Mă știam calmă. Nu aveam nevoie de oameni sau de atenția lor sau de oricare alt lucru ce mi-ar fi putut îndepărta cugetările. Mi-era deajuns să trăiesc și să mă bucur de lucrurile mici și simple.
Nu aveam idei despre ce e aia o viață îndestulată sau bazată pe lucruri materiale. Mie-mi plăcea muzica bună și o cafea dulce la amiază. Îmi plăcea să-mi târâi picioarele pe strada aglomerată, să nu-mi pese decât de talpa tenișilor mei roșii care se-mplinea-n păcat cu cimentul zgâriat de soare.
Și nu aveam nevoie de oameni.
Dar eram înconjurată de ei, mă împiedicam tot timpul de câte un curios gata să-mi pună piedică și să-mi scap ultimul gând într-un abis al neființei mele. Nu-i uram. Erau curioși.
N-aveam planuri prea mari și nici idei mărețe, dar îmi iubeam viața. Sau nu, nu viața. Îmi iubeam existența fără oameni falși sau lucruri false, contrafăcute. Tot ce aveam era adevărat, pur și curat și mă mulțumeam cu puțin.
Credeam și nu credeam în oameni. Eram sceptică în privința lor. Nu am întâlnit oameni excepționali prin caracter și nici măcar un prieten vag. Erau oameni. Nu eram obișnuită să cer fără să ofer, dar mie nu mi s-a cerut și eu nu am oferit.
Era în natura mea să nu mă încânte nimic contrafăcut, invizibil din punct de vedere sentimental, dar simțeam că ultima mea suflare avea să fie falsă, încremenită tainic pe un zid al unui oraș astmatic.