu-ți dai jos ceasul de pe mână când dormi?”.
Și tu îi răspunzi fără ezitare:
”Nu, pentru că trebuie să țin evidența timpului; dacă mă trezesc cumva într-un alt timp și loc și într-o altă dimensiune? trebuie să știu cât e ceasul la mine-n timp”.
Închizi ochii, și-ți dai seama că e tot decembrie.