Puterea razei albastre (3b)

Nu-mi era însă dat s-o duc prea mult astfel, iar necazurile bieților oameni din sat aveau să ia sfârșit. Când se sfârși toamna, vremea deveni dintr-odată rece, cu ploi mărunte și dese. Dar, iată că, într-o bună zi, a venit din senin mai întâi o burniță, apoi o ninsoare în toată regula. Însă pe mine nu mă putea potoli ușor nici ploaia, nici lapovița: mă înbrăcam cum puteam și ieșeam pe tăpșanul muntelui, unde continuam să administrez obișnuitele mele porții de șicane animalelor și oamenilor din vale.

Într-o zi, după o ispravă dintr-asta, m-am retras la cabană și am adormit buștean pe unul din paturile din încăperea cea mare, aproape de soba în care ardea focul. Nu era de mirare că mă cuprinsese somnul, căci afară ninsoarea îmbrăcase totul în puf alb, iar ramurile brazilor atârnau grele de povara zăpezii care se așternuse peste munți, încontinuu de mai bine de o zi și o noapte. Eram cu gândul la faptul că mai rămăseseră doar câteva zile până la Crăciun iar eu, de Anul Nou, intenționam să părăsesc Observatorul și să plec la părinți, așa, cam pentru vreo săptămână.

Nu știu cum reușisem să adorm buștean și nici cât anume am dormit așa, dar m-au trezit lătrăturile furioase ale câinelui lui moș Bursuc. Lătra atât de tare, încât mi-a venit să cred că din clipă în clipă va sfâșia pe cineva.

M-am trezit zăpăcit, mi-am pus căciula pe cap și o haină pe umeri și am ieșit repede afară să văd de ce-i atâta zarvă. M-am lămurit repede: potaia de câine atacase niște inși care răzbătuseră prin zăpezi spre cabană. Erau năște tineri, doi băieți și două fete. Avusese dreptate bietul câine de se speriase în halul acela, deoarece cei patru tineri erau îmbrăcați prea pestriț: în costumele lor de schiori, cu bețe și schiuri în spinare, cu fesuri și fulare roșii pe cap și cu rucsacuri uriașe în spate. Cum să nu se sperie bietul câine, dacă el nu mai văzuse așa ceva?

M-am pomenit strigat de una dintre fete:
- Nene, potolește-ți câinele!...
- Marș, Hector! strig eu câinelui. Fugi în tindă! Ce te-ai speriat așa?...

Dar gândul meu era în altă parte, anume cum de arătam eu chiar ca un "nene". De! Poate că chiar așa și eram! Cum să nu fie așa? Cu căciula mea lălâie pe cap, cu ochii umflați de somn, cu părul în dezordine!...

Îi poftesc pe neașteptații oaspeți în încăperea cea mare a cabanei, cea cu multe paturi, în care mă odihnisem și eu pănă au venit ei, să nu-i las prea mult în frigul de afară. Eu m-am scurs repede în camera mea ca să mă ferchezuiesc și eu un pic, așa cum puteam, să-mi pun o cămașă mai ca oamenii, să pot să mă înfățișez cu alt chip în fața oaspeților de la oraș.

Când am revenit cei din grup tocmai isprăveau o discuție și acum vroiau să-mi comunice o hotărâre de-a lor.

- Uite, am vrea să dormim aici în noaptea asta, că paturi, se vede, sunt destule! Ne gândim să ne continuăm mâine drumeția noastră pe schiuri, căci suntem obosiți și uzi până la piele!...
- N-am nimic împotrivă, zic eu. Cu cea mai mare plăcere! Dar așteptați însă să apară moș Bursuc, cabanierul!...

M-am dus să-l caut pe cabanier în camera lui. Îl surprind în flagrant: cocea niște cozonaci!
- Ce faci, moșule, aici?
- Nu vezi? Cozonaci!
- Ce-ți veni? Nu vii în cabană? Avem musafiri...
- Știu, i-am văzut, de-aia și fac cozonaci.
- Mare șmecher mai ești, moșule!

