“Nu ești genul meu!” i-am spus, pentru că mie îmi plac bruneții, tu ești șaten-blond. Ai ochii albaștri, pe mine ochii verzi mă fascinau cândva. Mă fascinau nu pentru că erau de-un verde “ copt” ca iarba verii (ajunsă la maturitate) ci pentru că erau vicleni și vioi, iuți și dulci în acelati timp. S-a uitat la mine cu ochii săi albaștri tăioși dar calzi, sinceri și umili, adânci dar senini. Generoși din cale afară. Am continuat.
Nu ești genul meu deloc. Ești prea serios câteodată, iar de multe ori glumele tale sunt prea sărate, chiar pline de acid sulfuric, uneori lipsite de sare ba chiar amărui…Mai bine tăceai. Dar taci tocmai atunci când eu am nevoie să vorbești cu mine, și-atunci nu ești deloc genul meu.
Nu ești genul meu atunci când nu te uiți la mine, ești genul meu atunci când îți petreci timpul cu mine.
Nu ești genul meu atunci când știi că mă doare indiferenta ta,ci atunci când mă asculți și-mi ghicești florile preferate.
Nu ești genul meu așa cum nici eu nu sunt genul tău.
Nu sunt genul tău atunci când sunt (prea) geloasă, dar sunt genul tău când știi că mă supăr pentru că te iubesc. Ești genul meu atunci când mă împaci. Ești genul meu pentru că mi-ai furat inima.
Parcă e o regulă că fiecare să avem genul lui/ ei. Și totuși…Tu nu ești genul meu așa cum nici eu nu sunt genul tău. Tu ești unic. Unica EXCEPÞIE (de la regulă) a mea.
Nu ești genul meu pentru că nu mai sunt și alți bărbați în lume, ești genul meu pentru că tu ești singurul din lume pe care-l vreau !
Nu ești genul meu când stai cu buzele nemișcate, doar atunci când îți miști buzele într-un scop constructiv pentru amândoi.
Nu ești genul meu și totuși m-am îndrăgostit de tine.