(urmare)

Trecu o săptămână. Pe 8 iulie, omul lui de la Interne îl chemă să ridice pașapoartele cu vizele pentru SUA. Sami Weissman se grăbi atunci să lichideze ce mai era de lichidat. Prăvălia de pe Lipscani o lăsă unui văr primar, Șumi Weissman, bijutier și el, refugiat la București în urmă cu un an, când nemții invadaseră Polonia.

De când ajunsese la București, Șumi nu mai era Weissman, ci Andrei Voitinski, refugiat polonez. Omul lor de la Interne primi conținutul uneia dintre casetele pe care Șumi le salvase din prăvălia lui din Lemberg și le procură, în schimb, acte de refugiați: lui Șumi, soției lui, poloneză, singura care mai purtase, și în Lemberg, ca fată, numele Voitinski, și celor doi băieți, unul de șapte, altul de cinci ani, care trebuiră să se obișnuiască să răspundă la numele de Mihai și Cristian.

Șumi avea să redeschidă prăvălia Weissamn în toamnă, după plecarea lui Sami și a Simonei, schimbându-i firma. În schimb, Șumi se jurase că va îngriji de mormintele pe care Sami Weissman le lăsa în urmă: al părinților și al soției. Tot lui Șumi urma să-i lase și Fordul. L-ar fi lăsat studentului, dar Adrian nu se mai arătase pe la casa lor din Cotroceni. Îi trimisese vorbă, prin bancherul Mazilu, că Fordul era gata, putea să-l conducă liniștit.

Nici Simona nu reușise să-l mai vadă pe Adrian, deși îl căutase prin cluburi sau pe la garsoniera lui. Era de negăsit. Abia când taică-său îi spuse că ora plecării se apropie și că, uite, l-a mințit pe student pentru că nu se putea altfel, l-a mințit spunându-i că o promisese altcuiva, unuia din neamul lor, abia atunci înțelese Simona că pe Adrian n-o să-l mai vadă niciodată. Sau, chiar dacă s-ar fi putut să-l mai vadă, rănit cum fusese de acel refuz, n-o să mai vină nicicând spre ea. Mai mult, în curând avea să-i despartă un ocean. Rațională cum era, nu putea să nu-i dea dreptate lui taică-său: aici nu mai era de stat. Nu putea nici să-l lase să plece singur și ea să rămână. Să rămână aici, fără el și, aproape sigur, fără Adrian, n-ar fi avut niciun rost.

Simona plânse cu hohote. Sami Weissman se abținu cu greu să nu facă la fel. Cineva, totuși, trebuia să fie tare. Cineva trebuia să se încarce cu riscul și să-și asume răspunderea hotărârilor.

Lui Adrian îi trebui ceva timp ca să accepte realitatea asta. A suferit mai puțin atunci când și-a impus să judece așa cum judecase domnul Weissman: soldații români omorâseră la Dorohoi, toți românii erau de vină. Nu putea să fie toată viața cu Simona – neamul evreiesc era de vină.
Așa prinse el ură față de evrei. A renunțat, vrând-nevrând, la Simona și s-a dus glonț la colegii lui, studenții legionari. Acolo a căpătat și mai multe motive pentru a urî neamul lui Weissman. Legionarii puneau toate relele din lume pe seama evreilor. Evreul trebuia bătut, schingiuit, obligat să renunțe la averile pe care le strânsese prin jecmănirea românilor. Partea asta din mesajul lor i-a plăcut. Mai mult nu se obosi să înțeleagă.

Nu trecură decât două săptămâni de la refuzul bijutierului și Adrian, împreună cu alți doi colegi legionari, stâlci în bătaie un coleg evreu. Motivul fusese suficient de puternic: evreul îi făcea curte unei colege. Româncă. Bătaia aceea soră cu moartea trebuia să-i fie învățătură de minte: ca venetic ce era, ca tot neamul lui, nu putea să-și permită orice în țara asta. Țara asta nu era a lor. De fapt, nici o țară nu era a lor – așa învățase Adrian din cărticelele legionarilor.

Pe 15 august, Sami Weissman avu în mână biletele de vapor. Plecau peste o săptămână din Constanța, pe un vapor turcesc. După o scurtă escală la Istanbul, vaporul urma să-i ducă până la Lisabona. Partea aceasta a călătoriei era cea mai riscantă.

