Am vrut să scriu în acea zi. Mă simțeam atât de izolată, de vulnerabilă, încât nici nu puteam prevedea ce sunet sau imagine ar fi declanșat căderea. Dincolo de geam, amintirile curgeau de parcă ar fi urmat un râu spre mare, spre nicăieri, unde se duc amintirile noastre?
Le simțeam potopindu-mă, cum potopeau norii cerul, unul după altul, mici dar mulți, multe umbre...
Le auzeam fâlfâind, așa cum un stol de grauri fâlfâiau gălăgiosi căutându-și parcă toți un loc pe același ram al unui pin care, deși zdravăn ancorat în înălțime, se legăna.
Mă amețea o melancolie caldă ca un început de primăvară sau blândețea nimicitoare a tristeții că după acea clipă, totul se va sfârși,
Iar ceea ce avea să urmeze, era ca și cum n-ar mai fi contat.
Îmi acopeream fața cu mâinile, îmi simțeam buzele, ochii arzând, îmi simțeam oboseala sau lehamitea sau astenia sau cine știe, timpul murea încet în mine.
Simțeam însă, peste toate, o dorință ca un vulcan pregătit să erupă, să mă topească, o dorință pe care o cunoșteam, dar nu o puteam califica, o frământare despre care n-am putut niciodată vorbi, pentru ca e doar e doar efect.
O falsă și dureroasă stare de exaltare.
...și bucuria,
bucuria care mă copleșea când, printre lacrimi de neputință, priveam un colț de cer luminos, bucuria care ai spune că echilibra balanța, poate gratitudinea că existam, poate revelația că simțeam, atât de profund liniștea în care gândurile, ca niște furnici, mă terminau, mă desfăceau in bucăți.
Mă voi pierde, mi-am spus.
Și totuși, peste câteva ore, fiind nevoită să cobor, m-am amestecat cu ceilalți și-am râs neobișnuit de mult privind o banală manifestare citadină.