agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2084 .



Providența
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [vioreldarie ]

2014-08-01  | [This text should be read in romana]    | 



Providența

Doi frați trăiau fericiți într-o localitate nu prea întinsă din ținutul faimosului oraș antic, grecesc, Milet. Cei doi frați se numeau Orestes și Artemios, și erau fii de agricultor nu prea bogat, mulțumit, totuși, de gospodăria și familia sa. Chiar dacă localitatea în care trăiau era neînsemnată, ea era situată într-o zonă minunată a țării, la umbra munților care se vedeau nu departe de vestita cetate Milet. În zilele senine, de pe colinele din jurul localității se vedea clar până departe, se vedea întreaga panoramă a întinsei metropole ale celui mai mare oraș antic ionian. Ba, mai mult, se vedea și dincolo de Milet, spre Marea cea Mare, Mediterana, pe care se pluteau corăbii multe, mânate încolo și-ncolo de interese ale negoțului, ori de capriciile vânturilor.

Orestes și Artemios stătuseră nu odată împreună pe culmile colinelor de deasupra localității lor, admirând frumusețea naturii, privind cu candoare oile și vitele care pășteau în liniște din iarba verde, grasă, iar pe înserate, înainte de a fi aduce acasă pe cărări de coborâre, să fie adăpate în jgheaburi anume făcute pentru adăpat vite.

Dar, cea mai mare plăcere a celor doi frați era, ca în anumite zile de sărbătoare, să plece împreună spre Milet, să colinde ulițele întortocheate ale acestuia, să admire templele, areopagul, stadioanele, clădirile impozante, statuile din piețele orașului. Acolo, în mijlocul acestui oraș, orice om părea atăt de mic, neînsemnat. Doar oamenii foarte bogați, în șaretele lor somptuoase, păreau a se impune în fața muritorilor de rând din obștea urbei.

Dar cel mai mult le plăcea celor doi frați, când ajungeau în Milet, să stea pe colina cea mai înaltă a orașului, cea de lângă Templul închinat Atenei, de unde se vedeau neînchipuit de frumos atât orașul, cât și marea. Atunci, cei doi tăceau, iar gândurile lor călătoreau departe spre necuprinsele depărtări.

Fratele cel mare, Orestes, contempla măreția zidurilor uriașe ale cetății, turnurile de apărare, clădirile impunătoare ale bogătașilor. Îl impresionau trăsurile aurite care zburdau pe străzile lungi, în goană nebună. Se vedea că acei oameni sunt cei mai de vază din cetate. Tânjea să ajungă și el, cândva, ca unii dintre ei. Se visa promovat în funcții mari, fie negustor, fie comandant de oști. Visa să ajungă cetățean de seamă al acestei mândre urbe, să fie slăvit de norodul de rând al țării.

Celalalt frate, cel mic, Artemios, avea o cu totul altă fire. Pentru el, cetățile mărețe nu aveau mare însemnătate. Avea o fire blajină, visătoare. Scruta zările, marea, cu pescărușii jucându-se deasupra valurilor. Admira norii cum trec maiestuos pe bolta albastră a cerului. Admira pajiștile înverzite din preajma orașului, livezile roditoare, colinele înflorite, ale căror umbre se reflectau în verdele valurilor mării. Asculta adierea brizei, asculta foșnetul vântului mânând norii albi de pe cer. Îl cuprindea visarea, dorea să plece undeva departe, într-o țară liniștită, plină de verdeață, de pășuni întinse, de păsări și animale jucăușe prin pădure.

Când ajunseră la vârsta bărbăției, cei doi frați trebuiră să-și aleagă o cale în viață. Cel mare, Orestes, își luă rămas bun de la părinți, și plecă spre Milet, unde se înfățișă în fața mai marelui cetății, cerându-i acestuia să fie primit la oaste. Spre bucuria sa, această dorință a lui fu îndeplinită, fiind înrolat ca arcaș în garnizoana de pază a orașului. Era o slujbă onorantă, iar ținuta de ostaș îl încânta, și chiar plata era bună. Doar după numai doi ani în această slujbă, avansase mult, acum era sutaș în garnizoana cetății.

Nici Artemios, fratele cel mic, nu avea să stea prea mult la casa părintească. Dar cu el fusese o cu totul altă poveste. Într-o zi, pe când venise în Milet cu unele treburi, văzuse că în piața cea mare a cetății se adunase mulțime de oameni. Voise să vadă ce e nou acolo, prea era lumea interesată de ceva ce se discuta acolo. Într-adevăr, un ins, nu prea în vârstă, povestea ceva mulțimii. Se apropiase de omul care vorbea. La început nu putea înțelege despre ce se discuta, erau dezbateri atât de departe de preocupările cotidiene ale locuitorilor satelor din jurul Miletului, dar și ale metropolei însăși. După câteva ceasuri, mulțimea plecase din piață, mai rămăseseră vreo doi inși în preajma omului care vorbise.