Când Mussolini se împotmolise în nordul Africii, în Libia, Hitler îi sărise în ajutor. Mediterana nu mai era lacul acela liniștit dintre Africa și Europa, nemții începuseră s-o patruleze, dar un vapor al unei țări neutre avea șanse bune să o străbată fără să fie controlat. Din Portugalia, neutră și ea, vapoarele americane îi salvau pe toți cei care puteau ajunge acolo. Traversarea Atlanticului era mult mai sigură. Iar la capătul călătoriei îi aștepta pe toți Pământul Făgăduinței. Statuia Libertății. O viață nouă. Viața!

Sami Weissman își luă rămas bun de la Rabin. Își luă rămas bun și de la Florin Mazilu, bancherul. Mazilu îl puse la curent cu presiunile nemților asupra lui Carol al II-lea.

– În noul guvern al lui Gigurtu, Hitler a impus și câțiva miniștri legionari. Îți dai seama, Sami, cum îl strâng cu ușa pe Rex. N-are unde cere ajutor: Anglia e bombardată de Luftwaffe, Franța – bătută măr și ocupată. Cine să-și mai aducă aminte de garanțiile date României? Dacă iau legionarii puterea, Carol va plăti pentru asasinarea lui Codreanu. Dar nu de Rex îmi pasă, Sami, de noi va fi cel mai rău. Să știi că și eu îmi pregătesc plecarea. S-ar putea să ne întâlnim, curând, la New York.
– Florule, ce bine ar fi, se bucură Sami Weissman. Sper să ne ajutăm și acolo, cum ne-am ajutat și aici. Nu aștepta până în ultimul moment. Pe Șumi, acum un an, era gata-gata să-l prindă nemții în Lemberg.
– Știu, trebuie să mă grăbesc, încuviință Florin Mazilu. Nu pot fi sigur nici cu numele meu românesc, nici cu poziția de la Bancă. Spionii lui Hitler i-au alimentat pe legionari cu liste bine documentate.
– Crezi că Șumi e în siguranță? E posibil să se afle că nu e Voitinski și că nu e polonez, că e un Weissman? se arătă Sami îngrijorat.
– În siguranță nu mai e nimeni, dragă Sami. Dar înțeleg că vărul tău nu are încotro: cu nevasta bolnavă la pat, n-ar avea cum să plece. Actele lor sunt în regulă. Ca refugiat polonez, n-are niciun trecut de explicat. Vorbesc de viața din România. Cu Galiția sub ruși, e greu de crezut că vor afla ceva despre Șumi Weissman din Lemberg. Apropo, ai aflat de chestiunea Ardealului?
– Nu, ce mai e nou? Se agită iar ungurii?
– Hitler a cerut României să trateze cu ungurii și cu bulgarii chestiunile Ardealului și Cadrilaterului. Românii au pierdut Basarabia, nu e exclus să urmeze alte pierderi. N-au cum să-i reziste lui Hitler. N-a rezistat ea Franța, d-apoi România.

Pe 31 august, Sami era la Constanța, împreună cu Simona, la Hotelul Palace. Ziarele sosite de la București anunțau cedarea Ardealului de Nord, hotârâtă la Viena și aprobată în Consiliul de Coroană.

A doua zi părăseau portul Constanța. Știau unde vor să ajungă. Nu știau însă ce îi așteaptă acolo.

Clădirea Cazinoului se făcuse din ce în ce mai mică, apoi dispăruse de tot. O vreme mai zăriră luminile de pe țărm. Apoi vaporul se avântă în noapte.

Pe punte, Sami Weissman privea în gol. Întuneric. Nu vedea nimic înainte. Nici nu încerca. În minte îi apăreau ai lui. Cei pentru care, ca și pentru el până acum, România fusese țara lor. Era cuprins de griji pentru cei vii, pe care bănuia că-i așteaptă încercări grele. Se gândea mai liniștit la cei morți. Ei nu puteau să mai sufere. Suferiseră destul.