Mă întorc în cabană să-i liniștesc pe băieți, problema lor era rezolvată, doar că trebuia să mai aștepte un pic. Ies afară și aduc un braț de lemne și nu mi-a fost prea greu să ațâț focul în sobă, mai ales că băieții se și apucaseră să sufle în tăciunii încă nestinși, iar lemnele mele au picat la timp.

Fetele ar fi vrut să se descalțe de ghetele lor ude, dar în încăpere era încă frig. Însă, după ce focul începu să duduie în sobă, toate îndoielile pieiseră și oaspeții mei începură să se descalțe și să se dezbrace de hainele lor groase și ude, înșirându-le prin preajma sobei, la uscat.

În ușa încăperii apăru moș Bursuc, liniștit, întrebându-mă cu privirea: Ce să fac? M-am dus la el și i-am explicat ce anume le trebuia băieților.

Totul era în regulă. Doar că mai trebuia să aduc câteva brațe de lemne, dintre cele uscate, ca să ajungă pentru la noapte. Înainte de a ieși, îmi permit să-i adresez cabanierului rugămintea de a scoate din magazie niște cearșafuri și pături din cele noi, că, de! aveam oaspeți de la oraș!...

Moș Busuioc nu avu încotro. A adus și cearșafuri și pături, dar le-a atras atenția să aibă grijă de ele, să nu sară vreun tăciune aprins și să le ardă, căci lucrurile sunt noi și le are pe inventar!

- Nu duce grijă, moșule! Avem grijă de ele ca de ochii din cap!

Aș fi vrut să mai aflu ceva lămuriri privitoare la oaspeții mei, însă vedeam că ei nu se prea grăbeau să mi se destăinuie, pesemne mă credeau vreun ajutor de cabanier, pripășit pe acolo.

Dar, în timp ce încercam să leg o conversație cu tânărul cel mai mare din grup, care părea a fi prietenul fetei cele înalte care arăta ca o veritabilă sportivă, mă îndoiam că al doilea tânăr, mult prea firav, ar putea fi prietenul celeilalte fete, una scundă, suplă, cu ochii negri și visători, care se încălzea lângă sobă.

Ea îmi atrăsese deja atenția, căci îi văzusem șuvițele de păr blond strânse sub un fes roșu care îi venea foarte bine. Era preocupată să-și încălzească picioarele la gura sobei. Tocmai aruncă fesul cel roșu și începu să-și aranjeze părul, lung și frumos, revărsat în valuri pe umeri, folosind un pieptene pe care îl scoase din rucsac. Cred că o cam durea pieptănatul acela, căci îi vedeam fața care îi suferea la fiecare trecere a pieptenului prin părul cam încâlcit. În fine, după ce-și aranjă pletele, le prinse cu o panglică albastră.

Schimbasem deja câteva cuvinte cu băieții, numai că nu aflasem mai nimic de la ei. Dar când am revenit în cameră cu cel de-al șaselea braț de lemne și după ce am tras un pat mai aproape de sobă, am îndrăznit, în cele din urmă, să întreb:

- Spuneți-mi, de unde veniți?
- Toți suntem din București. Suntem în vacanță și am venit la bunica Adelinei, îmi răspunse tânărul cel înalt arătând cu bărbia spre blonda cu ochii negri.
- A da! Să ne prezentăm! își aduse aminte fata care părea prietena lui. Eu sunt Laura, ea e Adelina, el e prietenul meu, Andrei. Iar băiețelul ăsta e fratele mai mic al Adelinei, și-l cheamă Nicușor...
- Iar pe mine mă cheamă Marian! zic eu.
- Dar moșului cum îi zice? întrebă Andrei.
- A, lui puteți să-i spuneți simplu, moș Bursuc!

Moșul, care tocmai atunci apăru pe ușă, părea înveselit auzindu-și numele pomenit și câteva zâmbete pe fețele musafirilor. De aceea umbla cu grijă, să nu deranjeze.

