Clara e la fel de lungă ca un fulger invers, unul ieșit din pământ către cer, dar nu pare. Dacă ți se încrucișează drumurile cu ale ei și nu ești atent, nu-ți dai seama că o întâlnești. Și nici dacă ești atent nu-ți dai seama. Asta pentru că lumina pe care o iradiază nu ocupă loc fizic, merge spre sus ca un abur, ca dorințele oamenilor nebăgați în seamă de destin, nevăzute, neauzite. Clara umple cu tot ce are ea mai bun spațiul ce merge dinspre ea spre cer, spre infinit, pentru că ea îi aparține. Și viceversa. Poartă pălărie când vrea, iar când nu vrea, nu. Zâmbește fără un motiv anume dar farmec are. Fusta i se întinde până la glezne sau mai departe, sau mai aproape, sau cine știe. Duce după ea o geantă enormă în care-și cară viața de cu trei zile înainte și cu trei zile după ziua în care trăiește. Nu e singură pe lume dar alege zilnic să fie singura din lume. Noaptea privește luna cum îi cade pe după ambele părți ale patului până adoarme. Pentru că așa e Clara: o ființă inexistentă pentru lumea asta.