”Mă uit la un cer atât de senin încât am impresia că mă pot scufunda în el, dispărând de pe acest tărâm. Mă uit la el și încerc să zâmbesc deși lacrimile sapă iarăși cratere pe obrajii mei…” aici se opri, pixul tremurând prea tare în mâna ei micuță, lacrimile menționate picurând obscen pe foaia cândva albă.
Își impuse să se calmeze, melodia veselă din căștile înfundate puternic în urechi făcând-o să tremure și mai tare. Îi aducea aminte de el. De ochii lui verzi, de genele lungi, de buzele pline, de căldura ce o simțise în el, în ea, emanând. Fusese acolo! Mai trecător ca un nor într-o furtună de vară, dar fusese acolo. Al ei pentru cea mai scurtă perioadă din lume, dar și cea mai cuprinzătoare. Crezuse în el, în zâmbete și semi-promisiuni. Chiar se pregătise sufletește știind că va dispărea precum un fulg de nea în apropierea palmei unui copil prea fericit ca să realizeze că se va topi. Sperase că vorbele lui spuneau adevărul.
Se înșelase. Îi căzuse în plasă, se îndrăgostise, iar acum plângea știind că totul era o minciună elaborată. Ar fi vrut să înfingă pixul prin inima ei proastă și să înțepe până când durerea ar fi încetat, până când tot sângele i-ar fi părăsit corpul. Se simțea atât de murdară!

”Ai fost aici, zâmbete și vorbe bune
Un vis de vară, un miracol în sine
Un fluture vestitor de primejdii
Ai fost al meu, năpastă a inimii.

Atât de goală și inutilă sunt
Atât de fără vlagă m-ai lăsat
Ai primit ce ai vrut
Și totul s-a terminat, cu un puf.

Acuma plâng, lacrimi amare
Vise spulberate
Nu mai ești aici, măcar de ai fi fost
Vreodată în visele mele,”

Poezia îi scăpă de sub control, înțelesul nefiind acolo, doar o durere acerbă cuprinzându-i corpul. Aerul îi vâjâi în urechi, mugete, râsete la adresa ei. Deschise gura să urle, însă mușcă din carnet, lacrimile udându-i fața, imposibil de oprit. Se uită cu disperare în jur, dar singurătatea o înconjură. Complet singură, așa cum știuse că va fi mereu. Inima îi mai bătu o dată cu putere în timp ce ea aruncă carnetul în văzduh, văzându-l cum dispare în imensitatea aceea albastră. Se făcu dispărut, în timp ce ea se lupta pentru o ultimă gură de aer.
Iarba se făcu neagră (a avut vreodată altă culoare?) , pământul se crăpă (a fost vreodată întreg?) , totul începu să tremure precum știuse că se va întâmpla. Urlă, de data asta astupându-și gura cu ambii pumni, lacrimile deja curgând nestingherite, săpând de-a dreptul în carnea ei. Văzu fâșii din ea curgând, desprinzându-se de pe oase cu un pleoscăit lugubru, viermi albi înotând pe după oase, grași, mieunând niște cuvinte pe care ea nu mai voia să le audă.
Se uită disperată către cer, în timp ce corpul i se transforma într-o masă gelatinoasă, fum în adierea ușoară venită cine știe de unde. Dar cerul nu mai era acolo. Nimic nu mai era acolo, doar o groapă fără fund, deșertăciune. Picuri mari de smoală începură să cadă peste ea.
Închise ochii… Unde se afla defapt?
Își întinse aripile (avea așa ceva?) și le zbătu o singură dată, o ultimă dată. Nu va mai putea pleca de aici. În cușca asta își găsise sfârșitul, de vorbele lui dulci sugrumată. Și totuși nu renunță la el. Era prezent în continuare cu ea, mângăieri calde, vorbe dulci, veninoase. Era în continuare acolo. Era el.