- Am mai făcut plimbări dintr-astea, căută să fie mai comunicativ Andrei, prietenul Laurei. De mai bine de trei ani în vacanțele de Crăciun venim la bunica Adelinei, care locuiește într-un sat din apropiere... Ne place tare mult aici, venim să schiem, iar de Anul Nou mergem, de regulă, să petrecem revelionul la Vatra Dornei.
- Sunteți studenți? În ce an? Și la ce facultăți?
- Mecanică, anul trei. Noi trei suntem colegi de facultate. Doar el e încă la liceu, arătă Laura spre frățiorul Adelinei.

Va să zică studenți? Mi-au revenit vii în memorie anii mei de studenție, abia încheiați în vara trecută. Anii când mergeam în vacanță cu prietenii pe munți, la schi. Acum însă eram gazdă, așa că n-aveam vreme să cad în butoiul cu melancolie.
- Vă rog să așteptați un pic...

M-am dus iute până în camera mea de unde am adus radiocasetofonul care a fost primit cu entuziasm de tineri.

- O! Avem și muzică! exclamară fetele.
- Cred că îți prinde bine un radiocasetofon în singurătatea asta a muntelui, nu-i așa? vru să știe Adelina, fata cu ochi negri.
- Ai dreptate. N-aș putea să trăiesc aici fără el!...

Fiecare era preocupat să-și usuce hainele și încălțările.
- Ai spus că ai terminat o facultate? mă întrebă, după un oarecare timp de tăcere, Laura.
- Am terminat-o chiar astă vară! Ce folos însă? Că stau aici tot timpul, în Observatorul acesta mohorât, să fac niște măsurători banale...
- Și de când ești aici?
- De la sfârșitul verii!
- Marian parcă ai spus că te cheamă? făcu Andrei. Nu ne arăți și nouă telescopul, că n-am văzut niciodată așa ceva?...
- Chiar! Uite ce idee minunată! săriră vesele fetele. Ce zici, Marian, ne atăți Observatorul?
- Cum să nu! Doar că trebuie să mai așteptăm, să se însereze de-a binelea... Știți ce? Nu vă e foame?

Printre membrii faimosului grup începură să circule priviri întrebătoare, consultări și înțepături cu coatele. Până la urmă s-a subînțeles că Andrei e reprezentantul lor de drept, cel care mi-a și zis:
- Ai dreptate, Marian! Ne e foame și te alegem pe tine șef de proiect!...

În timpul acestei discuții, dar și mai devreme, pe când le povestisem că lucrez la Observator, observasem că fata cea cu părul auriu și cu ochii negri, Adelina, mă privea cu multă insistență, surprinzându-i lucirile din ochi.

Până una alta însă, plec afară, fac obișnuitul ocol al cabanei ca să intru în camera mea, de unde mă întorc cu un săculeț de mălai, brânză, ouă și cu ce mai aveam ca rezervă de hrană. Pun totul pe masă, apoi trec pe la moș Bursuc să aduc ceaunul și câteva tacâmuri. Moșul tocmai scotea din cuptor cozonacii. Mamă, ce cozonaci! Era prima dată când am văzut și eu cozonaci făcuți de el. O minunăție, nu alta! L-am lăsat însă să-și ducă singur surpriza până la capăt.

- Să vedem cine face mămăliguța, zise Andrei.
- Cum? Nu știi? O fac eu! N-am făcut-o și anul trecut la bunica Adelinei, nu ții minte? zise Laura.
Când să întindem farfuriile și să ne facem porțiile, după ce-au mai scos băieții de prin rucsac și un pic de vodcă, tocmai s-a deschis ușa încăperii și a apărut și moș Bursuc cu ligheanul plin de cozonaci.
- Uraaa!! am exclamat cu toții. Să ne trăiești, la mulți ani, moșule!...
- Vino și ospătează-te cu noi!...

