Viceprimarul Constanței, Vasile Ștefan, conduce ședința. În prezidiu mai sunt senatorul de Constanța, Lucian Popescu, și reprezentantul comunității locale, Linică Geambașu, zis și Deputatu’. Comunitatea locală umple până la refuz sala. Cei mai mulți sunt bronzați, așa cum le stă bine oamenilor la mare.

– Ne-am adunat, aici, în noua sală a Primăriei, pentru a hotărî într-o problemă de maximă importanță pentru comunitatea dumneavostră. Vă mulțumesc că ați venit atât de mulți, pe zăduful acesta...
– Păi nu veneam dacă n-aveați, acilea, aer condiționat, se aude o voce hâtră, din sală.
– Dar văd că sunt numai bărbați, intervine senatorul Popescu. Unde sunt femeile, unde sunt copiii? E vorba și de viitorul lor, nu?

Linică Geambașu, Deputatu’, îi explică sfătos, ca atunci când judecă o pricină între doi vecini:

– Păi unde să fie, acu’, în plină perioadă de recoltare? Că doar n-or fi plecați în concediu pe litoral? Și femeile, și copiii, sunt la muncă. Acu’ se face planu’: mai cu piatra ponce, mai cu berea la sacoșă, la frigorifică, mai cu porumbelu’…
– Mai cu portofelu’, completează hâtrul din sală. Și noi am hi fost în troleul de Mamaia, da’ n-are aer condiționat. Așa că ieșim la lucru mai pe seară. În schimbul de noapte: pe la hoteluri, pe la baruri…
– Mulțumesc, Julă, așa-i, mai cu portofelu’… Căscații ăia, bătuți în cap de soare și cu ochii la țâțele goale, îngreunează munca poliției, nu-i așa dom’ primar? Degeaba tabără pe noi, rumânii cinstiți! Ei e de vină! Da’, din septembrie încolo, nu se mai gândește nimeni la noi, la comonitatea noastră… Sezonul e prea scurt, domnu’ depotat…
– Senator, îl corectează senatorul Popescu.
– Mă rog, cum zici mata, spune, concesiv, Linică. Io nu mă supăr când mai greșește unu’ și-mi zice Senatoru’, în loc de Deputatu’. Poate faceți ceva, acolo, în Parlament, să mai lungiți sezonul. Să lucrăm și noi mai mult, să ne ajungă să ieșim din iarnă.

Senatorul Popescu își notează în agenda, conștiincios: Participanții propun lungirea sezonului estival.

Viceprimarul Ștefan încearcă să intre în fondul problemei.

– Stimați concetățeni! După cum bine știți, terenul fostei fabrici de târnăcoape „Avântul” este acum viran. O știți, ați lucrat cu toții la ea.
– Și cu ce avânt! De data asta, Julă se ridică în picioare. 1000 de tone am predat la fiare vechi.
– Am predat cu toții, Julă. N-ai fost numa’ tu. Ba unii a desfăcut la ea și înainte de Rivoluție. Io lucram la Desfacere, vindeam 100 de tânăcoape în acte și 300 pentru comunitatea noastră. Că noi sufeream cu timpanele, nu? Moldovenii ăia bătea în fier de ne surzea! Ce vremuri grele am mai trăit!
– La vremuri noi, proiecte noi, zice viceprimarul. Vă propunem ca, pe locul curățat deja, prin muncă voluntară, de comunitatea dumneavoastră, să ridicăm o grădiniță și o școală. E nevoie de avizul dumneavoastră, al comunității locale.
– Grădiniță!?! pufnește Julă. Păi, grădiniță ne trebuie nouă? Îi pune pe puradei să deseneze nuci, prune și mere și apoi să le adune! Să adune nucile pe hârtie? Îi învață rău. Noi îi învățăm cum să le-adune ca lumea, cu grijă, de prin livezile oamenilor.
– Dar de școală, ce ziceți? nu se lasă viceprimarul.
– Julă are dreptate, dom’ primar, îl aprobă Linică Deputatu’. Ce școală? Nici la școală nu vezi metodă. Am văzut la nepotu-meu. Când s-a dus prima dată la școală, în trimestrul II din clasa întâia, că rămăsesem fără lemne și la școală era cald, i-a pus să opereze cu mulțimi. Noi îi învățăm să opereze în mulțimi. Pe vremea mea, mulțimile alea se preda pe la liceu.
– Las-o jos, Deputatule, că măcăne, face Julă. N-ai terminat patru clase și vorbești de liceu?
– Io n-am zis c-am făcut liceul, Julă. Da’ asta mă aștepta dacă-l făceam: operații cu mulțimi. N-am liceul, am numa’ facoltatea. Am intrat acolo fără pile. Am avut profesori buni. Maiștri! Practică în atelier! Când am ieșit, după un an, pentru bună purtare mi-a dat și un set de pile. Nu-mi rezistă nicio broască, nicio ușă de seif. Aia școală adevărată: școala vieții! Domnu’ senator, dacă vă pierdeți cheile, sunați-mă și vă rezolv.

Deputatu’ îi dă o carte de vizită senatorului. Senatorul își notează în agendă numărul de telefon al deputatului. Viceprimarul îi privește, încurcat.

– Și cu terenul de la „Avântul” ce facem? insistă el. Grădiniță nu, școală nu? Sper că nu vreți să facem vreo facultate ca aceea frecventată pe vremuri, mai de voie, mai de nevoie, de domnu’ Deputatu’?
– Doamne ferește! se cutremură Julă. Te învață ei, de ieși din ea uns cu toate alifiile, da’ regimul vegetarian e de nesuportat. Ați trecut mai toți pe-acolo, înțelegeți ce vreau să spun.

Un murmur general îl aprobă pe Julă: nici vorbă de o facultate educațională pe locul fabricii „Avântul”.

– E păcat că nu luăm nicio hotărâre, zice senatorul Popescu, ca pentru sine. Cu legăturile pe care le am, n-ar fi fost nicio problemă să obțin fondurile necesare.
– Mi-a venit o idee, mânca-v-aș! zice Julă, care rămăsese în picioare. Să mă ierte dom’ primar și domnu’ senator, da’ noi așa vorbim între noi. Nu ne scorțoșim. Să nu ne batem joc de fondurile halea! Nu-i așa, domnu’ senator își pune obrazu’ pentru noi. N-a zis Deputatu’ – pardon, domnu’ Deputatu’ –, că la noi, la mare, sezonu’ e scurt și iarna lungă? Hai să dăm dă lucru la comoditatea – pardon – comunitatea noastră! Facem o popicărie! Mare, cu 20 de piste, cu bar și cu discotecă. Să vezi avânt, frate! Chiar așa o să-i zicem! Popicăria „Avântul”. Vine lume din toată Constanța. Face mișcare. Lasă aicea banul, cu sau fără voie. Care-i prost, îl lasă cu tot cu portofel. Fetele noastre învață să danseze. Feciorii belește – pardon – ochii la ele, le mai ciupește, le mai înghesuie, da’ se-nsoară acilea, în comunitate, nu la dracu-n praznic. Noi, ăștia mai purii, bem bere și îi îndrumăm să n-o ia pe piste greșite. Avem de lucru și în sezonul rece? Avem! Ce ziceți?

Supusă la vot, construirea popicăriei „Avântul” este aprobată în unanimitate.

Calimero