Nu știu exact care este prima mea amintire cu tata, dar un lucru este sigur: nu mi-l pot aminti decât cu țigara "Mărășești" în colțul gurii și cu paharul de băutură în față. Mă ducea cu el, încă de mic, pe la toate sindrofiile, mă urca pe bicicleta "Carpați" de culoare albastră; încălicam scăunelul din lemn în formă de inimă, special construit pentru mine, și plecam pe la prietenii săi. Întotdeauna începeau cu o partidă de cărți, jucau șaizeci și șase și licitație, dar acesta mi se părea doar pretextul pentru a scăpa de neveste și de a se apuca de băut. Cheful se dezlănțuia și ținea toată noaptea. Masa se umplea cu sticle de băutură: cumpărau spirt, un fel de alcool ieftin din cartofi și care era foarte tare. De aceea îl lungeau cu ceai din zahăr ars, încât dintr-un litru de spirt ieșeau trei. Preparau amestecul într-o găleată smălțuită și o puneau în mijlocul mesei. Beau cu o cană din aluminiu până se lăsa întunericul.

Mama mergea pe urmele noastre și mă recupera târziu în noapte. Tata nu se dădea dus acasă nici mort. Îl auzeam cum trântea poarta spre dimineață: pășea bâjbâind și vorbind singur, scrâșnea din dinți și după ce nimerea ușa de la tindă cădea pe vatra de pământ. Adormea întotdeauna în spațiul de la ușă și până la pat pe locul în care cădea prima dată. Nu-l trezeam niciodată deoarece atunci ar fi ieșit scandal mare. Mamei i se făcea milă și arunca un țol pe el. Îi îndesa ușor o pernă sub cap. Când se trezea era mut. Nu vorbea cu nimeni și după ce se spăla și își schimba hainele dispărea în tăcere pe stadă și o lua de la început. Tata spunea oricui îl întâlnea că a intrat în topuri. Beția continua cam o săptămână întreagă. În tot acest timp nu se ducea la fabrică chiar dacă ar fi venit directorul general în persoană după el. După ultima zi de băutură îi era rău și făcea o pauză care ținea două zile, timp în care zăcea pur și simplu și era total absent din viața familiei. A treia zi însă pleca spășit la fabrică. Urmau două săptămâni în care era cel mai ursuz om din lume. Știam că mergea la serviciu doar pentru a nu-i desface contractul de muncă deoarece îi era frică să nu-l trimită la închisoare ca pe un boschetar.

Uneori, când nu băuse destul și era doar întărâtat, se întorcea acasă pe la miezul nopții și se îmbrăca într-o salopetă verde de furnalist și ne spunea în taină, cu glas șoptit, că este legionar și în noaptea aceea regimul communist, cu Ceaușescu în frunte, va cădea și că ei vor lua puterea. Nu înțelegeam prea bine cine erau ei, adică tovarășii tatălui meu. La lipsa noastră de reacție se înverșuna, ridica tonul și ieșea în curte strigând "jos comunismul!". Înghețam toți. Pentru că déjà știam că în micul orășel de provincie și pereții au ochi și urechi. “Comisarul Negru”, spaima tuturor gospodarilor locali putea să fie oriunde la ora aceea din noapte. Acesta era locotenent major de miliție și își căpătase porecla, nu doar din pricina pielii sale tuciurii ci și din cauză că vedea în orice i se părea ieșit din comun o conspirație. Se strecura întotdeauna ca o umbră și îl aflai acolo unde nu te așteptai niciodată. Bântuia ca un strigoi și dacă punea ochii pe tine nu scăpai fără invitație la sediul poliției și fără dosar penal. Avea ochii la fel de întunecați ca fața și îi plăcea să se laude că avea fler și suficientă experiență să distingă între cetățenii corecți pe adevărații dușmani de clasă.