A doua zi, chiar și Artemios fusese cel care a mai rămas după cuvântarea străinului, să-l întrebe ce însemnau unele discuții la care asistase și el. Văzând dispoziția acestui tânăr blajin, misionarul Theodoros, cel venit în Milet, trimis ca misionar din Antiohia, fusese foarte bucuros să mai stea de vorbă cu tinerelul cel atât de doritor de a discuta probleme de o așa mare însemnătate, cum ar fi viața și moartea, cerul, mântuirea. Artemios auzise, pentru prima oară, de un Dumnezeu, care e mai mare ca orice zeu din lumea Elladei. Ba mai auzise și de un profet, Isus Hristos, fiu de Dumnezeu care venise pe pământ, să moară, ca oamenii să trăiască. Erau tocmai subiectele care pentru el constituiau cea mai mare curiozitate.

Din una, în alta, Artemios sfârși în a fi un discipol pe deplin devotat al misionarului Theodoros. Își luă rămas bun de la părinții din satul său, apoi se decise să-l urmeze pe misionar în toate acțiunile sale. Cu mare bucurie, constată cât de valoroase sunt învățăturile cele noi, și nici după trei luni, cunoscu botezul prin scufundare în apă și ungerea cu Duhul Sfânt. Se simțea atât de împlinit în noua lucrare pe care o începuse alături de Theodoros, mentorul său. Deja își făcuseră cel puțin cinzeci de discipoli, pe unii îi botezară de curând. Veneau noi și noi doritori să asculte Cuvântul Evangheliei, chiar și din satele dinprejur.

Artemios încercase, nu odată, să discute cu fratele său, Orestes, să-l cheme și pe el să asculte acele minunate învățături ale misionarului. Dar fratele său căuta alte și alte motive de a-l amâna, spunea că încă nu sosise momentul ca el să se decidă pe o astfel de cale.

Nu trecu mult timp, când în Milet poposi un urmaș al apostolului Pavel, care îi aduse misionarului Theodoros vestea că fusese desemnat să plece departe de Milet, să facă Evanghelizare tocmai în Sicilia, lângă muntele Etna, acolo unde, încă mai de mult, fusese aprinsă flacăra credinței în Isus Hristos. Cei doi, Theodoros și Artemios, nu stătură mult la învoieli, își luară rămas bun de la proaspăt credincioșii din Milet, apoi se îmbarcară pe o corabie spre Sicilia. Artemios călătorea pentru prima dată pe o corabie, și-i părea călătoria o minunăție. Era tare de fire, nu se speria când valurile furtunii năvăleau înspre ei, sau când vânturile înclinau corabia. Știa că e în mâinile Domnului, că nimic nu putea zădărnici lucrarea ce-i aștepta să fie îndeplinită în Sicilia.

Iată, în zorii unei zile de vară, corabia care-i purta pe Artemios și pe Teodoros ajunse în portul Siracusa. Călătorii se bucurară la vederea portului cel mare, mulțumimd Cerului că au scăpat de vitregiile mării. Nu stătură mult timp la Siracusa, ci plecară mai departe, în inima insulei, până se văzură undeva aproape de Muntele Etna, într-o zonă foarte pitorească. Aici se și apucară de lucrarea pentru care veniseră. Era, însă, mult mai greu, nu cunoșteau limba localnicilor. De bine de rău, Theodoros mai știa ceva latina scrisă, care, deși nu era vorbită de localnici, totuși, la nevoie, se putea discuta cu ei, încât să se înțeleagă unii cu alții cât de cât.

Problemele cu limba latină se limpeziră destul de repede, căci atât Theodoros, cât și Artemios, începură să se apropie de înțelegerea limbi locale. De asemenea, reușiră să țină mici predici din Evanghelie, ceea ce stârni interesul localnicilor. Cum era de așteptat, și în acest loc, începură să aibă audiență numeroasă, convertirile și botezurile veneau în fiecare săptămână. Biserica se întărea, numele lui Isus Hristos era din ce în ce mai mult pronunțat prin acele sate din Sicilia. Misionarii erau bucuroși pentru acest Har de Sus și se rugau în fiecare zi pentru noii convertiți. Îi erau recunoscători, cât se poate de mult, Domnului Isus Hristos, pentru că le crease această ocazie de a duce Adevărul într-o țară unde oamenii erau atât de îndepărtați de credința cea dreaptă!

