agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-06-24 | [This text should be read in romana] |
mai aveți, încă, greșeli. ori nu doriți să corectați tot, ori nu se poate...
na nana na na nana Liliana își legăna capul cu părul tras peste față. Mâinile i se bălăngăneau în poală ca două arcuri moi. Picioarele desfăcute larg sub poalele lungi ale rochiei, se sprijineau pe dalele reci de piatră. Fiecare pe câte una. Una după alta. Liliana nebuna! Așa o numeau toți cei care treceau pe lângă cimitir. O știau toate familiile ai căror morți își dormeau somnul de veci la Eternitatea. Liliana făcea parte din eternitate. O dată pe săptămână, administratorul cimitirului o lăsa să facă baie în clădirea administrației și să doarmă pe canapeaua roasă, din dreptul unei cruci fără nume. Uneori îi aducea și prăjituri, sâmbăta seara, când venea să hrănească cei doi "lupi", niște corcituri de ciobănești germani cu maidanezi românești. În schimbul acestei tratații, Liliana îngrijea mormintele. Atâtea flori nu crescuseră niciodată la Eternitatea. Lilianei îi plăceau florile roșii. În miezul zilei își lipea petale de flori roșii pe buze și cânta. Cânta fiecărui mort în parte. Apoi îi mângâia crucea și-i lăsa o petală roșie, lipită de ceara topită a vreunei bucăți de lumânare, uitată de vreme, la capătul mormântului. Cine era Liliana? Mulți spuneau că e o fostă profesoară de muzică. Știa o mulțime de romanțe pe care le fredona. Alții spuneau că a venit într-o iarnă cu trenul de Brașov-Iași, și fără să se știe din ce motive coborâse înainte de finalul călătoriei, la noi în oraș. Geamantanele ei mari erau pline de cărți de poezii și filosofie, de parfumuri și batiste brodate. Atât avea Liliana în bagaje. De unde venea și unde s-ar fi dus, nu se știa, pentru că din momentul în care a călcat peronul, n-a scos nici o vorbă. Doar cânta. Uneori părea că stă și meditează. Apoi brusc își lăsa capul pe spate, privea cerul și lacrimile i se rostogoleau pe chipul inexpresiv, ca niște diamante uriașe. De ce plângea Liliana? Oamenii n-o mai întrebau, era normal să plângă o așa amărâtă. Vârsta Lilianei era incertă. Tenul fără riduri părea al unei femei tinere, însă mâinile și picioarele îi erau că niște fețe de masă din damasc, șifonate. Aveau pe ele tiparul unui model. Câteva inimi mici, ca niște amprentele. Trecuseră deja câțiva ani iar Liliana își găsise și aranjase o casă într-o criptă veche și goală. Poza unui bărbat tânăr era încă încrustată la capătul uneia din cele două bucăți lungi de marmură. Administratorul spunea că mortul numai e acolo. O femeie venise cu ordin pentru deshumare și strămutare. Unde l-au dus nu se știa. Domnul Spulber, deși ținea minte numele fiecărui chiriaș al lui, își spulberase din minte de bună voie sau nu, cine locuise în acea criptă. O lăsase pe Liliana să-și facă damblaua de a sta acolo. O femeie bătrână îi aduse un așternut, alta o pernă, până când și-a încropit acolo, între morți, casa ei. Uneori, iarna, oamenii o vedeau cum stă ca o statuie în fața cișmelei înghețate. Mergeau să-i ducă apă sau vin. Pomeni. Liliana nu spunea bogdaproste, dar oamenii îi dădeau mereu și apoi zile întregi le cânta morților pentru care primise pomană. O auzeau sau nu, nu se știe, dar oamenii vii erau mulțumiți s-o știe acolo, având grijă de oamenii morți. Și Liliana nu bea apa sau vinul multă vreme. Stropea cu ele fiecare mormânt în parte, ore în șir, apoi se oprea iarăși la cișmeaua înghețată. Aștepta la rândul ei ca morții să-i dea. Apă vie sau moartă. Probabil o fascina tărâmul de dincolo, ori avea pe cineva la Eternitatea. Nu se știe. Dar se știa că ei nu-i era frică de eternitate. Timpul, curgea doar peste inimile ei de damasc și nici o clipă nu i se imprima pe chip. Între degete strângea mereu câte o batistă albă, brodată cu mătase tot albă. Apoi au trecut anii. Mulți. Domnul Spulber s-a spulberat într-o dimineață, în urma unui atac cerebral. Primul și ultimul. L-au purtat cu toții pe ultimul drum și l-au predat Lilianei. A fost înlocuit cu domnul Fulger. Un om rău care nu agrea faptul că Liliana trăia în cripta lui. Ziua Lilianei pe care o sărbătorea în fiecare săptămână, pe canapeaua jerpelită din care curgeau bucăți de vată groasă, dispăru. La fel inimile mici cu care mângâia mormintele. Și chipul începu să-i îmbătrânească. În fiecare zi, Liliana se usca asemeni unei flori de liliac alb, în timpul unei primăveri repezite. Ce ar fi însemnat pentru un om care trăiește în eternitate, moartea? Nimic mai mult decât o bătaie din aripile unui vultur. Și vulturul de piatră din mijlocul cimitirului bătu din aripi. Tot într-o dimineață, când domnul Fulger, tună și fulgeră pe angajatul cimitirului, că Liliana trebuie să dispară din cripta și din cimitirul lui. Dar cum s-o fi dat afară din eternitate? Bietul angajat o plăcea pe Liliana și zilele îi treceau mai puțin apăsătoare printre cei morți, când o auzea cântând. Mergând să o caute la criptă, nu găsi nici urmă de Liliana. Așternuturile dispăruseră, bucățile de lumânări parcă nici nu existaseră... la fel Liliana. Pe dala de marmură de lângă fotografie apărură scrijelite inimioare mici, iar sub ele câteva litere încrustate în piatră, caligrafiate ca pe o coală de hârtie cu cea mai fină penița, spuneau... Totuși, eternitatea mea te-ai întrebat tu câte vieți vom mai trăi și vom mai muri înainte de apusul primăverii împreună? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy