agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4525 .



Adoris și Kromia (22)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [vioreldarie ]

2016-06-21  | [This text should be read in romana]    | 




Adoris și Kromia (22)


Cerul de catifea neagră, pe care luceau aprinse ici-colo stele mari, ori mici și nenumărate, călătorind toate încet și tăcut spre apus precum o colonie de licurici, își desfășura ritualul cel tainic, antrenând universul într-o veșnică horă siderală. Ici-colo mai cădea câte-o stea, revoltată pe rânduiala veșniciei molcome. Cum se revolta, se și prăpădea, înghițită de neant, pedepsită pe vecie.

Mai misterioși însă erau luceferii care cutezau să aibă mișcarea lor aparte pe bolta cerească. Acești mesageri ai cerului erau atât de neprevăzuți în mișcările lor, încât abia începeai să crezi că ai deslușit misterul traiectoriei, ca să constați în următoarele seri că te-ai înșelat, că ei nu-și mai repetau mișcarea la fel poate niciodată.

Acolo la marginea cetății, înălțat pe un colț de stâncă deasupra mării, se afla un turn zvelt, păstrat din vremuri străvechi, cu treptele din piatră urcând spre vârf către niște cămăruțe stranii, luminate tainic noaptea de o făclie care pâlpâia numai pentru câteva momente.

Nu mult după lăsarea întunericului o umbră omenească, în veșmânt lung și întunecat se-apropie de turn, urcă treptele anevoioase spre terasă, aprinse o torță și descuie ușa tainică a unei cămăruțe întunecoase. Apoi lumina torței se stinse și umbra nu se mai văzu mult timp după aceea. Răsări totuși undeva sus, pe crenelurile turnului, la fel de misterioasă. Un ochi obișnuit să vadă la lumina aștrilor de pe cer ar fi putut desluși pe terasa turnului mai multe unelte, unele dintre ele atât de ciudate că nu le-ar fi priceput nicidecum rostul. Era, de pildă o piatră înaltă de forma unei seceri, gradată cu niște liniuțe bizare. Alături erau două ziduri subțiri, paralele, cu ferestruici pline de instrumente de măsurat depărtările de pe cer. Pe mesele de piatră erau mai multe vase cu apă.

Printre acele lucruri misterioase, de neînțeles pentru un muritor de rând, se plimba cu mult calm un om singuratic. Se oprea uneori și se așeza o vreme gânditor la o masă. Se ridica, lua o linie și privea în lungul ei țintind câte un astru. Apoi însemna ceva pe zid. Repeta de câteva ori operația. În sfârșit, aprindea făclia și cobora câteva scări descuind o cămăruță întunecată. Micile ferestruici deveneau dintr-odată luminate pentru câteva clipe. Apoi, lumina acea palidă se stingea din nou, iar umbra reapărea pe creasta turnului, reluându-și tainicele îndeletniciri.

În cele din urmă omul de pe crenelurile turnului tresări, părându-i-se că aude un foșnet îndeajuns de aproape, undeva pe scări. Rămase nemișcat, încercând să deslușească mai bine rostul acelui foșnet. În acel moment simți că o misterioasă ființă omenească se strecoară pe terasa turnului. Observă pe sub poalele mantalei lungi un veșmânt alb și niște sandale fine.

- Cine-i acolo? N-am dat poruncă să nu mă caute nimeni în turn atunci când studiez cerul? rosti aspru omul de pe terasă.

Însă umbra care sosea, mai înaintă un pas și răspunse, cu un glas melodios:

- Tată, sunt eu, Kromia...
- Kromia? Dar ce cauți, fiica mea, în turn, la ceasul acesta atât de târziu din noapte? De ce nu dormi, așa cum doarme toată lumea și precum dorm și surorile tale?

- Iartă-mă, tată! Știu că nu-ți este pe plac să fii tulburat când privești cerul. Însă am simțit o mare dorință de a veni aici în turn, să văd și eu cum faci toate astea. În drum spre tine, parcă mi s-a părut că văd turnul mistuit de flăcări tainice...
- Ei, lasă asta! Nu-i o treabă potrivită pentru o tânără fată ca tine! Trebuia să dormi acum liniștită în palat. Mă mir cum de te-au lăsat să urci și să ajungi până aici!...