La Milet, treburile păreau că merg din ce în ce mai bine pentru Orestes. Începuse să fie cunoscut de multe persoane influente din cetate. Deja văzu că era luat în seamă, de cum trecea prin cetate, datorită ținutei sale ostășești impunătoare, dar și datorită chipului său deosebit de agreabil - înalt, frumos, având ochi negri expresivi, figură proporționată, de ziceai că e Apollo însuși. Nu se putea să nu fie remarcat prin cetate când era învoit, și când trecea țanțoș pe aleile întinselor parcuri. Lumea întorcea capul după el, nu se vedeau prea des chipuri atât de reușite ca al său.

Și se mai întâmplă ca Orestes să fie remarcat de o tânără fiică de comandant de oștire din cetate, numită Agnes, fata lui Persius, un renumit apărător al cetății. De cum îl văzu, fata rămăsese cu privirile pironite asupra lui, și cu gândurile la fel. Toate chipurile de tineri pe care-i văzuse ea în desele ei plimbări cu trăsura prin cetate, le uită pe loc, din clipa când descoperi înfățișarea acestui tânăr răsărit deodată în cetate Noua ei revelație începea să nu-i mai dea pace, gândul la tânărul chipeș, în ținuta aceea impecabilă de sutaș de oaste de garnizoană, o copleșea.

La rândul său, Orestes, chiar de la prima descoperire a privirilor superbei, frumoase fiice a comandantului de oaste, rămase total transpus de frumusețea neasemănuită a chipului ei, chip de mândru, când trecea prin cetate în trăsura cea scumpă, împodobită cu mătăsuri și aur. Părea o regină, un înger din cer coborât să încânte pământenii! Tot trecutul tânărului Orestes, toată experiența sa din viața din scuta lui viață dispărură. Acum se aprinse o speranță nouă, încântătoare, plină de promisiuni și fericire! Mintea sa începuse să imagineze niște versuri idilice, ode grandioase, care să le închine încântătoarei ființe adorabile!

De atunci, în zilele care urmară, când Orestes primea învoire de la garnizoană, cei doi tineri obișnuiau să facă plimbări prin cetate, și când privirile lor se întâlneau, chipurile lor se luminau, radiind de bucurie și fericire oferite de tinerețea și frumusețea din sufletele lor curate. De la o vreme, ea îl invită în trăsura ei. Se plimbau împreună prin cetate, admirau cele mai frumoase locuri, parcuri, clădiri, temple, spectacole de teatru. Erau fericiți. Trăiau unul pentru celălalt. Părea că totul e generos cu ei, și florile din grădină, și valurile mării, și adierile vântului, și lumina albastrului cer, toate sunt pentru ei!

Nu trecuse nici măcar un an de când începuse această inocentă idilă, până când cei doi ajunseră la convingerea că cel mai bine ar fi să se căsătorească, să-și aibă cămin împreună. Cu încântare și mari speranțe, începură să-și pună planurile în aplicare. Orestes se dusese până în satul său, își anunță părinții de această hotărâre a lor, și-i pregăti să vină la Milet, să poarte discuții cu părinții fetei în privința viitorului lor. La rândul ei, Agnes, își anunță familia, că vor veni părinții lui Orestes, să discute căsătoria lor. Părinții fetei deja îl văzură pe Orestes, le plăcea de el, era un tânăr remarcabil și de ispravă. De asemenea, și discuțiile cu cei din familia lui Orestes fuseseră liniștite, părând că toate sunt la locul lor în privința viitorului tinerilor. Spre bucuria celor doi, Orestes și Agnes, care-și continuau plimbările inocente pe aleile cetății.

Dar lucrurile aveau să ia o turnură nefericită pentru Orestes. Într-una din zile, Agnes nu venise la întâlnire, ca să facă plimbarea lor obișnuită pe aleile cetății. Nici în ziua următoare, nici în celelalte zile, Agnes nu mai ieșise din casă. Această stare de lucruri îl descumpăni pe Orestes. O mie de îndoieli și neliniști îi răsăreau în minte. Oare ce se întâmplase cu încântătoarea sa Agnes?

Răspunsul veni de la sine, cât de curând. În timp ce Orestes se plimba neliniștit pe aleile cetății, acolo pe unde se plimba nu demult cu trăsura fiicei de comandant de oști, ceea ce văzu el într-o zi cu ochii lui, nu-i veni a crede! Trecuse pe lângă el o trăsură zglobie, elegantă, numai aur și bijuterii împodobind atât trăsura, cât și caii de la trăsură. Atunci o văzu pe Agnes cea mândră, în interiorul trăsurii, alături de un tip înalt, ochios, cu barbă. Imediat Orestes intră la bănuieli. Ce căuta Agnes a lui cu acest tip în trăsură? Îl luă cu amețeală, se așeză pe o bancă de piatră, să nu se poticnească. Respira greu. Îi venea să strige, să plângă cu lacrimi amare. Presimțiri îngrozitoare îi năvăleau în minte!

