Într-adevăr ofițerul în uniformă românească, ce a coborât dintr-un ZIS sovietic, era Niculaia Cuzî. Nu mai văzuse satul de când fusese dus de Romul Șchiopoaicei la pretura din Ocna, pentru cercetări. Ar fi vrut să uite tot ce s-a întâmplat atunci. A încercat să fugă din căruța, în care era dus, dar, spre surprinderea sa, Romul, cu toate că era destul de în vârstă, și-a dat instantaneu seama de intenția lui. I-a prins fără veste mâna stângă, i-a răsucit-o până când, dacă ar mai fi continuat, sigur i-ar fi rupt-o. Apoi, dintr-o mișcare, a scos cătușele fixând-i una pe brațul îndoit și cealaltă de loitra căruței. Numai atunci i-a lăsat liber celălalt braț.
-De ce vrei să te nenorocești și mai mult, măi copile, și să mă nenorocești și pe mine, că n-am nicio vină. Ce crezi că, dacă reușeai să fugi, îți era mai bine? Ba, din contră! Ai fi fost un fugar fără acoperiș, fără hrană și, sigur, mai devreme, ori mai târziu, tot te prindeau, iar pedeapsa ți-ar fi fost mult mai mare.
- Dar, n-am nicio vină, bădiță Romul!
- Asta nu-i treaba mea, dar m-aș bucura să n-ai. Îți dau un sfat, să spui numai adevărul atunci când te vor duce la judecătorie. Judecătorul Ganea îi un om pâinea lui Dumnezeu, n-ar năpăstui un nevinovat, dar este necruțător cu mincinoșii.
Se vede, totuși, că a fost vinovat. Vinovat pentru că își înșela semenii ca să-i fie lui bine. Furtișagurile dovedite din gări și piețe i-au adus la început doi ani de închisoare. Și aici a reușit în câteva rânduri să-și înșele tovarășii de detenție și chiar pe paznici. A profitat de mila lor prefăcându-se că ar fi bolnav. A reușit să-l înșele și pe medic, ridicându-și temperatura corpului, prin dizolvarea unei bucățele de cretă într-un pahar cu apă, bându-i conținutul. La infirmerie a profitat de cunoștințele sale medicale, dar, mai ales, de termenii de specialitate căpătați în perioada cât a fost brancardier la spital. A reușit și aici să țină locul unui infirmier învățând, și încă destul de bine, având o mână ușoară, să dea injecții. Era atent la tratamentele date de medic și reținea foarte ușor medicația diferitelor boli. Medicului închisorii îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, dându-și seama de înzestrarea nativă a intelectului lui.
- N-ai avut noroc, Nicolae, numai norocul ți-a lipsit pentru a ajunge medic.
A încercat Niculaia Cuzî să-i spună și doctorului Beu fantasmagorica poveste cu binefăcătorul salvat de el în gara de la Sinaia și cu studiile de medicină începute la Cluj.
- Știi ce, Nicolae? Las-o moartă! Pentru povești de astea ai ajuns aici. Nu mai spune și, mai ales, nu fă tot ce-ți trece prin minte!
N-a mai spus nimănui astfel de povești, dar mintea continua să-i lucreze. Nu se poate să nu fie o cale să ajungă medic. N-avea cum să ajungă așa cum au ajuns toți medicii, îi lipsea liceul și anii de facultate. Să iasă numai de aici și va vedea.
A ieșit de acolo. Nu cu mult timp înainte se mutase la Sibiu Facultatea de medicină de la Cluj. A aflat lucrul acesta din primul ziar ce i-a căzut în mână. În același ziar era și un anunț prin care erau căutați, spre angajare, doi portari. S-a prezentat la secretariat și, fără nicio dificultate, a fost angajat. Tot timpul era atent, așa cereau și obligațiile lui, la cine intra în holul facultății. A reținut numele și figurile tuturor profesorilor, conferențiarilor și șefilor de lucrări. Îi saluta ceremonios cu câte un Să trăți, domn profesor Hațieganu!, Să trăiți, domn profesor Vasiliu!, Să trăiți, domn profesor Bănicescu! A început să le cunoască numele și să-i salute ceremonios și pe tinerii asistenți. În cabina lui, poștașul aducea reviste medicale și cărți de specialitate pentru care semna și apoi le înmâna destinatarilor. Aci, având timp cetea, de foarte puține ori înțelegând ceva, de cele mai multe ori nu, articole de prin reviste, dar oricum, având memorie bună, reținea termeni medicali care apoi, mai târziu, i-au prins bine. S-a întâmplat, într-o bună zi, ceea ce se temea mai mult, să fie încorporat. Credea că a fost scos din evidențele armatei, mai ales, că n-a fost chemat niciodată, nu-i arătase nimeni cum se ține o armă în mână. Era tânăr când a început războiul ,dar, totuși, mai în vârstă decât cei ce erau chemați să-și facă stagiul militar. E drept că cei de vârsta lui majoritatea erau pe front, unii chiar răniți ori morți. El a avut, însă, noroc până acuma, nu l-a întrebat nimeni nimic. Nici chiar la ieșirea din pușcărie, rubrica din cazier, care se referea la situația militară, nu era completată. Și acum, așa dintr-o dată, primește ordin de chemare. De ce oare? S-a gândit profund câteva minute. Deodată se lumină. El era de vină! Cum, Doamne, a putut fi atât de prost! Când a fost la poliție ca să-și scoată actul de identitate, de la biroul populației, a declarat cu oarecare mândrie că este asistent medical. Sigur că armata, în timp, de război caută asistenți medicali. Ce să facă acuma? Să plece în alt oraș pentru a-și pierde urma, să se prefacă bolnav?