Kromia, care vorbise până atunci cu neliniște, cu o oarecare teamă în suflet, acum prinse curaj și se apropie de tatăl ei. Știa de multă vreme pasiunea sa de astrolog, știință pe care o moștenise de la străbunii săi. Și astfel, intuind că tatăl ei nu-i poartă supărare de a fi fost stingherit, deveni încrezătoare și-i zise:

- La început au vrut să nu-mi dea voie să vin. Dar după ce m-au recunoscut, mi-au dat voie să vin până la tine și mi-au explicat și cum trebuie să procedez. Sper însă să nu-i pedepsești, tată...
- Și nu ți-a fost frică să te cațeri pe crestele turnului, ca o pisică, până aici, sus?
- Aș minți dacă aș spune că n-am avut fiori urcând scările. Dar, știindu-te aici, m-am simțit în siguranță!

- Ce anume te-a ispitit să vii la mine, aici?
- Tată, vreau să văd și eu tot ce vezi tu, noaptea, din acest turn, dacă nu-ți e cu supărare!...
- Curios lucru! Te pricepi tu, sau vrei să te pricepi la aștrii cerului? La ce ți-ar folosi, ție, frumoasa mea copilă, să-ți destăinui tainele astrologiei? Pe lumea asta femeile nu poartă astfel de griji!
- Nu știu nici eu, tată! Dar ceva îmi dă ghes să aflu toate astea ! Aș vrea să văd... să știu... să aflu...

Cât de puțin obișnuit trebuia să pară acest început de dialog între regele Agatos, în postura sa ciudată de astrolog și fiica sa cea mai alintată, cea mai frumoasă, dar și cea mai deșteaptă, Kromia!

După cuvintele rostite, Kromia se apropie cutezătoare de tatăl ei, puse ușor o mână pe veșmintele lui neobișnuite și-i zise, cu glasul fermecător al unui copil dulce:

- Tată! N-am glumit spunând că vreau să știu tot ce se întâmplă pe bolta cerului. Îmi place atât de mult cerul plin de podoabe lucitoare... A! Uite, a căzut chiar acum o stea!...
- Nu-ți fie frică, fiica mea! Așa cad ele, seară de seară. Și, după cum vezi, cerul nu sărăcește deloc. Uite, colo, deasupra noastră, unde se vede fâșia aceea albă...

- Da, văd... Ah! Ce de stele!
- Fâșia aceea albă se numește "Calea laptelui" sau "Drumul robilor". Vezi ce puzderie de stele sunt acolo?
- Ce minunată e bolta, tată! Aș sta nopți întregi aici să le privesc!...

Și astfel, Kromia, cu privirea ațintită spre stele și cu o dorință de nestrămutat, ca acea a unui copil care descoperise o jucărie nouă, se bucură de frumusețea și limpezimea unor nopți fermecătoare în turn, alături de tatăl ei.

Odată însă, regele o surprinse că devenise tăcută. Se apropiase de marginea terasei scrutând gânditoare întunericul în depărtare, acolo dinspre unde marea clipocea ușor.

- Ce e cu tine, Kromia? De ce te-ai întristat?

Fata coborî pleoapele. Căzându-i pe umeri, pelerina întunecată îi dezveli frumosul chip care, la lumina stelelor, luci diafan. Străduindu-se să nu dea curs lacrimilor, fata privi în ochii tatălui ei și-i spuse:

- Tată, nu știu dacă doar mi se pare, dar am încetat oare să mai fiu copilul tău preferat?...

Regele tresări, uitându-se consternat la fiica lui:

- Kromia, de ce spui asemenea vorbe?
- Nici eu nu știu... Așa mi-a venit!

Zicând acestea, fata își ridică privirea iarăși spre tăcutele depărtări întunecate și se scutură senin pentru a-și stăpâni lacrimile.

Regele Agatos îi urmări neliniștit mișcările, tăcut și nedumerit, așteptând cuvintele ei lămuritoare. Într-un târziu ea se întoarse spre el și privindu-l în ochi, i-a spus:

- Tată, mi-e teamă!
- Teamă? făcu regele neștiind ce să creadă la auzul acestei vorbe. De ce sau de cine să-ți fie teamă, fata mea?
- De Piratos!...

- De Piratos?! exclamă regele Agatos, de data asta foarte surprins, trăgându-se doi pași înapoi.
Kromia începu să suspine. Genele îi clipeau des iar în ochii ei mari se iviră, de data asta de-adevăratelea, lacrimile. Se așeză descumpănită pe o bancă de piatră. Regele se așeză alături de ea, îngrijorat în continuare.