Până la urmă, Orestes se lămuri de misterul răsturnării situației în cazul căsătoriei sale cu Agnes. Aflase acest lucru de la un oștean, chiar din garnizoana sa, și, la rândul său, acesta aflase că fata lui Persius, Agnes, urma să se căsătorească cu fiul unui armator din Corint, vestit pentru bogățiile sale fără de număr. Nunta acestora era ca și aranjată, doar trebuiau făcute pregătirile, și invitați oaspeți din toate colțurile lumii.

Vestea aceasta îl năuci de tot pe Orestes. Nu mai înțelegea nimic. Cum, Agnes, cea atât de rafinată, frumoasă, atât de afectuoasă cu el până acum câteva zile, își schimbase planurile, așa, dintr-odată? Mai apoi, Orestes găsi explicația logică, chiar prin propriul raționament. Părinții lui Agnes, văzând cât de simpli sunt părinții săi, că nu au cine știe ce avere, găsiră de cuviință să nesocotească dorința de căsătorie a fetei lor, condusă, la un moment dat, de sentimente. Acum părinții fetei o lămuriră și pe Agnes, că nu se cade ca o fată de rang așa de mare, și atât de frumoasă, să se mărite cu un sutaș sărac, având părinți atât de neînsemnați, dintr-un sătuc de la munte. Atunci părinții lui Agnes se întorseseră la una din ofertele de căsătorie a fetei lor de mai dinainte, și anume, la cea a fiului armatorului din Corint, care li se păruse o partidă mai potrivită. Aceste adevăruri fuseseră confirmate lui Orestes chiar de atitudinea sfidătoare a lui Agnes, când trecea în trăsura fiului armatorului, mândră, neîndurătoare, parcă anume făcându-l să sufere, să-i fie zdrobită inima de suferință!

Această schimbare de atitudinie a lui Agnes, precum și a părinților ei, fu o mare lovitură pentru bietul Orestes! Și cât de mult se dedicase pentru tânăra Agnes, cât de frumoasă era ea, cât de ideală era perechea lor, atunci când treceau pe aleile Miletului, când toți trecătorii îi admirau! Nici o explicație din partea ei, nici măcar un semn cât de mic de compasiune! Orestes putea să dispară din viața ei, nu o mai interesa în nici un fel. Ceea ce conta acum pentru ea, era viitorul ei strălucit, bogăția și adorarea din partea celor avuți!

Atunci, Orestes se cutremură de deznădejde, urmărind măcar un prilej, cât de mic, să fie singur cu ea, ca ea să-i explice ce se întâmplase, poate ar mai exista o șansă de întoarcere. Fără milă, ea nu-i oferi niciodată această ultimă șansă. Iar el, răpus de tristețe, chiar deznădejde cruntă, se duse la comandantul garnizoanei, cerând să părăsească slujba din garda cetății. Nu-l mai interesa. Renunțase la toate hainele cele mândre de sutaș, la armele lui sclipitoare, apoi, în miez de noapte, pe o furtună mare, a părăsit Miletul, plecând spre satul părinților săi. Mai mult mort decât viu, ca o umbră, ajunse la casa sa, ce îi părea acum atât de tristă, străină chiar. Sufletul lui nu mai era acolo, sufletul lui nu mai era nicăieri, murise!

Nici în zilele următoare, după furtună, când satul natal era atât de frumos, cu pomi proaspăt înfloriți, cu iarba verde strălucind pe pajiști de munte, Orestes nu-și găsea liniștea. Părinții săi nu-i puteau alina tristețea din inimă, oricât de mult încercară. Băiatul lor, cel mai mare și cel mai chipeș, era de nerecunoscut, avea privirile duse la infinit, sufletul rănit de moarte. Aflară și cauza, știau că de la cei bogați nu trebuiau să se aștepte la multă loialitate, știau că cei avuți sunt mai schimbători ca vremea. Însă pe fiul lor, pe Orestes, nu-l reușiră să-l mângăie cu nimic, căci prea mare, prea dureroasă era rana dobândită de fiul lor în zilele de abia trecute! Și nu-i mai tihneau nici mâncarea aleasă gătită de milostiva sa mamă, nici boii blajini de la plug ai tatălui, și nici vitele grase de pe pajiștea natală. Avea o rană de moarte în sufletul său!

Într-o seară, Orestes ieși din casă, pe întuneric, spre marginea poienii, să privească constelațiile de pe cer, ce se roteau încet, netulburate pe bolta cerului. Cui să-și spună el tot păsul din inima sa? Ridică ochii spre cer, în speranța că Cineva îi va auzi strigătul de deznădejde. Plânse mult. Apoi, împreunând mâinile, cu ochii spre cer, strigă cu glas răsunător:

- Stăpânitorul Cerului! Dă-mi liniștea din suflet, ori voi muri!

