Cantorul înălță încă o dată un "Doamne miluiește" cu glasul răgușit de țigări și se opri cu ochii în pământ. Urmă o liniște de câteva secunde, timp în care părintele Andrei chibzuia asupra elogiului ce trebuia adus decedatului. Cantorul ridică privirea puțin nedumerit. După mai bine de 20 de ani în slujba Domnului, părintele putea cântări dintr-o privire auditoriul și-și potrivea cuvântarea după caz. Dacă erau oameni mai fără școală, îi mângâia cu vorbe simple și pilde din Noul Testament. Dacă majoritatea erau intelectuali, ridica nivelul până la interpretări sofisticate ale Evangheliei culese de pe site-ul patriarhiei sau citate din piesele marelui mitropolit Bartolomeu Anania, Dumnezeu să-l odihnească. Acum însă își rotea privirile de la un îndoliat la altul, și-și mângâia barba căruntă și deasă, podoabă de preț a parohiei "Sfinții Apostoli Petru și Pavel", invidiată până și de arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului. Acesta era semn vădit de nehotărâre. Și pe bună dreptate, deoarece astăzi, cei îndurerați și veniți la înmormântare, deloc puțini la număr, erau extrem de diferiți. În afara rudelor, erau de față trei familii de doctori - doctorul Socol, mare ortoped la Spitalul Militar, împreună cu soția, asistentă medicală, și cu gemenii lor, băiat și fată, proaspăt absolvenți de liceu. Ginecoloaga Emilia Năstase, care deținea împreună cu soțul, de meserie om bun la toate pe lângă cabinet, cea mai maiestuoasă vilă din cartier, doar puțintel mai joasă decât turla bisericii. Era, în fine și venerabilul doctor Stanciu de la hematologie, acum pensionat, împreună cu soția sa Luminița, casnică, și cei trei băieți, de 20, 24 și 31 de ani. Nu lipseau cei doi profesori universitari, Cătărig și Vingan, care se uitau încruntați la sicriu, de parcă mortul ar fi trebuit să iasă de acolo dintr-o clipă-n alta și să răspundă la întrebare. În fața lor, tronau în rochii negre și bijuterii de argint, distinsele lor doamne, Stela și Doinița, bune prietene și vecine de-o viață. Erau și patru profesoare de liceu și două educatoare, toate cu copiii lor, unii de-abia ajunși la grădiniță, de la care provenea zumzetul continuu de neastâmpăr amestecat cu răzgâială. Până aici toate bune și frumoase, dar puțin mai în spate părintele îl observase și pe Ghiță Pascu, patronul de la crâșma "Șuete", o crâșmă amplasată la nici o sută de metri de casa parohială, motiv pentru care Pascu era foarte coborât în ochii bisericii și cu puține șanse de îndreptare. Ce căuta ăsta aici?...împreună bineînțeles cu toată familia, nevastă-sa Lucreția și cei cinci copii, tocmai ăștia se înmulțesc și stăpânesc pământul, Doamne iartă-mă! Mai spre stânga capelei se legănau ușor vreo șapte batice, femei bătrâne și de la marginea cartierului, părintele le cunoștea foarte bine pentru că erau singurele nelipsite de la toate slujbele de vecernie. Lângă ele văzu și câteva vânzătoare de la magazinul lui Mureșan, magazin de porcării fragede, la care se deda și el la sărbători și în afara posturilor. Nevasta lui Mureșan și totodată contabila magazinului, Ștefana Camelia, stătea în fața angajatelor, extrem de obeză și de tristă. Sectoriștii erau și ei de față, Marian și Gheorghe împreună cu nevestele lor mult mai tinere, Aurica și Valeria, amândouă însărcinate.
"Multă lume, multă și de multe feluri. Omul acesta a fost foarte iubit. Iar eu i-am dat atât de puțină importanță..."
Părintele Andrei își drese vocea și se hotărî. Câteva vorbe simple, un strop de filozofie și mai mult va citi biletul. Era vorba de un bilet scris chiar de defunct cu câteva zile înainte de a trece în lumea drepților și pe care de-abia apucase să-și arunce ochii, așa se întâmplă întotdeauna când rudele nu se gândesc să-i dea informațiile din vreme.

