Vindem iluzii și oferim speranțe deșarte. Ne ascundem fragilitatea după măștile ce le purtăm zilnic pentru a crea o altă ființa, mai puternică, mai inteligentă, mai bună. Ochii în a căror lumină te pierdeai odată, sunt acoperiți de un fard strident. Nu mai știm să privim dincolo de aparențe. Buzele ce rosteau iubire, sau te chinuiau prin tăcerea lor, acum sunt mascate de un ruj roșu sângeriu. Dar, corpul îl lăsăm întotdeauna dezgolit pentru a stârni plăceri nevinovate unor bărbați triști, ce și-au pierdut sufletul într-un joc de noroc. Ne ascundem de iubire, căutând senzații în cele mai murdare locuri, sărutam fără noimă, pretinzând libertate. Nu mai simțim nimic, decât un dezgust pentru femeia din spatele măștii. Tânjim după o fericire oarbă, în care banul e primul interes, fără să realizăm că toate se pierd în timp, doar el rămâne etern. Dar oare după ce măștile vor cădea, ne vom mai putea privi vreodată în oglinda chipul îmbătrânit de atâtea lacrimi pierdute, dezamăgiri si zâmbete false?