- Spune-mi, scumpa mea Kromia, spune-mi tot ce ai pe suflet! o îndemnă el părintește.
- O să mă ierți pentru cele ce-ți voi spune?
- Desigur, copila mea!

Kromia răsuflă adânc apoi, mai liniștită și cu multă gingășie în glas, își începu destăinuirea:

- Tată! Ești un rege ilustru și puternic! Puterea ta este oștirea, dar mai cu seamă felul în care o cârmuieștu tu. Tu ești dator să aperi prestigiul tău și al țării tale, dar și pe noi toți, până la cel mai umil slujitor al tău. În fața acestei rațiuni, ce mai contează oare voința mea, visurile mele, ce se găsesc cu zecile la curtea oricărui rege și sunt folosite atât de des ca daruri între regi?
Agatos clătină din cap și încuviință:

- Mda! exclamă aproape suspinând regele. Văd că înțelegi bine unele treburi ale cârmuirii unui regat!...

Kromia deveni mai stăpână pe ea, iar lacrimile i se opriră. Își reluă curajul și continuă:

- Știi ce am auzit șoptindu-se prin ungherele palatului?
- Ce anume, fiica mea?
- Am auzit, tată, că plănuiești să mă dai de soție lui Piratos!...

Kromia încheie aceste vorbe privind pătrunzător în ochii tatălui ei. Regele, surprins de această neașteptată mărturisire, spuse mirat, dar deopotrivă și intrigat:

- Ia te uită!? Ca să vezi cum se răspândesc prin ungherele palatului chiar și gânduri nerostite niciodată de rege! De la cine ai aflat toate astea?

Pornită să se confeseze până la capăt tatălui ei în care avea deplină încredere, Kromia îi zise:

- Deși mi-e greu să-ți spun tot ce am auzit, totuși o fac, pentru ca să mă poți înțelege mai bine. Astăzi treceam prin grădina palatului, căutându-mi de lucru printre tufele de crin. Pe când mă aflam acolo, pe o bancă de pe alee, foarte aproape de mine, s-a așezat un negustor stând de vorbă cu un sutaș din garda ta. Deodată însă, sutașul sări ca ars în picioare și salută pe cineva care trecea pe acolo, ca pe un mare demnitar. Cred că-ți închipui cine era acel... demnitar...

- Piratos, cumva?
- Da! Chiar el era! Trecea mândru, păsându-i prea puțin de cei doi care îl salutară de pe bancă. Abia după ce a trecut, în urma lui cei doi îndrăzniră să continuie discuția:

- Piratos!... L-ai văzut?
- Da. Grozav om!
- Ce mai! Preot desăvârșit!
- Și nu pare deloc preocupat de cele pământești.
- Ba mie mi se pare puțin cam încrezut și prea plin de sine.
- Ce vrei? Dacă regele îi acordă atâtea favoruri!...
- Pesemne slăvitul rege vrea să-l facă cel mai mare demnitar al regatului. Și nu se înșeală, cred!
- Ai auzit și tu?
- Ce să aud?
- Eh, nimica toată! Niște zvonuri!
- Ce zvonuri?
- Cum? N-ai aflat? Cică regele nu-l susține de pomană pe Piratos...
- Nu știu ce vrei să spui! Vorbește mai lămurit!
- Stai să-ți spun! Îngăduie-mi doar să mă uit puțin în jur, să mă asigur că nu ne aude nimeni!
- Nu ne aude nimeni, fii liniștit!

- Știi planul regelui cu privire la fiica sa, la Kromia?
- Kromia?! Sufletul regelui?!
- Da, întocmai cum ai auzit!
- Ehei! Cam bănuiesc ce vrei să zici. Așa-i?
- Ssst! Fii mai cu băgare de seamă să nu ne audă careva!
- Fii pe pace, nu ne vede și nici nu ne aude nimeni!
- Bănuiesc că... măritul nostru rege plănuiește o căsătorie între...
- Exact! Între Piratos și Kromia!
- Întocmai!... Ssst!... vorbește mai încet!... Mi s-a părut că aud ceva!

- Te temi și de umbre! Fii liniștit!
- Ceea ce nu pot înțelege este de ce regele nostru îl acoperă cu atâta cinste pe acest Piratos și de ce caută să-l ridice la rangul de cel mai important demnitar al țării? Și, mai ales, de ce vrea să-i dea de soție chiar pe fata lui cea mai dragă, când ar putea s-o dea de soție oricărui alt mare rege de pe lumea asta...
- Ei, și tu! Parcă poți pătrunde gândurile regilor?

