(continuare)

Într-o noapte de martie a lui 1982, Felix visă ceva ciudat. Dimineața își aminti tot visul, nu numai fărâme din el, nu numai finalul, cum i se întâmpla de obicei. În vis i se arătase o femeie în costum taior, încinsă cu o centură militară și încălțată cu bocanci soldățești. De pe un chei, doamna făcea gesturi energice, ca și cum i-ar fi comandat pe oștenii care urcau pe un vas de luptă. Echipați în uniforme moderne, dar înarmați cu arcuri cu săgeți, supușii ei se îmbarcau pe un vas cu pânze asemănător cu caravelele cu care Columb descoperise, din brodeală, niște insulițe pe care le luase drept India. Numai că vasul avea și trei coșuri. Avea trei coșuri, trebuie că avea și motoare. Oștenii mișcau din buze, toți la fel, ca și cum ar fi cântat același cântec.

Oricât se chinuise, nu putuse distinge cuvintele cântecului. Iar despre melodie, nici atât: niciodată nu visase un vis sonor. Greu să înțeleagă visul, darmite să-l interpreteze. Amestecul de epoci din imaginile care le reproiecta în minte era evident. Arcașii aceia aveau ei arcuri cu săgeți, dar și uniforme și căști moderne, cum văzuse prin filmele englezești cu Debarcarea din Normandia. Se urcau pe o corabie cu pânze care avea și motor?

Erau englezi, nu se putea altfel, știa cum arătau uniformele lor. Dar cine să fi fost doamna care îi conducea la luptă? Dacă ar fi avut coroană pe cap, ar fi putut fi oricare regină belicoasă de-a lor. Elisabeta, prima, de exemplu. Dar, în taior? Să fi fost prim-ministrul? Și ea ar fi putut da ordine. Margaret Thatcher? În taior, da, în bocanci, mă rog. Visul mai pune și de la el.

Dar cu cine să se lupte englezii? De ani buni nu mai luptau decât pe ici, pe colo, la remorca americanilor. Cum s-ar zice, la ordinele lor, nu ale unei doamne încoronate sau ale unei doamne în taior.

Se duse chiar în ziua aceea la Biblioteca Municipală. Luă la rând ultimii trei ani din colecția Astrological Future. După două ore de căutări, găsi în revistă data și ora nașterii atât pentru regina Elisabeta a II-a a Angliei, cât și pentru primul ministru, Margaret Thacher.

Seara le calculă hărțile astrale. În afară de niște întâlniri liniștite și de nașterea primului ei nepot, regina nu avea cu ce să se laude. Mare lucru să prezic o naștere pe care toată lumea o așteaptă! Ia să vedem ce-o paște pe doamna în taior! În harta astrală prim-ministerială, i se arătă Marte în conjuncție cu Soarele. Hopa, doamna pornește la război! Și asta curând, în nici două săptămâni! De aceea, în vis, își pusese în picioare bocancii! De aceea își încuraja, de pe chei, soldații! Haideți fraților la luptă! Brava, asta da femeie, să mai conducem și noi ceva, nu numai la coada tigăii sau la spălat pruncii la fund!

Dar cu cine avea să se lupte Doamna de Fier? A doua zi, se duse iar la bibliotecă. Luă Istoria Modernă a Angliei, cercetă ziarele englezești recente. Ia să vedem, cu cine are Anglia supărări? Toate datele arătau spre Argentina. Ceru și o istorie a Argentinei. Oricum, istoria ei era mai scurtă decât lunga istorie a Angliei. Constată că singura dispută pe care o aveau Marea Britanie și Argentina era în chestiunea unor insule din Atlantic. Insulele Malvine, cum le ziceau argentinienii, insulele Falkland, cum le ziceau englezii. Englezii le ocupaseră și păstrau acolo o mică garnizoană. Argentinienii le reclamau ca teritoriu ce le aparținuse. Istorie. Chestiunea era veche, de ce s-ar fi luat la trântă tocmai acum? O fi citit bine în harta femeii de tablă? Pardon, de oțel, că o văzuse pregătindu-se de luptă.

Nu era sigură de prezicerea asta, dar nu se putu abține să-i spună lui Jan:
– Va fi război între Anglia și Argentina.
Jan, care își luase niște planuri ca să le studieze acasă, îi răspunse absent, ca și cum prezicerea l-ar fi privit pe el:
– Când?
– La începutul lui aprilie. Peste zece zile, îi răspunse ea, sigură.

Abia atunci înțelese Jan despre ce prezicere vorbea Felix.

– Vorbești serios? De unde ai scos-o? Să nu zici că ți s-a arătat războiul ăsta în stele.
– Evident că din hărțile mele. Până ieri nici nu știam unde sunt insulele astea.
– Se vor război pe Malvine?
– Așadar tu știai că au problema asta. Pe ele se vor bate. Vor trage cu arcuri cu săgeți și va ieși cu cântec.
– Vorbești ca oracolul din Delphi! o tachină Jan. Anunțăm la ONU? Poate îi împacă înainte de a curge sânge.
– Nu lucrez pe degeaba, se alintă Felix. Poate nu știi, dar dacă nu pui banul în palmă, nu pupi niciun ghicit. Iar de la ONU, slabă speranță să iau vreun ban. M-am interesat: în bugetul lor nu e prevăzut niciun fond pentru astrologi.
– De aceea sunt atâtea războaie, glumi Jan. Nu le prezice nimeni, ele își fac de cap și izbucnesc anarhic. Din nimic.
Nu mă crede, se gândi Felix. Doar se face că mă crede, ca atunci, când cu sanvișurile pentru șeful lui. Să-l văd ce va spune dacă mi se adeverește prezicerea.

