De dimineață, la micul dejun, soția mi-a spus, pe un ton calm:
– Ștefan, n-ai ieșit nici în dimineața asta cu câinele. Eu trebuie să le fac pe toate? Te scoli mai devreme cu un sfert de oră, dai o tură până în părculeț, câinele se rezolvă, tu iei puțin aer. Apoi ești calm toată ziua. Mulțumit că ai făcut deja un lucru bun. Am vrut să-ți spun asta încă de ieri, dar mi-era că mă repezi, cum faci de obicei.
– Sigur că da, Marta! Cui îi pasă că am trei rapoarte de predat săptămâna asta? Să plec obosit deja la serviciu! Să fiu nervos toată ziua! Și asta numai pentru a satisface plăcerea unui câine! Sau poate e și plăcerea ta să mă vezi trezindu-mă, zilnic, cu o jumătate de oră mai devreme? Hai că m-ai enervat de dimineață!
M-a prins cu gura plină. Altfel îi ziceam mai multe. Era clar că se pregătise pentru reproșul acesta. Altfel nu-mi zicea Ștefan. Mi-ar fi zis Fane, cum îmi zice ea de obicei. Cum îmi zic toți. Ca să nu mai spun că, de cinci ani de când îl aveam pe Star, numai eu îl scosesem la plimbare dimineața. Mă rog, cu excepția de ieri și de azi.
– Eram sigură că te vei enerva. Așa ești tu, Ștefan: nu suporți nici o critică. Știi că n-ai dreptate, dar nu ai puterea să recunoști când greșești. Ca și acum: eu ți-am vorbit calm, tu ai răspuns cu arțag. Așa faci și cu alții. Și nu e bine. Nu e bine nici pentru mine, nici pentru alții și nici pentru tine. Toți te consideră un arțăgos.
– Care toți? Tu și mai cine?
– Vecinul de la 19, de exemplu. L-ai înjurat, cred că n-ai uitat, îmi aruncă Marta peste umăr.
Tot calmă. Spăla farfurioarele la chiuvetă.
– Corect, n-am uitat. N-am uitat că el m-a înjurat primul. Îmi aprinsesem țigara încă din holul blocului.
Eram din ce în ce mai furios. Uite cu ce exemple venea ea!
– Nu trebuia să-l înjuri și tu. Să-l fi lăsat să te înjure de câte ori ar fi vrut. Știi cum se spune la biserică: să întorci și obrazul celălalt. Să te lași pălmuit sau scuipat și pe el.
De unde apăruse pilda asta biblică? Noi mergeam la biserică numai de Paști, la slujba de Înviere.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce au făcut sau la ce au de făcut, în baie, când stau pe W.C., sau noaptea, înainte de a adormi. La mine e altfel. Probabil că gândesc mai repede sau că prefer să nu mă gândesc prea mult timp. Eu mă gândesc în lift. Și când cobor de la etajul patru. Și când urc. E timp berechet. 15-20 de secunde.
Așa am făcut și în dimineața aceea. M-am gândit la spusele Martei. Când am ajuns la parter, luasem deja hotărârea de a face întocmai cum m-a sfătuit ea: să fiu bun. Să nu mai răspund arțăgos. Să nu mă enervez. Să întorc și obrazul celălalt.

Când m-am apropiat de stația de troleibuz, cerșetorul care are post fix acolo m-a privit o secundă și a întors capul în altă parte. Renunțase de mult timp să-mi ceară, cum cerea tuturor: „Dați-mi un leu să-mi iau și eu o pâine”. Știa că nu-i dădeam niciodată. Și nu-i dădeam tocmai pentru că el cerșea cu tarif: fix un leu. Nu cincizeci de bani sau cât avea omul.
Am scos o hârtie de cinci lei, m-am aplecat și am depus-o în basca lui ponosită. A luat-o și mi-a aruncat-o la picioare, pe asfalt.
– Treci zilnic pe aici, nu-mi dai niciodată nimic, și azi mai ai și tupeul să îmi arunci, de sus, cinci lei? Crezi că n-am și eu demnitatea mea? Chiar dacă cerșesc, nu permit să mă jignească oricine. N-am nevoie de banii tăi.
Altădată m-aș fi înfuriat. Mă înfuriam de fapt în fiecare zi, de îndată ce-l zăream: era destul de zdravăn ca să meargă la muncă. N-avea nicio infirmitate. Ca să nu mai zic de chestia cu tariful fix.
Dar azi mă hotărâsem să fiu bun. De aceea îi dădusem hârtia de cinci. Nu ca să-l jignesc. Dar dacă el o luase altfel, dacă el avea atâta demnitate încât să refuze niște bani aruncați de sus, eu unul n-aveam de gând să-l contrazic. Nu astăzi. M-am aplecat și mi-am luat bancnota înapoi.
Troleibuzul oprise în stație. M-am grăbit să urc, astfel că n-am înțeles ce a strigat, în urma mea, cerșetorul.