Nici nu sfârși el aceste vorbe, că în mintea lui răsări o idee: Artemios!

*

Chiar a doua zi, Orestes se duse drept la părinții săi, și le spuse, cu hotărâre, că pentru el nu mai are nici un rost viața în satul natal din ținutul Milet, că el vrea să meargă în lume, să-l caute pe fratele său Artemios. Părinții rămaseră foarte nedumeriți, dar văzând în ce stare jalnică se afla feciorul lor cel mare, nu mai ziseră nimic. Poate Artemios va reuși să-l facă pe Orestes să uite marea dezamăgire a vieții sale!

Orestes și plecă de acasă în zilele următoare. Își luă rămas bun de la părinți, îi îmbrățișă, apoi plecă. Mama și tatăl lui plângeau ca niște copii: cum adică, doi feciori crescuseră, și acum să rămână singuri la bătrânețe? Cine va avea grijă de ei? Dar Orestes rămase neînduplecat. Plecă. Cine știe când se va reîntoarce la cuibul părintesc!

În ultimii doi ani, lucrarea de Evanghelizare desfășurată de Artemios, și de mentorul său, Theodoros, mergea cât se poate de bine. Se-nțelege, erau și piedici numeroase. Cel rău se împotrivea cu îndârjire ca Adevărul biblic să ajungă cunoscut de oameni din popor, mulți dintre ei având suflete foarte binevoitoare, dar care încă nu cunoscură tot Adevărul despre creațiune, despre legile morale ale lui Dumnezeu, despre mântuirea din păcat și moarte. Din acest motiv, cei doi misionari își dădeau toată silința, punând tot sufletul în ceea ce făceau. Oamenii erau doritori să asculte noul Cuvânt salvator, acea nouă nădejde care le oferea și fericirea pe această lume, dar și promisiunea unei vieți veșnice, cu totul diferită în comparație cu ceea ce se poate trăi pe acest pământ plin de păcate și suferință. Ca să zădărnicească lucrarea, cel rău își alegea mijloacele și oamenii săi. Întocmai cum sufereau apostolii când vesteau Evanghelia printre neamuri, așa și Theodoros și cu Artemios aveau de îndurat multe necazuri. Erau unii oameni batjocoritori, care luau în derâdere lucrarea, descumpănind pe cei slabi de credință. O altă cale a celui rău, era de a întărâta autoritățile împotriva primelor bisericuțe de creștini. Nu de puține ori, ei erau atacați de anumiți oameni localnici cu bâte, pietre, erau înjunghiați, denigrați. Sau chiar închiși în temnițe, martirizați. Dar această persecuție făcea ca roadele evanghelizării să se aprindă și mai tare, adepții misionarilor se înmulțeau chiar și când persecuția se întețea!

Odată, cei doi misionari fuseseră prinși și închiși într-o temniță din Siracusa. Dar se îndurase Domnul de lucrătorii Săi, încât niște oameni de vază din localitate interviniră, iar cei doi fuseseră lăsați liberi. Bineînțeles, ei reluară lucrarea, fără nicio frică pentru trupurile lor!

De când veniseră în Sicilia, Theodoros și Artemios întemeiaseră câteva mici bisericuțe, chiar nu departe de orașul Siracusa. Ce era specific acelei zone, erau răbufnirile, când și când, a temutului vulcan Etna. Acesta, când era lumea mai dragă, răbufnea cu tărie, umplea cerul cu bucăți de rocă și de foc, amestecate cu funingine, ce se răspândeau peste satele din jur, uneori chiar peste orașul Siracusa. Credincioșii din bisericile creștine povesteau că, în trecut, sate întregi au fost acoperite de roci, lavă și funingine, acoperind case, ogoare, păduri, totul! Însă la poalele muntelui viața continua, nu mult timp după dezlănțuirea temutului vulcan, viața reintra în normal, iar oamenii reveneau iarăși în satele părăsite, căci pământul din jurul vulcanului era deosebit de roditor.

În localitatea Catania, cei doi misionari tocmai întemeiaseră o biserică frumoasă de vreo patruzeci de suflete, care aveau o râvnă deosebită pentru noua credință vestită de Theodoros și de ucenicul său, Artemios. Erau oameni atât de dragi celor doi, care ar fi dat și viața pentru misionari. Credincioșii erau oameni simpli, agricultori, unii păstori. Acum, de când veniseră misionarii, aflaseră adevăruri atât de însemnate, încât, spiritual vorbind, erau mult deasupra multor altor categorii de oameni din oraș, care se considerau educați. Eu aveau ceea ce era cel mai de preț: Evanghelia și credința în Domnul Isus Hristos, Mântuitorul lor! Adunarea credincioșilor se făcea fie în casele unora dintre ei, fie pe o înălțime de munte, unde puteau să se roage, și să proslăvească numele lui Isus Hristos, fără opreliști.