Războiul cel mare îl adusese pe Sami în România, războiul care se apropia de ea îl alunga de aici. Mai bine de douăzeci de ani, aici fusese țara lui. Aici se născuse Simona, aici îi murise soția. Fusese o țară bună cu ei, poate că mai bună decât ar fi fost altele. Dacă n-ar fi venit Hitler la putere, dacă legionarii nu și-ar fi propus să-i distrugă, el n-ar fi plecat niciunde de aici.
Istoria se repetă, se gândea Sami Weissman. În urmă cu mai bine de trei sute de ani, ai lui părăsiseră ținuturile de pe Volga, fugind din fața tătarilor. Se stabiliseră în Polonia, la Lemberg. Au muncit pământul, au ajuns cămătari sau negustori. Tot muncă era. Nimeni nu le-a dat nimic de pomană. S-au ajutat între ei. Lembergul avea mai mulți evrei decât polonezi, nemți, ruși sau ucrainieni la un loc. Când Polonia a fost împărțită, au nimerit la austrieci. Mai bine decât la ruși, rușii îi prădau destul de des pe evreii lor. Austriecii îi lăsau în pace, ca să facă bani și să strângă averi pe care Împăratul de la Viena să-și ia birul.
Asta știa din auzite. Când făcuse el ochi, în 1896, bunicul era bijutier și cămătar respectat în Lemberg, iar taică-său, Levi, împreună cu fratele lui, Ilya, tatăl lui Șumi, îl ajutau la prăvălie. Șumi era mai mic cu un an. Veri primari, Sami și Șumi au crescut împreună: au păscut gâștele împreună, au mers la școala primară împreună, au înghesuit împreună fetișcanele prin șure, pe căpițe, prin lanurile de porumb. Și de-ale lor, și rusoaice, nemțoaice, poloneze, ucrainience. Vorbeau toate limbile Lembergului. Tinerețea nu ținea seama de neam și religie.

Au ucenicit împreună în prăvălia bunicului și a taților. Amândoi erau muncitori, amândoi talentați. Mâini de aur, scoteau minunății din aur. Când n-au mai avut ce învăța de la ai lor, Sami și Șumi au fost trimiși mai întâi la Viena, apoi la Petersburg, ca să treacă examenele de calfă și de meșter. Nu le-a fost ușor. Deși lucrau la evrei de-ai lor, nu erau scutiți de corvezi. Mai luau și bătaie, pentru că, nu-i așa, altfel cum să înveți bine meseria? Cum să te înveți cu greul?

Din cauza bătăilor acelea și-a aplecat Șumi urechea la ideile socialiste. Țarul, cu toată poliția lui, nu putuse împiedica răspândirea lor. Cu puțini bogați și cu milioane de săraci, înfometați și cocârjați de muncă, Rusia trăise o revoluție în 1905. Prinsese gustul. Văzuse că se poate. Patronii exploatează, proletarul n-are niciun drept. Ziua de muncă de 8 ore. Condiții mai bune de muncă. Astea îi sunau bine lui Șumi. Nu se mai gândea că el va fi patron, proprietar de prăvălie, că va avea oameni care vor lucra pentru el. Nu se gândea că el n-are lanțuri de scuturat: lanțurile lui erau de aur. Lucrurile acestea erau prea departe ca el să le vadă. Aproape îl vedea numai pe patronul-bijutier la care lucrau, cel care nu-i lăsa să iasă sâmbăta în oraș, cel care-i muncea din zori și până în seară, cel care îi hrănea cu te-miri-ce.

Dacă Șumi se întoarse la Lemberg cu o vădită înțelegere a ideilor lui Marx, cu speranța că bolșevicii lui Lenin vor pune bazele unei lumi mai drepte, lume în care și ei, evreii, nu vor mai fi prigoniți și prădați, Sami n-a deschis urechile la propaganda bolșevică. Și bunicul lui, și taică-său trăiseră bine-mersi și fără drepturile pentru care luptau socialiștii. El, Sami, avea să facă întocmai ca ai lui: va munci, va strânge avere, își va lua nevastă și va face copii cu ea. Treburile astea erau pentru el. Treburile lumii, cum era ea rânduită sau cum să fie orânduită mai bine, le lăsa în grija altora. Puteau să întoarcă lumea pe dos, numai să fie liniște, legi și respect pentru ele. Fără rânduială, el, Sami, n-ar fi putut să-și facă meseria, să strângă avere și să-și întemeieze o familie.