În troleibuz, ca de obicei la ora aceea, era aglomerație. Când am trecut de prima stație, s-a eliberat un loc pe scaun, chiar lângă mine. O bătrânică s-a avântat spre el, cu un elan nebănuit, dând coate în stânga și în dreapta. Eu am fost ultimul înghiontit, un tânăr de lângă mine a fost penultimul. Tânărul se pare că a resimțit ghiontul tot atât de tare pe cât l-am simțit și eu.
– Mamaie, puteai să ceri voie, nu să dai cu sabia, s-a enervat tânărul. Nu cumva te-o fi cătând cineva pe-acasă și matale te ascunzi în troleul ăsta?
Mă durea. Cotul bătrânei mi se înfipsese între coaste. Avea dreptate tânărul: ca o sabie. Dar nu era un motiv ca să reacționez ca el. Să mă enervez. Să o admonestez. Trebuia să fiu bun. Cum bătrâna se așezase, triumfătoare, pe scaun, era prea târziu să întorc și coasta celalată. M-am mulțumit să-i urez, atunci când am coborât, sănătate și o zi minunată.

Nu exagerasem spunându-i Martei că mă așteaptă o zi grea la serviciu. Pe lângă cele trei rapoarte care îmi dădeau bătăi de cap, astăzi mai era ceva: Steaua jucase aseară în Ghencea. Bătuse cu 2-0. Un gol din ofsaid, altul dintr-un penalti inventat de arbitri.
Întotdeauna după un meci al Stelei – victorie sau înfrângere –, colegul meu de birou, Timotei, stelist încrâncenat, vorbește tot timpul. Așa și astăzi. Are și el, ca și mine, trei rapoarte de predat până la sfârșitul săptămânii. Dar sunt lucruri mai importante pe lumea asta, mai bine zis pe lumea lui Tim, decât rapoartele acelea plictisitoare. Ce poate fi mai plăcut decât să comentezi la nesfârșit meciul echipei tale?
De obicei, dianamovistul din mine îl contrazice chiar și când Steaua a jucat bine și a câștigat pe merit. Pentru dinamovistul din mine, cel mai bun atacant al Stelei e o gloabă care își dă cu stângul în dreptul, Steaua n-are nici o concepție de joc și, dacă e pe primul loc, e datorită arbitrilor și pilelor de la Federație. Cu cât o laudă Tim mai mult pe Steaua, cu atât mai mult mă enervez eu. O ținem într-o ceartă toată ziua.

Dar azi, când Tim începe să-și laude echipa, eu îi țin isonul. Acord deplin. Steaua a jucat extraordinar. Nici gând să-i pomenesc de cele două goluri frauduloase.
La început, Tim e surprins. Se aștepta să-i scot pe nas, cum fac de obicei, contribuția arbitrilor. Reală sau inventată de mine. Apoi, când vede că o țin tot într-o aprobare, se dezlănțuie cu laudele pentru steliști. Mai mult: pentru prima dată de când ne cunoaștem, Tim lasă să-i scape câteva vorbe bune despre Dinamo. Dar, ca să le atenueze efectul, mă înțeapă:
– Știam eu că o să cedezi până la urmă, Fane. Dinamo! Aia nu-i echipă să ții cu ea! Să-ți spun un lucru: numai un stelist nu se dezice de echipa preferată. Poți să lași baltă pe Dinamo – cum faci tu – sau pe Rapid sau pe Farul. Steaua nu e o echipă de lăsat!
Nu mă dezisesem de Dinamo. Afirmația lui mă enerva, pentru că mă atingea în dinamovismul meu profund și etern. Dar nu l-am contrazis. Nici nu i-am explicat că îl aprobam și nu mă mai legam de Steaua pentru că mă hotărâsem să fiu bun. Mă hotărâsem să nu mai împroșc echipa lui când el se lega de echipa mea. Mă hotărâsem să întorc și obrazul celălalt.