Agatos ascultă cu mare atenție toate aceste dezvăluiri din gura fiicei sale. Inima lui de părinte era cumplit de tulburată, ascultând înfiorătoarea poveste a Kromiei. Ea tocmai își coborî genele privirilor, doar pentru o clipă, ca imediat să le ridice la loc cu îndrăzneală și să-și continue destăinuirile:

- Această discuție la care am asistat întâmplător în miez de zi, m-a zguduit cumplit, tată! Am fost zguduită de astfel de zvonuri, mai ales că multă lume probabil are cunoștință de ele, în timp ce eu, tocmai eu cea implicată, nu. De nopți întregi nu mai dorm și gândurile rele nu mă mai părăsesc. Parcă îl și văd pe Piratos trecând mândru, plin de sine, pe aleile palatului tău, iar lumea i se apleacă până la pământ ca și când el ar fi suveranul. Parcă îi aud vocea lui Piratos, îndrăznind să-mi zică: "Pregătește-te de cele sfinte!"

- Și străjerii nu te-au oprit? o întrebă dintr-odată regele Agatos, parcă într-adins alegând alt subiect de discuție ca să nu fie nevoit să dea vreo replică la trista poveste a fiicei sale pe care abia o ascultase.

- Ba da, dar s-au speriat văzându-mă ieșind din palat în plină noapte. Le-am spus că vreau, cu orice chip, să ajung la tine...
- Înțeleg, fiica mea prea vrednică și prea îndrăgită!...

Regele Agatos căută să-și liniștească fiica mângâind-o părintește pe părul ei frumos. Fata dădu din nou drumul la lacrimi, care acum păreau greu de oprit. Se vedea cât de tristă este și câtă nevoie avea de ocrotire. Când sesiză că s-a mai potolit, știind cât de mult își dorea ea să audă cuvintele lui, se hotărî și-i zise:

- Știu, Kromia, fata mea dragă! Nici presupunerile oamenilor, nici presimțirile tale nu sunt întru totul lipsite de temei. Dacă ai fi destul de pregătită să asculți cele ce aș vrea să-ți spun, ți-aș putea destăinui pe larg întreaga mea judecată...

La auzul acestor vorbe Kromia încercă pe loc să se liniștească. Deși ceea ce putea urma ar fi fost de așteptat să o înfioare, preferă să afle totul până la capăt. De aceea avu tăria să spună:

- Te ascult, tată. Până la capăt. Poți să-mi spui orice...

Regele, încruntându-și sprâncenele ca pentru a-și aduna gândurile, începu lămuririle pe îndelete:

- Pe tine, Kromia, te-am îndrăgit de când erai mică. Erai un copil jucăuș, cu ochii mari, cu părul buclat ce strălucea în lumina soarelui. Celelalte fete ale mele erau mai zburdalnice, mai voioase. Mi-a plăcut să descopăr că, în timp ce surorile tale erau doar cu gândul la joacă, tu te opreai deseori, mă căutai pe furiș cu privirea, și dispăreai în taină în grădină. Iar acolo, pe neașteptate, alergai printre tufele de flori și-mi cădeai mereu în spate, înlănțuindu-mă de gât. Simțind cât de mult te apropii de mine, de atunci am început să te îndrăgesc mult de tot, și nu mă săturam niciodată urmărindu-te crescând, an de an. Pe când surorile tale creșteau, vesele și zburdalnice, și căutând mereu să se împodobească, ca fete de rege ce sunt preocupate de viitorul lor, tu creșteai frumoasă, izolată și liniștită, cu o delicatețe care mi-a tulburat mereu sufletul!...

Spunând aceasta, regele suspină adânc, privind chipul drag al fiicei sale, apoi reluă:

- De-ai ști, Kromia, cât mă preocupă viitorul tău! Caut să-mi închipui ce se va întâmpla cu tine după ce te vei mărita. Cum aș putea să mă despart de tine într-o bună zi? Te-ai gândit la viitorul tău? Tu, o splendoare, o frumusețe! Aș putea să te dau ca soție unuia dintre cei mai faimoși și mai luminați regi din lume. Acolo, în palatele lor de lumină și bogăție, prin frumusețea ta ai putea cuceri bunăvoința și admirația tuturor. Dar această viață printre păgâni și moravuri barbare ar putea să-ți clintească încrederea tine și în farmecul tău. Atunci ai fi pierdută! Singură și fără înțelegerea celor dragi, a rudelor, văzându-ți regele soț cum dintr-un capriciu și-ar schimba atitudinea față de tine, poate chiar punându-te la concurență cu alte femei vulgare și răutăcioase din harem! Atunci, mai mult ca sigur, sufletul tău ar tânji după libertate. N-ai găsi în jurul tău decât ură, viclenie, prefăcătorie, deși vei trăi în palate somptuoase...