- Îndurerată familie, iubiți credincioși! Ne-am adunat aici pentru a-l însoți pe ultimul drum pe robul lui Dumnezeu, Gheorghe Petran. Mă bucură nespus prezența voastră în număr atât de mare, cum numai la Sfintele Sărbători de Paști îmi este dat să mai văd. Înseamnă că iubitul nostru Gheorghe, Gigel cum îi spuneam toți, a fost cu adevărat un om îndrăgit, un simbol al parohiei noastre, mici dar iată, strâns unite. Gheorghe Petran își ia adio de la noi, parcă prea repede, dar dacă Domnul l-a chemat la nici 63 de ani în ceruri, a făcut-o cu siguranță numai din dragoste pentru el. Domnul a dat, Domnul a luat, iar cine caută înțelesul trecerii noastre pe lumea cealaltă, cea binecuvântată pentru cei buni și iubitori de credință, nu poate găsi răspuns decât dacă începe prin căutarea înțelesului vieții noastre pe pământ. Iar acest înțeles rămâne ascuns celui care-l caută cu mintea, cu logica, cu rațiunea noastră limitată, dar se deschide larg celui care-l caută cu inima. Acest înțeles este numai iubirea, dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproape. Sunt convins acum, când văd atâta lume la capul lui Gheorghe Petran, că acest om a iubit mult, nemăsurat de mult și iată, lasă în urmă o comunitate adânc îndurerată, dar recunoscătoare pentru faptele sale și care nu-l va uita niciodată...
Câteva scâncete de plâns îl făcură să-și uite fraza următoare. Se uită cu reproș la doamnele din primul rând care udau batistele și în lipsă de inspirație, apucă biletul defunctului.
- Iubiți credincioși! Cu toții ați aflat împrejurările nefericite în care s-a stins apropiatul nostru, Gheorghe Petran. Încercând să dea o mână de ajutor bunului său prieten și vecin Horea Mureșan, și să repare o instalație de curent electric de pe balcon, Gigel s-a dezechilibrat și a picat de la etaj într-un gard metalic care i-a perforat trupul în patru locuri. S-a stins cinci zile mai târziu din cauza rănilor grave la secția de terapie intensivă, vegheat de familia apropiată, de doctori și personal medical devotat. A fost conștient până în ultima clipă și a scris cu mâna sa această scrisoare de adio, m-a sunat din spital și m-a rugat să v-o citesc acum, vouă tuturor. Iată ce am aflat despre cel care a fost părintele, fratele și prietenul vostru Gigel. S-a născut în satul Pomi de lângă Baia-Mare în anul 1951, din părinți simpli, lucrători ai pământului și crescători de vite. A fost al patrulea copil la părinți și a avut în total 11 frați și surori. Părinții săi, trei surori și patru frați, nu mai sunt între noi, Dumnezeu să-i odihnească. După ce a terminat școala generală din Pomi, a plecat la Baia-Mare unde a terminat liceul și a intrat la o școală de meserii pe care nu a mai terminat-o deoarece, scrie el aici, a intrat într-o încurcătură nefericită cu directoarea adjunctă a școlii, pentru care a fost pe nedrept exmatriculat. Împreună cu prima sa soție, Ilinca, pe care o cunoștea din liceu și care între timp i-a devenit o foarte bună prietenă, a venit la Cluj, la noi în cartier, unde s-a angajat la unchiul acesteia, mecanic auto. După un an, împlinind majoratul, s-au putut căsători și șase luni mai târziu a apărut și primul copilaș, Radu, aici de față. Din nefericire, după încă un an, au intervenit neînțelegeri în familie și cei doi au divorțat. Gigel a părăsit locul de muncă, încărcat cu amintiri dureroase, atât pentru el cât și pentru clienții service-ului auto, unii poate își mai amintesc (...câțiva bătrâni dădură a pagubă din mâini) și se angajă la Poșta Română, sector 5, unde a și rămas până în ultimele zile ale vieții. Cu toții, nu-i așa, ne amintim cu plăcere de vizitele sale atunci când ne aducea corespondența și, la cei mai în vârstă, pensia, ne-am obișnuit cu veselia din ochii săi albaștri și vorbele de duh. În 1980 s-a recăsătorit cu Marika, angajată la primărie care i-a dăruit două fete, pe Ildiko și pe Aliz. Din păcate nici cu Marika nu a avut noroc, a divorțat patru ani mai târziu și în 1989 s-a recăsătorit cu Alexandra cu care l-a avut pe...(atent să nu greșească)...Marius. În 2003 s-a despărțit de Alexandra și nu s-a mai recăsătorit niciodată. Din cauza pensiilor alimentare s-a descurcat foarte greu dar iată, în scrisoarea lăsată, răposatul nu se plânge de nimic ci le amintește pe toate soțiile și pe toții copiii săi cu aceeași dragoste în suflet. Așadar își ia adio de la Ilinca, Marika și Alexandra și îi îmbrățișează și-i sărută pe Radu, Ildiko, Aliz și Marius. Mai departe Gheorghe Petran își îmbrățișează familia, rudele apropiate și mai îndepărtate, pe Mihai, Ștefan, Susănica...