Alergam și ne luptam să-l aducem pe tata în casă. Ne lovea cu brațele și ne cerea să-l lăsăm că dacă nu face moarte de om. Până la urmă îl imploram, plângând, să tacă și se întorcea în casă. Dacă se liniștea vorbea singur toată noaptea. Dădea ordine militare în somn, executa, răspundea la comenzi și intra în luptă. Eram uimit, încă de când eram mic, de ura lui față de regimul de la putere.
Tot de atunci mă familiarizasem cu denumirea băuturilor și a țigărilor. Cea mai populară băutură era un fel de rachiu slab, făcut din grâu, i se spunea "Rachiu alb". Avea vreo douăzeci și cinci de grade. Trebuia să bei doi litrii ca să te amețești. "Rachiul superior" era puțin mai tare și mai aspru la gust. Dar când te îmbătai de rachiu superior îți pierdeai lesne echilibrul și știam că atunci când se întorcea cu fața însângerată și plină de răni tata s-a cinstit cu rachiu superior. Nu știu din ce era făcută această băutură care în opinia tatățui meu era doar soluția de avarie, când portofelul îi era aproape gol. Apoi venea la rând votca. Cea românească aducea la gust cu rachiul superior, era ambalată în sticle de un kilogram și purta o etichetă albastră. Aceasta era varianta de pre avarie, sau varianta pentru buzunarul slăbit după potopul din ziua chenzinei. Dar adevărata votcă era cea rusescă sau cea poloneză. Votca Zitnaia era ambalată într-o sticlă atractivă de o jumate de litru și avea aplicată o etichetă sângerie cu chenar auriu, iar în interiorul său plutea un pai de plastic, de unde venea și denumirea popular de votcă - cu pai. Avea un gust angelic, o culoare de cristal și după beție nu cerea să fie stinsă cu apă din belșug. Dar și prețul era pe măsura calității sale și dintr-o chenzină de pălmaș nu putea-i să te îmbeți cu această delicatesă decât o singură dată la două luni. Votca Wyborova era o băutură făcută pentru desfătarea zeilor, spunea tata. Sticla avea o etichetă bleu aurie cu un tablou ce închipuia o corabie cu pânze cu gust de tămâie și cu o putere din altă dimensiune care te făcea să te simți ca un matelot navigând pe Styx, spre infern. Când se antrena cu acest tip de votcă tata devenea foarte agresiv. Ajungea acasă scrâșnind din dinți și atunci știam că a navigat în mările întunecate, cum recunoștea singur a doua zi. Mama trebuia să stea departe de el deoarece era ziua ei neagră, în care tata își aducea aminte de toată partea întunecată a poveștii lor de iubire. Dacă nu eram atenți se lăsa cu geamuri sparte și cu scaune făcute țăndări.