Dând din cap, aprobator, la turuiala lui Tim despre Steaua, am reușit să termin, totuși, primele două rapoarte. Am verificat totul, cu grijă, și m-am dus cu ele la șeful de birou. Mă așteptam să mă laude: era abia marți după amiaza, le finalizasem repede.
Știa și el că le terminasem repede. Două rapoarte în două zile! Tim nu terminase niciunul. Bănuiam că șeful era surprins. Dar un șef adevărat nu trebuie să-și arate surprinderea în fața subalternilor. Și-a mascat-o cu o întrebare:
– Fane, ai verificat bine? Tot, tot? Să nu fie vreo greșeală, știi tu…
Era răutăcios. În cinci ani, greșisem o singură dată, la un bilanț. De atunci, în orice ocazie, îmi amintea, cu o aluzie, cu o înțepătură, de acea greșeală. De fiecare dată mă enervam și îi răspundeam, înțepat:
– A fost o singură dată, șefu’. O singură dată am greșit și mi-o scoateți pe ochi și pe nas tot timpul.
Dar poate că tocmai de aceea ajung unii, șefi: nu ca să-și laude subalternii, ci ca să-i muncească până le sar capacele.
Deși, după aluzia lui, capacul meu era gata să sară, mi-am amintit de vorbele Martei: „Ești arțăgos”. Nu trebuia să mai fiu arțăgos, să contrazic, să mă enervez. Nu trebuia să mai răspund la înțepătură cu înțepătură. I-am răspuns:
– N-o să se mai întâmple, șefu’.
De parcă mi-aș fi cerut scuze pentru o greșeală făcută acum două ore sau ieri, nu cu trei ani în urmă. Șeful însă nu s-a înmuiat: un șef care se înmoaie nu e cu adevărat șef:
– Vorbe, Fane, vorbe. Noi aici aveam nevoie de fapte, nu de vorbe. Vezi ce faci cu al treilea raport: să nu-l greșești și pe ăla…
Ca și cum le greșisem pe cele două pe care le predasem! Nu m-am enervat. Aproape că m-am bucurat că îmi pregătisem și celălalt obraz.

Seara, la cină, am avut ciorbă de fasole boabe. Cu tarhon. I-am spus Martei, calm:
– În treizeci de ani de când suntem căsătoriți, n-ai pus niciodată leuștean în ciorba de fasole. Pui întotdeauna tarhon, deși știi că nu-mi place. Știi că la restaurant întreb de fiecare dată cu ce e. Și nu iau decât dacă e cu leuștean.
– Fane, a ridicat ea glasul, nu mi-ai spus asta niciodată.
– Nu ți-am spus, dar tu știai, am continuat, tot calm. Și nu ți-am spus pentru că bănuiam că te enervezi. Te enervezi ca de fiecare dată când îți spune cineva că nu știi să gătești. Că arzi mâncarea, că prăjiturile tale sunt un dezastru.
– Cine a zis că nu fac prăjituri bune? se înfurie Marta. Cine?
– Vecina de la 14, de exemplu. Când ne-a adus prăjitura aceea cu vișine, îți aduci aminte? A zis cam așa: v-am adus o prăjitură bine coaptă, pentru că știu că Marta n-are destul timp să o coacă.
– Așa, și? strigă Marta.
– Păi, asta nu înseamnă că îi dusesei o prăjitură de-a ta, necoaptă? Ai înțeles acum? Și cred că nu e cazul să te enervezi așa: știi cum sunt vecinii. Răutăcioși. Nu mai da importanță fleacurilor, Marta.
– Cum să nu le dau importanță, Fane? Cum să nu mă enervez când vii să-mi spui lucrurile astea, abia acum?
Se înroșise la față. Trântea farfuriile în chiuvetă, mai-mai să le spargă.
– Marta, ți le spun abia acum – i-am explicat, liniștit – pentru că abia azi de dimineață mi-ai spus că tu știi să treci ușor peste lucruri de felul acesta. Tu știi să întorci și obrazul celălalt. A, pentru că veni vorba de obraz: mâine dimineață te rog să plimbi tot tu câinele. Și mâine mă așteaptă o zi grea la serviciu.

Ghiocel

13 august 2014