Doar că, într-o zi, pe când credincioșii erau adunați pe un povârniș de muntele vulcanic să se roage și să cânte, auziră bubuituri grozave dinspre vârful vulcanului Etna. Rămaseră uimiți de puterea muntelui. Bucăți uriașe de rocă erau aruncate spre cer, ce cădeau, în toate părțile, în jurul muntelui. Salvele de rocă și de lavă începură să erupă și mai tare, încât văile și localitățile din jur începură să fumege de focuri răzlețe ici și colo. De la bulgării de lavă azvârlite cu putere în jur, se aprindeau pădurile, lanurile de grâu, chiar și casele din satele de sub munte. Atunci, credincioșii care se închinau, văzând răbufnirea vulcanului, începură să înalțe rugăciuni solemne către Isus Hristos, să-i apere de necaz. Hotărâră să coboare cât mai repede de pe munte, să vadă ce se întâmplă cu locuințele lor și cu cele ale vecinilor. Înaintarea era din ce în ce mai grea. Bulgări uriași de rocă încinsă, sau de lavă, produceau o dogoare greu de suportat! Ceata de credincioși ajunse la timp în satul lor, încât să-și ia toate rudele rămase în case, și să fugă în satele mai îndepărtate de vulcan. Unii mai rămaseră să dea o mână de ajutor unor oameni necreștini, care nu puteau ieși din dărâmăturile caselor lor. Ajutorul lor a fost cât se poate de bine venit.

Se-nțelege, Theodoros și Artemios nu se puteau da bătuți în fața urgiei dezlănțuite de vulcan, începură să ia parte la bătălia salvării credincioșilor, dar și a necredincioșilor, din casele fumegânde. Chiar ajunseră în dreptul unei gospodării din înăuntrul căreia se auzeau strigăte de ajutor. Focul deja cuprindea casa din toate părțile. Cei doi misionari se repeziră spre casă, să încerce să salveze ce se putea. Reușiră să intre pe ușa din spatele casei, să găsească printre flăcări și fum un om căzut sub o bârnă, ce ardea și bloca ieșirea din casă. Cei doi ridicară bârna, scoaseră omul de sub ea, îl duseră afară, unde de-abia mai sufla. Dar omul strigă:

- Flavia, soția! Clementine, Cesare, fiicele mele!
- Ce-i cu ele ? întrebă Theodoros.
- Sunt în odaia cealaltă! Focul i-a închis acolo! se văieta stăpânul casei.

Cei doi misionari, alertați, căutau o cale de a intra în acea încăpere a casei. Nu găseau vreuna.

Atunci se întâmplă o minune. Un om sări în ajutorul lor, cu mare hotărâre și putere, strigându-le:

- Numai prin acoperiÈ™ putem intra!
Până să se lămurească cei doi misionari cum ar fi această cale de salvare, noul apărut strigă:
- Artemios! Urcă după mine pe acoperiș!
- Tu, Orestes!? Domnul te-a adus acum aici! Urc imediat cu tine!

Orestes, Artemios și Theodoros urcară, cum se putea, pe acoperișul în flăcări ai casei, dărâmară resturile acoperișului arzând, ce căzu în afara casei. Scoaseră din tavan niște bârne prin pod, chiar deasupra odăii unde se aflau cele trei ființe izolate de foc. Orestes spuse lui Artemios că el va coborî în odaie, să caute cele trei femei. Pe una o găsi leșinată. O ridică în brațe, deasupra capului, iar Artemios și Theodoros o prinseră de mâini, și o scoaseră pe acoperiș. Acum, Orestes, înecat de fum, caută pe celelalte două. Găsi una, îngrămădită într-un colț, sufocându-se de fum. O luă în brațe, și o dădu celor din pod. Mai găsi și pe cea de-a treia, undeva într-un alt colț al odăii, sub masă. O urcă și pe ea în pod. În cele din urmă, îl ridicară în pod, cu mult greu, pe Orestes, care leșină, precum și cele trei femei. Restul fu săvârșit de Artemios și de Theodoros. Coborâră pe toți cei leșinați de pe acoperiș. Reușiră! Casa se prăbuși cu totul chiar după câteva clipe. Providența a fost cu ei la locul și la momentul potrivit!

Cei salvați, și bărbatul, cu numele Hortensio, soția sa, Flavia, și cele două fiice ale lor, Clementine și Cesare, fură duși cu toții, în brațe, până lângă un pârâu cu apă rece. Aici, unul câte unul, membrii familiei lui Hortensio își reveniră. Nu le venea a crede prin ce trecuseră, și cum de scăpară cu viață! Li se dadu apă rece, se spălară de funingine, apoi începură să se uite unii la alții.