Regele tăcu. În jur era o liniște deplină. Doar departe, vuietul mării se auzea întețindu-se, valurile clipoceau mai neliniștite. Lumina stelelor pe cer parcă păli.

- Și te-ai gândit, tată, că mă vei izbăvi astfel de viitorul acela cumplit, legându-mi soarta de aceea a mai marelui tău preot? rosti Kromia, hotărâtă și fermă în vorbele ei.

Surprins de vorbele ei îndrăznețe regele cercetă îndelung privirea fiicei sale, apoi adăugă încruntat:

- Nu înțeleg de ce planul meu ți se pare atât de monstruos! E adevărat, îmi place de Piratos și l-am sprijinit mult pe acest tânăr să ajungă acolo unde este acum. De altfel cred că și merită. Are calități deosebite, e conștincios, are o voce superbă și face cinste regatului meu. Ce cusur i-aș fi putut găsi?

- Tată, nu zic că e rău, sau că nu-i îndeajuns de chibzuit planul tău. Trebuie să recunosc, îmi hărăzești favoruri pe care niciun alt rege nu s-ar osteni să le ofere fiicei sale. Am speranța, totuși că ascultând și părerea mea, vei începe să judeci lucrurile puțin altfel. Piratos, cel creat de tine, este perfect, este înțelept, este evlavios, de bună cuviință. Dar, poate, tocmai de aceea, că e prea perfect, nu reușesc eu să-l înțeleg bine! L-am urmărit adesea oficiind slujbele cele mai importante din templul lui Zeus. Își face impecabil datoria, ca un elev conștiincios, cu hărnicie și ca un om care îți urmează întru totul sfaturile. Curtenii și norodul îl admiră, știu asta. Și totuși, bunul meu tată, inima-mi spune că acest om nu este ideal, are ceva pe suflet care nu-mi place! Are o anumită aroganță care nu mi se pare potrivită la unul ca el. Îmi pare prea plin de el în tot ceea ce face, are prea multă grjă de cele cerești și prea puțină grijă de cele pământești!...

- Cum?! Piratos? De el vorbești? Despre el spui aceste lucruri?! Alesul meu? Speranța mea? rostea, necontenit și consternat de uimire, regele.

- Da, tată! Îmi pare rău să-ți zădărnicesc speranțele. Și eu, la început, ca mai toată lumea, l-am admirat pe Piratos. Dar abia când ajunsese să-mi pară un om perfect, s-a întâmplat să-l pot urmări mai îndeaproape la ceremonii și să constat că greșesc. Nu știu cum anume, dar știu că am greșit socotindu-l perfect. De pildă, s-a întâmplat la un moment dat să asist la o scenă care nu-mi mai iese din minte. Era la o ceremonie prilejuită de sărbătorile primăverii. După ce a rostit rugăciuni impresionante, lui Piratos i s-a adus un miel alb, ca să fie jertfit lui Zeus. Întâmplător, eram foarte aproape de altar și așteptam cu strângere de inimă momentul sacrificiului. Încheind cu glas înălțător rugăciunea, s-a oprit, a cerut un cuțit pe care l-a sfințit. Apoi a sacrificat blândul animal. Am urmărit cu inima strânsă sacrificiul acela. Am așteptat să văd pe fața lui vreo tresărire, un crâmpei de milă, oricât de mic ar fi fost... Dar nimic! Fața lui a rămas senină tot timpul! Viața acelui biet animal sacrificat nu l-a impresionat câtuși de puțin...

- Dar, fiica mea dragă, chiar așa și trebuie să procedeze un preot desăvârșit! căută regele să-i ia apărarea lui Piratos.

- Da, înțeleg, poate așa și trebuie să oficieze preoții desăvârșiți ca să le fie primită jertfa. Dar asta nu stă în firea pământenilor. Înseamnă că el nu este un pământean de-al nostru. Oricare pământean ar fi, nu pot să cred că nu are în el simțirea omenească să nu i se trădeze pe chip măcar o tresărire, o remușcare, sau un dram de milă atunci când sfârșie cu cuțitul un biet animal nevinovat. Știu, o inimă de rege simte cu totul altfel decât a mea. Însă pentru mine acea seninătate, acea nepăsare desăvârșită pe care am văzut-o pe chipul lui Piratos atunci când a împlântat cuțitul în inima animalului, acea întâmplare îmi pare o prevestire rea. Piratos e un sfânt, poate e un zeu, dar nu e om! Așa îmi spune inima mea!

