79. Or fi fost ei, săliștenii, oamenii dracului așa cum zicea tovarășul Bunea, dar erau și oameni de cuvânt. Dacă spuneau un lucru, acela era sfânt. S-a convins și Nuțu de treaba aceasta cu ocazia repornirii corului după o stagnare de câțiva ani. Primise din partea Comitetul executiv provizoriu al județului o adresă prin care se cerea, în mod imperativ, revigorarea corului. Se specifica acolo că se vor împlini în curând șaptezeci și cinci de ani de la înființarea acestuia sub denumirea de Reuniunea de cântări și că primul spectacol va trebui să aibă loc în sala festivă a Căminului Cultural în prima parte a campaniei electorale.
Da, se apropia campania electorală pentru alegerea organelor puterii de stat, prima după înfăptuirea noi împărțiri administrative.
Avea atâtea pe cap Nuțu, și acum și asta cu corul!
Trebuia să facă o informare privind modul de îndeplinire a sarcinilor stabilite de Congresul al IX-lea al P.C.R, în organizațiile de bază de pe raza comunei. De unde să ia datele ? Desigur, din procesele verbale și din planurile de măsuri ale organizațiilor. La prima vedere, părea simplu. Câte o copie a acestora se afla la ei, adică la Comitetul comunal, puse în raftul cel mai de jos al unui dulap metalic bine ferecat de lacătul cu cifru. N-a fost să fie simplu. Copiile acestor documente, multe, erau ilizibile datorită indigoului folosit, poate răsfolosit, ori a creionului chimic prea bont. Încerca să descifreze și să pună cele descifrate într-o ordine logică. Noroc că după o oră a intrat tovarășul Bunea.
- Ce faci acolo, tovarășe?
- Informarea cerută cu îndeplinirea sarcinilor. Nu prea-i dau de cap cu procesele verbale de la organizațiile de bază.
- Nu te mai căzni atât, ascultă aici și notează.
Și-a scos carnețelul și a început să spună pe fiecare organizație ce sarcini a avut, care sunt îndeplinirile și neîndeplinirile, pe cine trebuie să critice și cum.
-Ai notat, tovarășe?
-Da.
- Repetă cu vocea ce-ai scris!
După ce a repetat, tovarășul Bunea părea mulțumit.
- În introducere, și pe la sfârșit, bagi, dumneata, niște citate din cuvântarea tovarășului Ceaușescu la Congresul al IX-lea ori din alte cuvântări. Vezi ce se potrivește. Le găsești în colecția de ziare de la Căminul Cultural. Potrivești cu vorbele dumitale datele ce ți le-am spus, și să vezi ce material de toată lauda o să iasă.
S-a apucat Nuțu de scris, dar în biroul comitetului mereu intra câte cineva, deranjându-l.
Și-a luat notițele și s-a dus în biroul său de la Căminul Cultural unde era o liniște deplină. De aici, prin fereastră, vedea ca-n palmă "Piața Junilor" și intrarea în primărie pe unde se ajungea și la Biroul Comitetului comunal. A scris vreo oră uitându-se pe ceea ce notase și prin câteva numere din Scânteia. I-a mai trebuit mai bine de un ceas să transcrie pe curat.
A intrat după o vreme și tovarășul Bunea în biroul său.
- Așa, tovarășe, scrie! Sigur, n-o să termini astăzi. Scrie și mâine, iar poimâine o să-mi citești materialul și o să-l mai discutăm, ca să putem chema pe cineva de la primărie ori de la școala ca să ni-l bată la mașină. Eu nu le prea am cu scrisul, dar amândoi pare-se că vom face o echipă bună.
A zâmbit, și chiar i-a venit a râde lui Nuțu, aducându-și aminte de bancul cu cei doi milițieni dintre care unul știa să scrie, celălalt să citească, iar câinele, era și el pe acolo, să-i păzească pe cei doi intelectuali din patrula de noapte.
A doua zi, după ce au citit și discutat o vreme articolele din Scânteia, Nuțu s-a retras în biroul său de la Căminul cultural. A intrat întâi pe la bibliotecă, care era la parter, și a pus mâna pe o carte. Va citi toată ziua având, însă, pe birou ciorna informării. Dacă va intra cineva, se va face că scrie. Iarăși a zâmbit aducându-și aminte de cărțile citite pe sub bancă în timpul școlii, la orele de merceologie sau corespondență, când părăsea realitatea lui și intra în cea lui Jean Valjean, a contelui de Monte Cristo sau a mușchetarilor lui Dumas. Acum, pentru că luase cartea Vulpile în vie a lui Leon Feuchtwanger, va intra în cea a revoluției americane și în cea de la curtea lui Ludovic al XV-lea. Știa, cât de cât, conținutul aceste cărți pentru că le-a fost recomandată la cursul de istorie modernă universală, iar la seminar asistenta le-a vorbit două ore despre implicarea lui Benjamin Franklin, cel care a inventat paratrăsnetul, a lui Artur Lee și Yohn Adams în atragerea Franței pentru a ajuta cele treisprezece colonii americane în războiul pe care Anglia li l-a declarat. A fost fascinat de conținut. Totuși, din când în când, privea pe geam, nu cumva să fie în fața primăriei vreo mașină de la județ. Intra, apoi, iarăși în atmosfera palatului de la Versailles, în viața publică și privată a Mariei Antoaneta sau a lui Beaumarchais, asista la împletirea vieții lor personale cu cea politică, la nepăsarea reginei sau la intrigile anturajului său, ce purta numele Clica Viole.