Pe 2 aprilie, Jan o sună de la birou. Era surescitat:

– Argentinienii au intrat în Malvine și au alungat garnizoana engleză. Englezii îi urcă pe arcașii tăi pe vase de război. Dacă deschizi televizorul, o să auzi și ce cântă. Cum Dumnezeu ai ghicit?

Felix închise telefonul și deschise televizorul. Margaret Thatcher, în taior și cu pantofi cu toc, își îmbărbăta soldații. Soldații ei se îmbarcau pe un crucișător. Cu automatele atârnate de gât, cântau de parcă ar fi mers la parada de Ziua Reginei. „Don’t Cry for Me, Argentina!”

Seara, la cină, după ce o lăudă din nou pe clarvăzătoarea lui soție, Jan se arătă îngrijorat:

– Ingrid te va moșteni? o întrebă el.
– Ce vrei să spui? Nu înțeleg.
– Vreau să spun, va avea și ea abilitatea asta de a ghici? Va face și ea vrăji? Colegii mi-au spus că asta se moștenește din mamă în fiică.
– Jan, tu chiar crezi că eu fac vrăji? se enervă Felix. Aș vrea eu să mă transform în zână și să fac din tine un motan încălțat în cizme roșii. Sau să fac în așa fel încât să câștigăm la Lotto. Așa ceva nu se poate, astea-s povești. Eu am ghicit științific. E astrologie, Jan, nu vrăjitorie. De unde-au scos-o colegii tăi? Le spusesei de previziunea mea?
– Da, recunoscu Jan. Ca să ne amuzăm…
– Brava, barbate, hai să ne distrăm colegii povestind ce face soția. Le spui și ce facem noi în pat? țipă Felix.
– Calm, Felix. Pe undeva speram să ți se adeverească previziunea, de aceea le-am spus-o. Azi, când s-a răspândit știrea, au rămas cu toții uimiți. Îți transmit felicitări.
Felix se mai liniști.
– Nu e nimic de transmis din mamă în fiică. Mama n-a ghicit în nimic și nu crede, s-o tai, în preziceri. Nici eu nu credeam, până acum șase luni. Mi-ai fost martor, știi cum am început. Dacă nu citeam, dacă nu învățam astrologia din cărți, n-aș fi ghicit nici la ce oră vine poștașul. Vreau să zic că n-aș fi ghicit nici o chestie previzibilă. D-apoi să ghicesc izbucnirea unui război. Dar, ia stai…
Jan rămase cu furculița în mână.
– Ce?
– Nu cumva v-ați luat după serialul ăla cu Samantha? La noi i-a zis „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea.” Aici? Cum i-a zis aici? Știi despre ce vorbesc.
Jan răspunse încurcat:
– „Vrăjitoarea.” Vai ce mi-a plăcut! Făceau vrăji, dar numai la nevoie. Și ea, și aia mică, și mătușa, și maică-sa. Toată familia. Îți amintești…
– Lasă tu ce-mi amintesc eu, îl întrerupse Felix. Serialul a fost drăguț, m-am amuzat și eu. Dar e serial, film, ficțiune, Jan. Ce, ești copil să crezi că lucrurile astea se întâmplă în realitate? Eu am ghicit un război, nu l-am stârnit. Poate te și vezi cu fața la ceafă, ca Darrin, ca pedeapsă pentru nu știu ce năzbâtie! Sau că mașina pleacă singură de lângă tine! Nu-mi stă în putere, Darrin, pardon, Jan! Nu de asta citesc în stele. Ingrid n-are ce moșteni de la mine, stai liniștit. Doamne, ce ți-a putut trece prin minte!

Cu bănuiala asta, că face vrăji, Jan îi temperase euforia primului ei succes. Era prima dată când ghicise ceva mare. O confirmare că nu studiase în zadar și că se poate. Că poate și ea, nu numai franțuzoaicele acelea cu cabinet și firmă. Că e de-a lor, da, dar fără a fi câtuși de puțin țigancă, fără a moșteni talentul, priceperea sau menirea. N-o dăruise nimeni cu darul premoniției, și-l luase singură. Putea privi cu încredere spre viitor.

Dar unde va fi fiind acel al doilea, cel pe care franțuzoaica din Tivoli i-l ghicise în palmă? Avea să fie el mai inteligent și mai potent decât Jan? Căci bărbățelul ei, deși era talentat ca arhitect, nu dădea pe-afară în alte privințe. Cultură – spoială, ca la mai toți colegii lui. Maniere – doar atât cât să nu pară necioplit. Trântea afirmații – ca acum, cu Ingrid – fără să se gândească. O ocrotea, ce-i drept, dar mai avea mult până la delicatețea în gesturi la care se aștepta ea. Și, mai întâi de toate, era problema sexului. Poate că, dacă n-ar fi fost aspectul ăsta, celelalte, mai puțin importante, nici n-ar fi contat.
Ea se străduia, Jan se străduia, dar rezultatul nu era pe măsură: nu reușea să treacă de un anumit nivel al plăcerii. Ea – inventivă, Jan – rămas la poziția istorică a misionarului. Dacă extazul întârzia să se arate acum, când erau tineri și căsătoria lor era la început, ce va fi peste cinci sau zece ani? Doamne, ce blestem pe țărișoara asta! Aici, unde sexul e expus în vitrine, în capitala mondială a pornografiei – cum e considerată Copenhaga – bărbații, chiar stimulați de filme și de alte obiecte ajutătoare, sunt anemici la pat! Trist. Unde se dusese vlaga vikingilor? Se epuizase toată în războaie? Prea multă bere? Carlsberg și Tuborg subminaseră potența, avuția națională a oricărui popor?

(va urma)

Ghiocel