Regele era din ce în ce mai impresionat de cuvintele fiicei sale. Cu mânia potolită, îi răspunse:

- Sunt de-a dreptul uluit! Ai văzut tu toate acestea? Se cade să-mi nărui speranțele, întreaga mea străduință de a-ți croi un viitor demn? Poți spulbera totul într-o singură clipă?

- N-am nicio putere, tată, să-ți destram planurile. Tu poruncești, așa cum numai un rege poate să o facă. Ce e bine și ce e rău numai tu socotești! Iar eu mă voi supune poruncii tale. Dar am vrut să știi și părerea mea, dacă nu ți-a fost cu prea mare supărare. Am vrut să știi că, pe această cale, fiica ta nu-și va găsi fericirea niciodată...

- Liniștește-te, Kromia...
- Tată, salvează-mă dacă mai e cu putință! se rugă ea cu stăruință.
- Iți promit că mă voi gândi la tot ce mi-ai spus, îi răspunse regele, dorind cu tot dinadinsul s-o îmbuneze. Dar acum e timpul să te duci și să te odihnești, așa cum o face toată lumea la această oră. Și să nu-ți mai fie niciodată teamă să vorbești cu mine!

La auzul acestor cuvinte Kromia se aruncă în genunchi, mulțumindu-i prin cuvinte înflăcărate:

- Nici nu știi de ce chinuri cumplite mă izbăvești! Ești cel mai bun rege de pe pământ, tată!

Între timp, pe neobservate, luna începu să răsară la orizont. Regele o pofti pe fată să se ridice și să stea alături de el, învelind-o mai bine cu mantaua. Privea și el plin de încântare și dragoste părintească, chipul ei gingaș, încă al unui copil, chip ale cărei frumusețe și delicatețe erau atât de clare, încât toată lumina din jur pălea lângă el.

Kromia nu mai putea de fericire, parcă descoperind abia atunci luna apărând deasupra valurilor îndepărtate, și zise:

- Ce fericită sunt, tată! Nu ți se pare că totul poate deveni dintr-odată luminos când spui tu niște cuvinte?

Regele avu dintr-odată o idee:

- Nu ești curioasă să vezi ce se află pe lună?
- Ba cum să nu fiu! Aș face orice ca să pot urca sus, până la ea!
- Atunci, hai să coborâm din nou în încăperea din turn.

Coborând un rând de scări au deschis ușa de lemn a încăperii și au intrat cu grijă, ca să nu se lovească cu capul de pragul de sus. Acolo s-au așezat pe o bancă de lemn. Apoi regele a tras un oblon care descoperi o mică fereastră prin care intra lumina lunii în încăpere. În dreptul ei se afla o piatră străvezie, ca un smarald.

- Privește, Kromia!
- Da, văd tată! Par a fi niște munți galbeni acolo pe lună. E o țară de aur? întrebă ea extaziasmată de priveliștea din fața ochilor.

- Nu e o țară pământeană, fata mea! Toate acele minunății nu sunt ca acestea de pe pământ! Vezi piatra asta? Este un smarald curat. Ea ne face să putem vedea luna mai mare decât apare ea pe cer...

- Parcă-i o țară de basm! Câtă splendoare!
- Întocmai, Kromia! Asta este o mare taină pe care nu o cunoaște nimeni. Toți cred că luna e un bulgăre de foc. Ei nici nu știu măcar că-i o țară întinsă, poate mai întinsă ca orice țară de pe Pământ și, pe deasupra, poate și mult mai bogată! Te rog, dară, să nu sufli nimănui o vorbă despre cele ce ai văzut, căci e o mare taină. Să nu uiți asta!

- Acum înțeleg de ce-ți place atât de mult să-ți petreci nopțile în turnul acesta! Parcă nici nu poți să te saturi de atâta frumusețe și miraj!

Luna își revărsa razele aurite asupra zidurilor și grădinilor cetății. Departe, pe întinderea mării, cu reflexele lor aurii valurile murmurau necontenit. Ușa cea tainică din turn se închise încet și cele două umbre coborâră scările și se pierdură pe aleea ce ducea spre palat.

(va urma)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!