agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-09-02 | [This text should be read in romana] | Submited by miron stefan Vous êtes tous les deux ténébreux et discrets: Homme, nul n’a sondé le fond de tes abîmes, O mer, nul ne connaît tes richesses intimes, Tant vous êtes jaloux de garder vos secrets . Baudelaire 1 Generăleasa von Palikow È™i domniÈ™oara Malwine Bork, fidela ei însoÈ›itoare È™i prietenă, au intrat în salon. Doreau să-È™i tragă puÈ›in sufletul. Generăleasa a luat loc pe sofaua ce fusese îmbrăcată recent într-o stambă cu luciri negre È™i roÈ™ii. Era înfierbântată, aÈ™a că È™i-a desfăcut boneta. Rochia de vară liliachie a foÈ™nit uÈ™or, broÈ™ele de păr de la tâmple au alunecat, iar ea respira greu. A tăcut o vreme privind critic prin cameră cu ochii ei verzi, niÈ›el bulbucaÈ›i. Odaia era spoită în alb, de jur împrejurul pereÈ›ilor se găseau câteva mobile grele, iar peste scândurile podelei fusese presărat nisip ce licărea în lumina serii. Mirosea a var È™i a planta lui Neptun. - Tare, a spus generăleasa punând mâna pe canapea. DomniÈ™oara Bork È™i-a înclinat uÈ™or capul grizonant înspre umărul stâng È™i prin sticlele lornionului a privit-o pe generăleasă cu coada ochiului, iar chipul ei cafeniu ca figura unui domn îmbătrânit È™i inteligent a schiÈ›at un zâmbet contemplativ È™i iertător. - Canapeaua, desigur, a zis ea, dar nici n-ai ce să-i ceri. ÃŽn condiÈ›iile astea e cât se poate de bună. - Dragă Malwine, a rostit generăleasa, ai prins obiceiul să aperi orice în faÈ›a mea. Doar nu am atacat canapeaua, zic doar că-i tare, sper că am voie. DomniÈ™oara Bork nu a răspuns nimic, a zâmbit în felul ei iertător È™i a privit pieziÈ™ pe fereastră prin lornionul ei înspre mica grădina care se întindea în față. Salata È™i varza creÈ™teau pipernicite, floarea soarelui își profila marile ei inimi negre. Peste toate era aÈ™ternut un văl blonziu de praf. ÃŽn spatele grădinii se afla plaja intens portocalie de la asfinÈ›it, È™i în fine marea nevăzută din pricina tuturor lucirilor zglobii ce alunecau pe ea, încadrate de cele două fâșii regulate È™i albe de brizanÈ›i. Un vuiet monoton se repercuta dinspre larg dirijat parcă de o baghetă somnoroasă. Generăleasa a închiriat Bullenkrug pe vară pentru a reuni familia în jurul ei la mare. Acum trei zile ea, domniÈ™oara Bork, doamna Klinke, jupâneasa, È™i Ernestine, micuÈ›a cameristă, au descins aici pentru a pune totul la punct. Se impunea muncă È™i chibzuială temeinică ca să faci loc la toată lumea È™i nu doar loc, „căci†după cum obiÈ™nuia generăleasa să spună „îmi cunosc copii È™i sunt la fel de critici cu ce le ofer ca un public de teatru.