- Doamne! zise Theodoros. Aici este numaidecât o minune de la Dumnezeu! Cum de apăru acest om, așa, pe neașteptate, sacrificându-și viața pentru oameni necunoscuți! Cine este acest om?
- Cum, nu-l cunoști? Este fratele meu, Orestes! Dar cum de apăruse el chiar în toiul acestei situații disperate, numai Domnul Isus Hristos ne poate spune! se minună Artemios.
- O să vă povestesc, numaidecât! Doar să ne mai revenim, să ne liniștim! zise Orestes, uitându-se cu mare drag în ochii fratelui său, Artemios.
- Frate Orestes! Ce minune că ai apărut exact în acest loc, tocmai la timp, să ne dai cel mai mare ajutor pentru salvarea unor suflete! E mâna Providenței aici, să știi!
- Da, așa e, scumpule meu frate Artemios! Acum văd că există o Mână Cerească ce conduce lumea. Vom vorbi pe îndelete despre acest lucru.

Casele din localitatea de la poalele vulcanului încă mai fumegau. Lanurile de grâu, de asemenea. Toată valea, toate grădinile foseseră umplute de zgură, funingine și praf gros, așezându-se continuu peste sat. De abia după o săptămână, văzduhul începu să se limpezească. Începură să se vadă proporțiile dezastrului. Încet, încet, mânia muntelui se potoli. Vulcanul mai fumega, dar nu mai arunca furtuni de bolovani și lavă. Domnul stăvilise urgia!

Credincioșii din comunitatea lui Theodoros și Artemios începură să se regăsească unii cu alții. Prin îndurarea Celui de Sus, scăpaseră toți. Însă mulți oameni din localitate plătiră preț mare vitregiilor vulcanului. Se-nțelege, din ziua când fuseseră salvați de pieire, cei din familia lui Hortensio nu se mai îndepărtară de misionari și de credincioșii bisericii locale. Poate nu ar fi fost receptivi la Cuvântul vestit de misionari, dar Domnul găsise o cale pentru a-i arăta cât de mare este puterea Sa.

Și, într-o zi de închinare pentru Domnul, în loc de predică pentru credincioși, Orestes fu invitat să-și spună toată experiența vieții sale, cum fusese posibil ca el să ajungă în Sicilia, tocmai atunci când izbucnise vulcanul, și tocmai la timp ca să salveze niște suflete de la moarte ca și sigură!

*

Orestes, la rugămintea credincioșilor, începu povestirea:

- Să știți, că nu sunt meritele mele de am ajuns în acest loc depărtat de casa mea părintească, tocmai în acest moment de cumpănă pentru oamenii localității voastre, unde să-mi regăsesc pe scumpul meu frate, Artemios, și să găsim o cale atât de norocoasă pentru a salva o familie de la foc mistuitor! Aici se vede Puterea Dumnezeului Celui Adevărat, Cel despre care mi-a vorbit Artemios de multe ori, dar eu, ori nu am crezut de la început, ori treburile pământești m-au oprit să-i urmez exemplul, cel de lucrător în evanghelizare. Acum văd cum, prin mila Sa, Domnul mi-a dat o cale atât de minunată de a fi din nou alături de fratele meu, la care țin foarte mult, iar acum am ajuns să prețuiesc și lucrarea misionarului Theodoros, cel care se luptă cu toată puterea sa pentru o credința în Isus Hristos, atât de frumoasă!

Crezusem că dacă voi căpăta o slujbă importantă în cetatea Miletului, voi fi cineva, voi fi un om realizat! Cât mă înșelasem! Ceea ce la început părea o fericire, o viață importantă, cu multe bucurii, curând se transformase într-o mare dezamăgire, o dezamăgire vecină cu moartea! Dar Domnul mă scăpase din această situație grea. Acum simt că încep să trăiesc o viață nouă, atât de fericită, iar viața căpătă din nou preț. Dar asta nu din cauza meritelor mele, ci datorită meritelor Mântuitorului nostru Isus Hristos!