În iunie 1914, când verii abia se întorseseră de la Petersburg, meșteri în toată regula, lumea întreagă începu să se clatine. Cutremurul fusese la Sarajevo, unde arhiducele Ferdinand, moștenitorul împăratului de la Viena, fusese asasinat. Dar, mai mult decât la oricare alt cutremur, pământul se zgudui până departe. Până la Petersburg, până la Berlin și până la Paris. Rușii săriră să-i ajute pe sârbi, ortodocși ca și ei, nemții ca să răzbune afrontul adus împăratului de la Viena. Polonia, Galiția, Lembergul erau la mijloc. N-ar fi fost prima dată când nemții sau austriecii ar fi luptat contra rușilor pe pământul altora.

Bunicul Weissman ținu sfat cu feciorii și cu nepoții. Privind în gol, în întunericul nopții, pe care vaporul îl străbătea pufăind, Sami Weissman vedea aievea chipurile lor, la lumina lămpii cu gaz din sufragerie, unde îi strânsese bunicul. Bunicul hotărâse ce vor face. Vor închide prăvălia, era o țintă prea la vedere. Oricine ar fi intrat în Lemberg ar fi prădat-o. Fie rușii, fie nemții. Chiar și austriecii. Aurul, bijuteriile, ce puteau lua cu ei, avea să fie împărțit frățește: jumătate pentru Levi și Sami, jumătate pentru Ilya și Șumi. În felul ăsta, dacă se întâmpla ceva unuia dintre frați, măcar nu pierdeau totul. Sami, avea deja vârsta înrolării, Șumi mai avea un an până atunci. De aceea, hotărâse bunicul, Levi avea să plece cu Sami. România se declarase neutră, acolo să plece. Acolo Sami nu risca să fie luat la război. N-avea pentru ce să lupte, războiul acela nu era al lor. Urma să aștepte acolo, până se va termina războiul.

El, bunicul, Ilya și Șumi, vor rămâne în Galiția. Nu în Lemberg, în Zamosc, unde aveau o rudă îndepărtată. Aurul va fi îngropat, jumătate în România, jumătate în Galiția, până după război. Atunci când va fi din nou pace îl vor dezgropa și se vor pune din nou pe picioare. Se vor strânge atunci din nou la un loc, la Lemberg sau în România – unde va fi mai bine pentru toți, acolo le va fi patria.

Așa hotărâse bunicul, așa făcură. Sami își amintea acum, de parcă ar fi fost ieri, nu cu 26 ani în urmă, ziua în care și-au luat rămas bun. Presimțea că n-o să-l mai vadă niciodată pe bunicu-său. Simțea și acum tristețea de atunci, cu mult mai puternică decât regretul că trebuie să părăsească România acum. Și doar trăise mai mult aici decât la Lemberg. Dar acum nu lăsa pe nimeni drag în urmă. Simona era cu el. Atunci era mai tânăr, era la prima schimbare de țară. Acum, în condiții aproape identice, pleca sau fugea din nou. Nici acum nu știa ce-l așteaptă în America, după cum nici atunci nu știuse ce-l așteaptă în România, dar faptul că mai trecuse o dată prin asta îl făcea mai încrezător. Sau, mai bine zis, mai insensibil.

O săptămână după ce trecuseră granița în România, rușii au intrat în Galiția venind dinspre Răsărit. Nemții au înaintat și ei spre Lemberg, venind dinspre Apus. Bunicul avusese dreptate. Parcă înțeleși, aleseseră din nou Galiția drept câmp de luptă.

Deși vremurile se schimbaseră, Sami se gândi că el și el făcuse acum cam ce făcuse bunicul lui la izbucnirea Marelui Război. Numai că el nu îngropase aurul; îl transformase în devize și le ascunsese bine în seifurile băncilor străine. Dacă ar fi avut mai mulți copii, le-ar fi împărțit-o, cum a împărțit-o bunicul. Înțelept, bătrânul. Și încă războiul de atunci nu era îndreptat, neapărat, împotriva evreilor. Nimeni nu declarase atunci, ca Hitler acum, că evreii trebuie rași de pe fața pământului. Dar pesemne că, transmis din generație în generație, poate încă de la marile năvăliri mongole, oamenii știau că mult, puțin, atâta cât aveau, trebuia pus la adăpost. Iar cei cu stare, cum erau Weissmanii, știau foarte bine cât de greu își strânseseră avuția ei și strămoșii lor. Trebuia s-o salveze și pentru liniștea lor, acolo unde vor fi fost.

(va urma)

Ghiocel