Dacă ajungeți vreodată să vizitați Valea Râmnicului, în locul unde George Tătulescu spunea că poți sări de pe un bolovan pe altul din Chiojdeni în Jitia peste pârâul Săritoarea, nu evitați să vă abateți din drum spre dreapta până în Podul Trestiei, veche vatră a locuitorilor râmniceni.
Ascuns la poalele Dealului Roșu, satul încă mai păstreză ceva din trecutul zbuciumat al perioadei când hoardele tătare sau de altă nație jefuiau tot ce întâlneau în cale.
Aici, la confluența pârâului Săritoarea cu Râmnicul, s-a aflat cândva o mică cetate de apărare. Construită în vremea domnitorului Ștefan cel Mare, în timpul bătăliilor cu Radu cel Frumos, cetatea a lăsat în urmă o legendă pe care doar bătrânii satului o mai știu azi. Ridicată pe un pinten din marginea platoului pe care se află azi satul, din ea s-a mai păstrat doar șanțul de apărare și o movilă de pământ ce amintește că acolo a existat ceva. Înconjurată pe toate părțile de apă - Ramnicul, Săritoarea și șanțul săpat manual- cetatea a constituit un refugiu ideal pentru trupele lui Stefan Cel Mare în timpul bătăliei de la „Cursul apei”, bătălie care, spun bătrânii satului, s-ar fi dat aici, la confluența pârâului Săritoarea cu Râmnicul Sărat. Cât este adevăr și cât este ficțiune las cititorii să decopere studiind documentele istorice și, pe localnici, să-și păstreze intacte legendele din alte vremuri.
Cu permisiunea proprietarilor puteți vizita locul unde a fost cetatea, loc cunoscut în ziua de azi sub numele „La cetățuie”și chiar să-i ascultați povestea dacă insistați pe lângă bătrânii din zonă.
Călătorul mai îndrăzneț poate merge mai departe urcând pe drumul ce străbate satul spre pădurile Dealului Roșu. Cine nu îndraznește de unul singur poate poposi la poarta lui nea Enache Ticu, gazdă primitoare și un bun cunoscător al acestor plaiuri.
Ascultând poveștile lui nea Enache nici nu vă veți da seama cât de repede străbateți cărările prin peisajul haotic, plin de alunecări de teren și mărăcini. Acest peisaj dezolant vă va însoți o bună bucată de drum până la cursul unui pârâu cu apa limpede și rece de unde începe urcușul către culmile dealului. Locuite cândva, aceste locuri erau pline de viață și locuitorii văii se refugiau aici din calea hoardelor de cotropitori străini. În bordeie săpate în pământ, oamenii își duceau aici traiul sărăcăcios de sute de ani. Se spune că aici, la Măgădanu, cum i se zicea locului, acești oameni erau păzitorii comorilor ascunse sub stâncile de pe coama Dealului Roșu. Nea Enache ne spune că aici locuiau peste patruzeci de oameni ai văii cu cinci-șase generații în urmă, dar că, pe vremea lui Cuza au fost scoși și mutați mai în vale în sat.
Sunt multe comori îngropate aici în Dealul Roșu, ne spune bătrânul. Cunoscută încă din vechime ca o zonă cu oarece zăcăminte aurifere și de argint, Valea Râmnicului a atras deseori prădători precum tătarii, turcii, iar mai târziu austriecii și rușii. De asemenea, această vale a fost și o cale de acces către Ardeal, peste munți. Nu de puține ori,boierii urmăriți fiind obligați uneori de împrejurări să-și îngroape pe aceste coclauri aurul. În zile de sărbătoare joacă comorile cu flăcări aurii sau albăstrui, depinde de cât de curate sunt, iar oamenii le păzesc încercând să descopere locul unde viitorul lor s-ar transforma într-unul mai bun. Săpau oamenii și nu găseau niciodată nimic. Povestește nea Enache, că se auzea hodorogit de căruțe, chiar dacă nu erau drumuri în zonă, urlete, țipete, gălăgie mare și îndrăzneții își abandonau uneltele și fugeau de le scăpărau picioarele. Când era copil auzea mereu de la bătrânii din sat tot felul de povești despre comorile de aici.
Un moș de aici din sat, Drăgoi îl chema, își făcuse acolo un bordei și aștepta să joace comoara. S-a dus moșul și comoara tot n-a aflat-o. Altul, a văzut o comoară arzând undeva mai sus, în Poiana Largă, și a pus un semn să știe unde să sape. După ce a săpat cam de un strat de om a găsit o cratiță plină cu cărbuni. Se spune că în urma lui a venit altul și după ce a mai săpat un rând de hârlete a dat peste banii de aur. A luat banii și a dispărut repede din sat, ne spune nea Enache.
Cine se abate din drum și îndrăznește să profite de umbra deasă a pădurii va avea surpriza să întâlnească un colos de piatră ascuns printre frunzișul bătrânilor fagi ce încă se mai țin semeți în fața topoarelor călăilor moderni de azi.
Răsărind în mijlocul pădurii, ca un sfinx în miniatură, Colosul veghează asupra văii până dicolo de apele Râmnicului. Paznicul comorii, cum l-au numit localnicii, având grijă ca nimeni să nu afle locul comorii cele mari, comoară îngropată aici din vremea dacilor. Circulă multe povești pe această temă în zonă, povești ce au rezistat trecerii timpului asemeni stâncilor de sus unde se crede că este ascuns aurul.
În vremuri de demult, era un om sărac aici în sat, atat de sărac încât nici nu avea după ce bea apă. Și avea omul nostru o droaie de copii ce zilnic îi cereau de mâncare și alergau după el desculți și murdari din cap până în picioare. Mai muncea pe ici, pe colo, dar lumea era săracă în sat și nu prea îi dădea bunăstarea afară din casă nici pe ceilalti.
Într-o zi, omul nostru a plecat sus la schit, la Poiana Mărului, să-și încerce norocul și acolo. A fost primit bine de călugări și chiar starețul i-a ascultat necazurile. În acele vremuri, schitul de la Poiana Mărului era vestit în toată Þara Româneasca și chiar și în Moldova. Era un centru monahal important pentru ortodoxia românească.
Noaptea pe când dormea, omul a avut un vis ciudat. Însuși starețul Vasile s-a arătat în visul lui și i-a spus unde să caute ca să scape de sărăcie. Și i-a mai spus starețul Vasile: „ Să nu te calicesti, căci omul cinstit își ia doar atât cât îi trebuie. De te vei calici în stană de piatră te vei transforma și vei fi legat pe vecie de această comoară. Și ascunsă va sta și nimănui nu-i va mai fi îngăduit să o găsească atâta timp cât tu o vei păzi cu străjnicie”.
După câteva zile, oamenii din sat ce mergeau în pădure după lemne au observat colosul de piatră ce străjuia dealul comorii. Și în jurul ei pământul era pârjolit de parcă arsese ceva. De atunci, s-au trecut generații peste generații de păduri, dar colosul a rezistat păzind comoara la care se lăcomise. Și nimeni până acum n-a găsit comoara cea mare. Mulți au săpat după ea, ba chiar și autoritățile comuniste s-au interest într-o vreme, dar ea a ramas pe mai departe acolo, la umbra bătrânilor fagi ce străjuiesc de sute de ani pe culmile Dealului Roșu.