Cu tot frigul toamnei in ea și cu umilința frunzelor care se târăsc căzute... pășea cu teamă, spre viață, surâzând... absurdului.
Privea absentă... căutând răspunsuri incolore într-un ocean de dorințe și năluciri, trecând dintr-un anotimp al obrajilor ruginii... într-altul pământiu.
Suspină solitar... printre picăturile reci, de metal.
Pic... pic... pac.
Nu mai avea ce să ascundă sau de ce.
Însuflețise cu închipuirea ei bogată... o lume, destul de banală și-o inimă de pelin, nimic nou (!) și totuși... continua să-l poarte cu ea, pe o lacrimă, în suflet... chiar dacă el nu mai era decât pulberea veche... a timpul mort inutil și poate... nici atât !
Veșnica poveste... melancolii de fetiță trecută... ce rupe petalele unei flori, încercându-și norocul, pană când... se-nchidea cercul. PUNCT... și de la capăt... fiindu-i ciudă că, și de această dată, ai ei ochi mari... și orbi, umbriți de lumini artificiale... nu-l vedeau decât pe... el, mic, negru, necăjit... în veșmânt brumat... de circ.