După crunta dezamăgire trăită de mine în Milet, după ce nici acasă, la părinți, nu mai găseam liniște și rost în viață, îmia dause Dumnezeu gândul să plec în Sicilia, să-l caut pe Artemios, scumpul meu frate. În el vedeam singura mea scăpare. Luasem rămas bun de la părinți, care plângeau la plecarea mea, apoi ajunsesem în portul orașului Milet. Începusem să caut o corabie către Sicilia. Nu știam unde este Artemios, doar vag îmi spunea Duhul, că ar putea să fie pe lângă muntele Etna. Ajunsesem cu bine în Sicilia, pe corabie. Domnul ne-a ferit de vreme rea. După ce coborâsem pe țărm, începusem să întreb multă lume, care sunt drumurile ce merg spre localitățile de lângă Vulcan. Toată lumea știa, așa că ajunsesem curând lângă acest munte de temut, vulcanul Etna. Dar cum era să-l găsesc pe Artemios? Întrebasem, tot întrebasem, dar se părea că nimeni nu știe ceva precis. Văzusem atunci muntele Etna explodând, un fum negru, în coloane întunecate de funingine și lavă, înălțându-se spre cer. În loc să fug de munte, ceva mai degrabă mă atrăgea spre el. Mă înfiora gândul că poate Artemios este undeva în dificultate, și ar avea nevoie de cineva să-l ajute! Așa ajunsesem în această localitate a voastră. Văzusem mai mulți oameni în haine albe alergând prin sat, căutând să se salveze pe ei înșiși, sau pe câte cineva dintre-ai lor. Atunci zărisem grupul vostru, pe Artemios și pe Theodoros, întrebându-se cum ar putea să intre în casă și să salveze pe cei din casa în flăcări, de unde se auzeau strigăte de ajutor. Deci îl găsisem pe Artemios! Dar situația era de așa natură, că nu puteam să mă bucur mult de regăsirea lui, fiecare clipă era prețioasă, trebuia făcut repede ceva pentru salvarea celor din casă. Iată, deci, aici lângă noi, acești oameni care sunt salvați, nu numai cu trupurile lor, ci și cu sufletele lor, prin cunoașterea credinței în Isus Hristos!

- Îngerul Domnului te-a trimis la noi, să fii la timp, să ne scapi de la moarte! strigă tare Hortensio, cel care, împreună cu familia, fuseseră salvați în mod providențial de foc mistuitor.
- Daca nu era voia Celui de Sus de a fi salvați, fiți sigur, eu nu v-aș fi fost cu nimic de ajutor în necaz! Domnul Isus Hristos să fie lăudat!

Orestes petrecuse cu fratele său încă trei ani în Sicilia, făcând lucrarea de evanghelizare în ținuturile din acea zonă. El însuși se botezase în noua credință, apoi ajutase să vină la Hristos alți și alți oameni. Numărul credincioșilor tot creștea, în ciuda împotrivirii unor oameni răuvoitori, sau a preoților păgâni. Nici autoritățile nu erau întru-totul mulțumiți de extinderea noii religii. Dar mesajul Evangheliei, a mântuirii prin Isus Hristos, a vieții veșnice, era atât de puternic, încât nu putea fi stăvilit de nimeni!

Cum era și firesc, cei din familia lui Hortensio nu încetară să fie recunoscători lui Orestes pentru salvarea lor, care își riscase viața pentru necunoscuți. Fata cea mica a lui Hortensio, Cesare, era de o frumusețe angelică, și era atât de bucuroasă ori de câte ori îl revedea pe Orestes, suferind nespus de mult atunci când acesta lipsea din localitate, plecat în dese lucrări de evanghelizare, alături de Artemios și Theodoros. Dar bucuria ei era, de aceea, și mai mare când el revenea.

Până la urmă, Theodoros și Hortensio discutară mult pe seama unei posibile căsătorii între cei doi tineri, atât de potriviți de Cel de Sus, să fie împreună în viață. În curând, avu loc cununia celor doi. Și ce cununie emoționantă!

Tot la îndemnul lui Theodoros, care știa starea părinților lui Orestes și Artemios, lăsați singuri în munții de lângă Milet, se stabili că ar fi bine ca Orestes, împreuna cu Cesare, să se întoarcă la casa părinților din ținutul Miletului. Tinerii acceptară cu multă bucurie această inițiativă. Vă închipuiți, câtă bucurie avură părinții când fiul lor cel mare, Orestes, se întoarse la ei, dar nu singur, ci împreună cu atât de frumoasa, și de credincioasa, și de iubitoare soție, Cesare! Și în ținutul Miletului, cineva trebuia să sprijine, și să continue lucrarea pe care misionarul Theodoros începuse acolo!

Însă Artemios hotărâse că el nu se va căsători vreodată, că el își va consacra toată viața doar Domnului! Domnul Isus Hristos era totul pentru el. Astfel că Artemios nu reuși niciodată să-și revadă casa natală, nici părinții săi! Dar el avea o încredere neclintită, că toți creștinii convertiți prin lucrarea sa vor fi frații și surorile sale, și că își va revedea pe dragii săi părinți, pe care nu-i uită niciodată, pe Noul Pământ, acolo unde nu va mai fi nici tristețe, nici despărțire, ci doar o veșnică bucurie, alături de Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos!


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!