În acestă zi, sau mai bine spus noapte, mergeam întotdeauna la nănașul Romoluț, care era vecin. Când ne vedea zâmbea înțelegător, știa că tata este în draci și la insistența noastră venea la noi. Când îl vedea tata se calma ca prin minune, îi cerea o mărășească și striga să-i aducem o oală de poșircă. Mama mai că nu ar fi dat curs acestei solicitări dar nănașul îi făcea semn să se supună. Poșirca era băutura casei pe care ai mei o făceau în fiecare toamnă, fie din merele culese din livadă și amestecate cu prune, fie din resturile strugurilopr după tescuire. Era o băutură grețoasă și slabă, de aceea o denumiseră poșircă. Cu toate acestea mama o ținea sub cheie și o folosea mai ales pentru lucrătorii care ne săpau grădina. Când se matolea de-a binelea cu poșircă, și pentru că era ziua lui blestemată, tata devenea chiar dracul în persoană. Se pare că băutura acesta îl demoniza de-a dreptul. După ce pleca nănașul Romoțuț acasă începea spectacolul nostru. La început dansa și chiuia încât ni se părea că ni se vor sparge timpanele, apoi își aducea aminte de copilăria sa chinuită și atunci plângea cu sughițuri. După care își amintea că Ceaușescu și ai lui i-au luat pământul și animalele. Atunci ieșea în curtea casei și înjura cu patimă chemând în ajutor toți sfinții din cer. Avea un repertoriu considerabil. Săream să-l oprim dar nu se dădea dus cu una cu două. Ne amenința că va aduce pistolul de la grinda șurii, dar nu-l luam în seamă știind că tata nu are armă. Dar îi aminteam că pe înserat îl văzusem pe Comisarul Negru pe uliță și presupuneam că s-ar putea să-l fi turnat cineva să fi venit pentru el să-l aresteze. Îi explicam serios că pune în pericol chiar viața tovarășilor săi de celulă. Se lăsa până la urmă convins să intre în casă. Mai cerea o tură de poșircă și o bea în tăcere plângând. Așteptam clipa când va intra de-a binele în depresia beției. Nu-mi permiteam să dorm de frică să nu-și facă ceva. Mereu ne amenințase că își va lua viața într-o zi și ne îngrozea cu o astfel de hotărâre. De câteva ori alergasem după el noaptea prin grădini, înarmat cu un cuțit cu care îi tăiasem sfoara de care se agățase de câte un pom. Lucra atunci cu necuratul, conchidea mama. O dată l-am găsit atârnat de cureaua de la pantaloni care era prinsă de cotarga din lemn în care țineam porumbul. Era aproape mort când am reușit să tai pielea veche a curelei cu secera ruginită pe care o găsisem în grabă sub streașină. S-a potolit pentru o vreme. Intrase spaima în el. Povestea că l-a văzut pe cel rău în chip de om, împungând cu furca spre ochii săi. Asta se întâmpla primăvara, în vinerea paștilor, deoarece paștele au venit devreme în acel an.

Pe la vremea cosei dintâi tata s-a apucat să taie iarba în ogradă. Fusese la fabricăp în schimbul de noapte și nu dormise de loc. S-a pus pe la amiază să doarmă pe pământul reavăn, în brazda de iarbă. Adormise atât de profund încât n-a simțit când a început ploaia câinoasă de primpvară. Când l-am găsit era ud de-a binelea. A doua zi își pierduse vocea. Credeam că este doar o răgușeală și îi va trece. Nu-mi închipuiam că nu va mai putea să vorbească niciodată. După o săptămână s-a dus la medic. Vestea a fost fulgerătoare. Cancer pulmonar. Tata era tânăr, nu împlinise încă cincizeci și șase de ani. A stat două luni în spital la oncologie. Când s-a întors era mai să nu-l recunoaștem. Avea fața pământie și era numai piele și os. Când a intrat pe poartă sprijinit într-un baston din lemn aș fi vrut să fie doar un vis. Dar era o realitate dureroasă. Noaptea tata tușea întruna. Cînd deschideam ușa la cameră îi zăream ochii întunecați pironiți în tavan. Încă mai licărea în ei o speranță de viață. Cu câteva zile înainte de muri de abia se mai ridica din pat pentru nevoi. Nu puteam să-l mai privesc în ochi. Venise toamna, mai tristă ca niciodată. Se zvonea că erau mari tulburări sociale pe la Timișoara. Dar eram cu totul absent. Ca și ceilalți din casă. Aproape că nu schimbam nici un cuvânt între noi.

În ziua când a împlinit cincizeci și șase de ani a venit preotul, a făcut o slujbă și a vrut să-l spovedească pe tata, dar el era aproape absent. A venit să-l vadă și un prieten și i-a scris să se ducă să cumpere o sticlă de votcă. Și-a pus un pahar dar nu s-a atins de el. Îl privea fascinat, ca și când i-ar fi vorbit din licoarea de cristal un duh, un dumnezeu necunoscut, străin, absent. Nu știu câte ore a stat așa, în fața paharului, neclintit. Până când s-a întunecat. Nu era lumină deoarece la acea oră din seară se lua timp de două ore curentul. Am aprins o lumânare și am stârnit umbrele; le contemplam cum ieșeau din sticla de votcă și pluteau spre tavanul încăperii.