Și-a adus aminte, după un timp, brusc, de îndatoririle sale. A încropit urgent un anunț-chemare a coriștilor pe care l-a citit la postul de radioficare. Știa că săliștenii ascultă cu interes știrile locale de la șapte seara. N-a venit însă nimeni la data și ora anunțată.
Văzându-l supărat, bibliotecara, o femeie aproape de pensie care a lucrat pe acest post peste douăzeci de ani, îi zise:
- Nu fiți supărat, tovarășe director, or să vină ei dar trebuie lucrat mai cu metodă.
- Ce metodă?
- Ai noștri de pe aici, deci și coriștii, așteaptă să li se dea importanță. Nu zic că sunt mândri din cale afară, dar le place să li se recunoască meritele. Și au de ce! N-au făcut parte dintr-o formație care a primit atâtea premii, chiar locul doi pe țară? Că n-au fost deloc mai buni cei din Chizătău, dar asta-i altă poveste.
- Cred ce spuneți, dar cum să-i facem să vină?
- Să trimitem fiecărui corist o adresă, sau mai bine o scrisoare, în care să-l lăudăm pentru participarea sa la reușita spectacolelor date de corul lor. Dar cine va dirija că domnul învățător Bogdan are o vârstă, și am auzit că nu mai e chiar așa de în putere.
-Nu știu încă cine va fi dirijorul dar, desigur, ni se va trimite unul de la centru.
- Trebuie să fie unul care să știe să se apropie de oameni, altfel îi va pierde. O să facem și o să trimitem scrisorile când știm cine este și când vine.
În curând, a aflat Nuțu numele dirijorului. Îl cunoștea pe Doru Constant, era soțul unei profesoare navetiste de la Aciliu, absolvent dintr-o serie mai nouă a Conservatorului clujean.
Cele patruzeci de scrisori au fost trimise recomandat la cei patruzeci de bași, baritoni, altiste și soprane indicați de bibliotecară.
La data și ora anunțată, s-au prezentat douăzeci și cinci. Doru s-a impus de la început printr-o scurtă disertație despre istoricul muzicii corale românești din Transilvania, incluzând aici și Reuninea lor de cântări, care a împlinit nu demult șaptezeci și cinci de ani, le-a vorbit câteva minute despre dirijorii corului și despre compozitorii operelor corale, cele mai multe inspirate din folclor, pe care le-au cântat înaintașii lor. S-a oprit mai mult asupra lui Tiberiu Brediceanu care s-a stins nu demult din viață. La început coriștii se cam foiau, dar după niciun minut toți îi sorbeau cuvintele. S-a oprit brusc din expunere, a stat preț de câteva secunde, apoi tot el, dar cu un alt glas, de data aceasta de tenor, i-a făcut parcă să-și țină respirația: Mult mă-ntreabă inima,/doru-mi-i de cineva?/ I-am spus ca mi-i dor și jele,/de tinerețele mele,/ că le port cu mult năcaz/și cu lacrimi pe obraz.
Și-a scos apoi un caiet școlăresc de muzică, a împărțit fiecărei femei și bărbat câte o foaie cu textul cântecului și a început să lucreze pe rând cu cele patru voci. Niciunul din coriști nu și-a dat seama cum au trecut atât de repede cele două ore de repetiție. Femeile au plecat spre casele lor în timp ce bărbații aproape i-au obligat, pe Doru și Nuțu să intre cu ei în fund la Anicuța.
În așteptarea renumiților mititei printre ciocniri de țoiuri pline cu rachiu de prună ori coniac, coriștii povesteau despre succesele lor la concursurile naționale, povesteau cu mult haz cum unii dintre ei s-au pierdut prin București abia găsind hotelul în care au fost cazați și asta nu pentru că n-ar fi știut drumul dar dracu-știe știe cum s-a întortochiat el noaptea că pe unde am mai umblat nu s-a mai pomenit să se întâmple așa ceva. Și doar curaj aveam că ne-am pregătit de acasă luându-ne, fiecare, glăjuța.
După ce au sosit mititeii, dar mai ales în timp ce au început să se ciocnească sticlele cu bere, limbile se împleticeau tot mai mult.
De-abia, într-un târziu, Nuțu, care știa mersul trenurilor, a reușit, prin semne, să-l atenționeze pe Doru că trebuie să plece. Când le-au văzut intenția, coriștii din cârciumă au încercat în fel și chip să-i rețină, unul dintre ei invitându-i, cu insistență, să doarmă la el acasă.
Cel mai tânăr corist, un băiat frumușel în jurul vârstei de douăzeci de ani, fiul cârciumăresei, le-a făcut semn cu ochiul, să-l urmeze. Au ieșit, pe rând, ca și cum ar fi mers la toaletă.
- Haideți cu mine, domnilor profesori, că de ăștia nu scăpați, ca de râie. Așteptați doar câteva minute până prind caii la căruță.
I-a dus Niculiță în puterea nopții, cale de mai bine de doi kilometri, până la gară.
În hurducăiala ultimului vagon, de clasa a doua, au adormit întinși pe băncile de lemn.