Au trecut aproape două săptămâni de la primirea ordinului și el n-a luat încă nicio hotărâre. Într-o luni dimineața, cam la o oră după ce i-a salutat pe profesorii care au intrat, au venit doi indivizi, s-au îndreptat direct spre el, i-au fluturat pe sub nas o legitimație și i-au făcut semn să-i urmeze. N-a avut ce face, pentru că fiecare avea câte o mână în buzunarul de la trenci și acolo putea fi un pistol și s-a dus cu ei. N-au trecut trei săptămâni și era pe front în Stepa Kalmucă, având în dotare, pe lângă un pistolet Bereta și o trusă medicală cu pansamente, vată, atele, o sticlă cu spirt denaturat și diferite alifii. Cât a lucrat cu un medic de la o ambulanță, a mai fost cum a fost. Răniții erau aduși de sanitari sau veneau ei singuri. S-a învățat să dea la mână doctorului instrumentele, materialele ori medicamentele cerute. Erau puține și le-a învățat repede. A trebuit, la un moment dat, să meargă aproape de linia întâi și să dea primul ajutor soldaților răniți. S-a descurcat destul de bine și aici, reușind, să-și învingă frica. Dar nu i-a fost dat să slujească mult la această ambulanță pentru că împreună cu tot efectivul companiei, ce încă mai era în viață, a fost luat prizonier. De abia acum a început pentru el adevărata frică de moarte, frica morții prin înfometare. A reușit să treacă și de aceasta. În sacul său de spate, întotdeauna se găsea câte ceva, ba o coajă de pâine, ba o legumă, ba semințe de tot felul. Nu lăsa neadunat și pus la păstrare în sac tot ceea ce i se părea a fi bun pentru supraviețuire. Și a supraviețuit. Chiar, i-au revenit și speranțele de a fi considerat medic. Era vară și din lagăr, parcă. a început să dispară spectrul morții prin înfometare. Mâncarea de la cazan a început să capete consistență prin legumele fierte în ea, câteodată se găseau chiar și mici bucățele de carne. Din când în când, li se împărțeau, odată cu pâinea ce o primeau dimineața, pentru întreaga zi, și câte un ziar de două , trei pagini intitulat Graiul liber. De multe ori îi plăcea ce scrie acolo. Era vorba într-un articol despre niște oameni blonzi, cu ochi albaștri, îndemânateci în ale meșteșugăriei și agriculturii. Pe unde treceau ei, făceau numai bine. Îi învățau pe oameni să lucreze pământul cu unelte din ce în ce mai bune. Se numeau acești binefăcători slavi și fără ei oamenii, ce trăiau prin munții Carpați, prin dealurile și câmpiile din jurul lor, ar fi rămas niște sălbatici. Aștepta apoi cu nerăbdare, să treacă săptămâna să găsească alte povestiri în foaie. Și a mai găsit câteva în care urmașii acelor oameni buni, rușii de mai târziu, i-au ajutat pe urmașii celor de la Carpați și dealurile și câmpiile din jur, deveniți români, să-și apere pământurile de turcii cei răi. Îi plăceau lui Niculaia Cuzî acele povestiri. Se simțea de parcă s-ar fi întors în îndepărtata sa copilărie când, într-adevăr, a fost fericit. Dar, nici atunci, fericirea nu i-a fost deplină, trebuia să împartă premiul și cărticelele cu Victoria lui Ilină. Mai scria prin acea gazetă și apoi au venit să le spună chiar și unii ofițeri români îmbrăcați în uniformă, dar tot prizonieri și ei, să facă o scrisoare marelui comandant rus, generalului Stalin. Că în acea scrisoare să-l roage să le dea voie ca și ei, prizonierii români, care n-au nicio vină, să poată lupta cu arma în mână, împotriva fasciștilor care au atacat și cucerit atâtea țări și popoare. Toate bune, se gândea, dar treaba aceasta cu lupta cu arma în mână parcă nu-mi place. Dar nu, el nu va lupta cu arma în mână! El va fi cel care-i va pansa pe răniți, le va pune atele și-i va trimite spre chirurgii din spitale. Primejdia era mai mică și, astfel, se va putea întoarce în țară și o să fie socotit de toți drept medic.
Ca un duș rece căzu asupra lui discuția ce o auzi, fără voie, într-o noapte, între câțiva ofițeri. Spuneau aceștia despre onoarea militară și despre legislația militară română care-i pedepsește, chiar cu moartea, pe cei ce au trădat trecând de partea inamicului. Își reveni însă repede. El n-a jurat sub drapel așa cum a auzit pe la alții că au făcut-o. El a semnat doar o hârtie. De abia, după aceea, i s-a spus ce a semnat. A auzit de la unii, care erau pricepuți în ale bisericii, că nu toate jurămintele trebuie păstrate cu sfințenie, că preoții te pot elibera de puterea lor, că vor veni alți preoți tot ortodocși, dar ruși, și-i vor elibera de acele jurăminte și le vor lua altele împăcându-i astfel cu Dumnezeu. Și câte n-a mai auzit? Dar nu numai a auzit, ci a văzut scris negru pe alb, la gazetă, ce a spus doamna Pauker: Nu veți fi primiți în țară și în rânduiala cea nouă cei ce nu veți lupta alături de armata marelui Stalin.