Părintele Andrei continuă așa încă trei minute parcă citind din cartea de telefon, nume după nume, răbdător și atent să nu uite pe cineva. Zumzetul copiilor se făcea tot mai tare simțit și dintre bărbați, tot mai mulți se trăgeau spre ieșire pentru a mai schimba o vorbă. Când deodată...
- Iubiți credincioși, iată cum la final acest om deosebit a ținut să le mulțumească și familiilor care l-au întâmpinat cu bunătate și ospitalitate creștină pe traseul său de angajat al Poștei Române în lunga sa carieră de aproape 45 de ani. Îi mulțumește în mod deosebit doamnei Elvira Socol, aici de față...
Doamna Socol își ridică brusc privirea și-l privi pe preot de parcă acesta i-ar fi cerut să se dezbrace.
- ...da, cât și copilașilor gemeni pe care i-a îndrăgit foarte mult. Îi mulțumește doamnei doctor Năstase, la al cărei cabinet s-a oprit tot timpul cu plăcere, asistentei Laura, doamnei doctor...
- Părinte, am înțeles, treci peste...
Părintele Andrei privi buimăcit la doamna Stanciu. Dacă ochii acesteia ar fi putut arunca piroane spre el, acum ar fi simțit din plin caznele Mântuitorului pe cruce. Și nu era singura, din toate direcțiile era bombardat de privirile furioase ale femeilor, chiar și de la două batice din margine. Ce Dumnezeu?
- Îmi dați voie, aveți răbdare...Îi mulțumește Luminiței și băiatului ei cel mare, un copil deosebit, Lucreției... Lucreției?...da...mai departe...Stelei și Doiniței,...
- ...ce ștoarfă!
- ...tu vorbești? (se auzi înfundat dialogul celor două prietene de-o viață)
Părintele simți că-i crește tensiunea:
- Vă rog să fie liniște, să nu păcătuim la capul răposatului! Dar ce-i asta, iubiți credincioși? Mai am doar câteva nume, aveți răbdare. Îi mai mulțumește lui Aurica, Monica și...Ștefaniei Mureșan. Pe aceasta din urmă o asigură că nu are nici o vină, că accidentul său a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru multele sale păcate, dar pentru unele nu-i pare rău deloc...
Și mai buimăcit de ce citea, părintele se opri din nou, numai bine ca să audă șuierăturile bărbaților și ripostele femeilor:
- De aia m-ai adus aici, curvă?
- Nu ți-e rușine ce vorbești, mare prof universitar?
- Ochi albaștri și șaten ca unchiu-tău, frumos!
- Mamă, mie te rog să-mi spui adevărul...
- Cu poștașul? Cu amărâtul ăsta?
- Era mai bărbat decât trei ca tine.
- Instalație defectă pe balcon? La 9 seara, nenorocito?
- Vorbim acasă...
- Taci!
- Iubiți credincioși!! Să ne păstrăm cumpătul, vă rog, nu se poate așa... Gheorghe Petran îi mai mulțumește Otiliei.
Și într-adevăr se făcu liniște. Doar câțiva copii mici mai scânceau neînțelegând ce se întâmplă. Unul se auzi: "Mami, de ce s-a înroșit nenea preotul?" Părintele înghiți în sec și încheie scurt: "Dumnezeu să-l odihnească!"
Alaiul porni ca turbat spre groapa pregătită. Sicriul se legăna ușor în dric și în interior Gigel zâmbea fericit și mort. Îl îngropară rapid, cantorul miorlăi speriat un "Sfinte Dumnezeule" și mulțimea se răspândi repede, în frunte cu părintele. Doar rudele, groparii și cei cinci cerșetori de serviciu luară după obicei din colaci și vin.
Radu și Marius, băieții legitimi, rămaseră în curând singuri, și se apucară să strângă lucrurile și să le ducă la mașină.
- Vezi frate că n-avea rost să facem masă mare? Spusu-ți-am?
- Eu de unde să È™tiu ce a scris zăpăcitu’ în bilet? Hai să cinstim un pahar.
- ...Dumnezeu să-l ierte! Măi Marius, eu înțeleg multe...dar și pe preoteasă?
- Mai mult ca sigur. Nu l-ai văzut pe popă?
- Să vezi ce predică și-a auzi săraca Otilia astăzi!
- No lasă-l, că nu-i așa grav. Are șase copii, câțiva or fi și-ai lui. Doctorul Stanciu ce să mai zică?
- Al dracu taica...
- Mă, acum asta e, s-a dus, Dumnezeu să-l ierte...
- Să-l ierte...și să-l odihnească...c-a tras destul săracu.
- Prost mai ești, du astea la mașină.