Coliba mea e un cavou în mlaștina cu vaselină, plină cu bilele de rulmenți de la macaraua ce m-a ridicat dintre oameni și m-a aruncat aici, in mocirla de rugină in care mă tot afund. Doar o mână întinsă îmi mai rămâne afară ca sa pot respira prin unghile ferfenițite de roțile dințate ale durerii. Trec zi de zi prin pădurea de șpan in care copacii au ramuri din cruci de fier neforjat si frunze din steaguri mortuare, pe care o să se scrie cu praf de cretă numele meu. Dincolo de pădure, mă așteaptă Belzebut cu pocalul său de plumb, Spurcatul Graal al nefericirii, și îmi toarnă pe gât cianura din izvorul deznădejdii. Îmi zdrobește oasele nituite, cu coarnele lui bobinate cu sârmă ghimpată și unse cu sângele meu.
Noaptea, in cavoul meu mult prea strâmt, dorm chircit pe mormântul meu nesăpat, sugrumat de cabluri de oțel. Și visez același vis, în care scriu acatiste pe tabla corodată de zgură, pe care la arunc in Gura Iadului, de unde Leviathan le duce in abis. Acolo, atotstăpanul si nemilosul Marduk, nici nu le mai citeste pentru că i-am scris de atătea ori aceleași cuvinte: “ne-mort doresc murirea”.