L-am pus pe moș Bursuc mai mare peste sticla cu vodcă. A fost un ospăț pe cinste! De băut însă am băut doar câte un păhărel, două, restul de băutură i-a revenit lui moș Bursuc, așa ca să aibă de leac, căci a meritat din plin pentru cozonacii aceia care s-au bucurat de mult succes.

S-a mâncat, desigur, toată mămăliguța, toți cozonacii, de fapt cam tot de se pusese pe masă. După ce am strâns farfuriile, au început pregătirile de culcare.

- Parcă a fost vorba că vom vizita Observatorul, nu-i așa? zise Andrei.
- Oricum, eu trebuie să mă duc la treabă! zic eu. Trebuie să transmit datele meteo.
- Hai și noi! zise cu entuziasm Adelina.

Ne-am echipat bine, ne-am pus haine uscate pe noi, fesuri și fulare, am luat un felinar și am ieșit afară, în plină iarnă. Nu mai ningea, cerul era acum senin în cea mai mare parte a sa. Mergeam în fața grupului deschizând drumul prin zăpadă și atenționându-i pe ceilalți despre gropi sau lemne aproape de cărare, de care ne-am fi putut împiedica. La o trecere peste gard i-am întins mâna Adelinei s-o ajut. Ea acceptă gestul cu emoție. Îmi dădu mâna, după ce mai întâi își scoase mănușa.

Ajungând la Observator, am descuiat știutele lacăte pe care le-am dibuit pe întuneric, căci felinarul nu mă ajuta mai deloc. N-am mai pierdut timpul și le-am prezentat tot ce se putea vedea în mansarda aceea în care se afla telescopul. Am făcut toate demonstrațiile folosind lunetele, mai ales acelea care știam că au un efect important asupra celor neinițiați.

Adelinei am ținut să-i arăt ceva deosebit, anume steaua XX-99 din zona de cer de care mă ocupam eu.

- Adelina, vrei să vezi o stea albastră?

Am simțit-o curioasă din cale afară, precum un copil. S-a aplecat și s-a uitat emoționată prin obiectiv.
- Ah, ce frumoasă e! Parcă are niște scânteieri de raze albastre!
- Chiar este o stea albastră! i-am zis eu.
- O fi având un sistem planetar, precum Soarele nostru? întrebă ea interesată.

În timp ce îi arătam steaua aceea, părul îi ieși de sub căciuliță și i se revărsă peste umeri, atingându-mi fața. În ce emoție m-am trezit dintr-odată! De-abia am reușit să compun o explicație pe care ea o aștepta de la mine:

- Adelina! Steaua aceea albastră este o tragedie a Universului. Culoarea asta a ei se datorează mărimii, dar și căldurii sale extraordinare. Chiar de-ar avea planete, viața în jurul unui asemenea astru ar fi imposibilă, căci totul este înecat în radiații extrem de puternice și ucigătoare, care nu oferă nicio șansă vieții. Viața nu e posibilă decât în jurul unor aștri mai mici, mai blânzi, precum e Soarele nostru...

Adelina părea întristată de acest adevăr, dar mie mi s-a părut că întristarea fusese provocată chiar de mine, cu răspunsul meu. Însă ea tocmai aflase un mare adevăr, una dintre acele contradicții ale naturii, în care frumusețea astrului devine o sursă necruțătoare de moarte. Se pare că acest adevăr a impresionat-o profund, iar mie mi-ar fi plăcut enorm să știu că melancolia ei de la asta provenea.

- Hai, nu te întrista! încerc eu s-o mângâi cu vorbele.

N-am zăbovit prea mult în Observator. Era frig, așa că am transmis cât mai repede prin telefon datele meteo la Vatra Dornei și am plecat, încuind bine totul în urma noastră.

La intrarea în cabană, băieții s-au oferit să care și ei câteva brațe de lemne pentru focul de peste noapte. Am apropiat paturile de soba în care focul duduia voios. Apoi m-am retras în camera mea.

(va urma)