†În ziua aceea sosise fiica generălesei, baroneasa von Buttlär, însoÈ›ită de copii, cele două fete, recent ajunse la majorat, Lolo È™i Nini, È™i Wedig de cincisprezece ani. Baronul von Buttlär va sosi imediat ce se va fi isprăvit de strâns fânul È™i era aÈ™teptat de asemenea logodnicul Lolei, Hilmar von Hamm, locotenent la husarii Braunschweiger. - O să-i săturăm pe toÈ›i diseară? a început iar generăleasa. La drum È›i se face foame. - Cred că da, avem peÈ™te, cartofi, căpÈ™uni, iar pentru Wedig biftecul său, a replicat domniÈ™oara Bork. - Mda, mda, a zis generăleasa, dar tânărului ăstuia n-o să-i meargă prea uÈ™or în viață dacă îi trebuie mereu biftecul său. DomniÈ™oara Bork a dat din umeri È™i a spus în chip de scuză: - E atât de gingaÈ™. Generăleasa însă È™i-a ieÈ™it din fire: - FireÈ™te că-i permit biftecul său, nu-i necesar să-i iei apărarea. ÃŽmi pare, dragă Malwine, că nu prea ai simÈ› pentru ceea ce se cheamă „remarci generaleâ€. Ambele femei au amuÈ›it iar. De afară, dinspre verandă, răsunau zgomote, zăngănit de farfurii È™i voci răstite. Ernestine punea masa pentru cină È™i în acelaÈ™i timp se certa cu Wedig. De față erau de asemenea Lolo È™i Nini, siluetele lor mlădioase È™i subÈ›iri, îmbrăcate în rochii albastre, văratice, se arcuiau peste parapetul de lemn al verandei. Briza le zburlea părul roÈ™cat, subÈ›ire ce încadra graÈ›ios chipurile lor cu trăsături fine È™i aproape maladive. Fetele È™i-au încruntat niÈ›eluÈ™ sprâncenele privind È›intă marea cu ochii căprui, învăpăiaÈ›i, în timp ce-È™i deschideau buzele ca pentru un surâs, dar lumina imensă È™i miÈ™cătoare din față le făcea să ameÈ›ească. Acum li s-a alăturat È™i Wedig privind la rândul său tăcut în depărtare. Chipul bolnăvicios al băiatului s-a schimonosit de parcă lumina nu i-ar fi priit câtuÈ™i de puÈ›in. - Iaca s-a dus È™i tihna noastră de-o clipă, i-a spus înăuntru generăleasa domniÈ™oarei Bork. O aud pe fiică-mea cum coboară scara, iară începe tămbălăul. Doamna von Büttlar își făcuse siesta, purta un capot È™i își înfășurase zgribulită È™alul din lână. Pesemne că odinioară avusese chipul drăguÈ› È™i deosebit de fin al fiicelor sale, însă acum obrajii îi erau căzuÈ›i, iar pielea, uÈ™or îngălbenită. Istovită de maternitate È™i gospodărie era conÈ™tientă de dreptul ei de a fi bolnăvicioasă È™i de a-È™i neglija înfățiÈ™area. Au cinat pe verandă unde se revărsa lumina roÈ™ie a serii, iar briza vântura faÈ›a de masă È™i È™ervetele. Cu marea în faÈ›a lor convivii deveniseră tăcuÈ›i de parcă nu erau singuri, doar ei întrei ei - ÃŽmi închipuiam marea mai vastă, a explicat într-un sfârÈ™it Wedig. - Normal, fiule, a opinat generăleasa. Tu ai vrea nici mai mult nici mai puÈ›in decât o extra-mare! Doamna von Büttlar a zâmbit emoÈ›ionată È™i a spus în surdină: - Are atâta fantezie! Prin lornion, domniÈ™oara Bork l-a privit chiorâș pe Wedig È™i a constatat: - La câtă imaginaÈ›ie are copilul nu ajung nici apele oceanului. Doamna von Büttlar a înfiripat o discuÈ›ie cu mama sa despre Repenow, moÈ™ia ei, despre lucrurile pe care a uitat să le rânduiască, despre legumele ce se impun gătite, despre servitorii care nu-s de încredere; numai lucruri ce sunau năstruÈ™nic de fals È™i de anapoda în vuietul mării, gândea Lolo. La masă însă s-a iscat o ceartă între Wedig È™i Ernestine. - Ernestine, a pronunÈ›at aspru domniÈ™oara Bork, de câte ori È›i-am spus că nu se cuvine să vorbeÈ™ti în timpul mesei. Oh! Cet enfant ! A luat loc È™i a oftat. Generăleasa a râs. - ÃŽntr-adevăr, Bork a noastră are multe de furcă cu educaÈ›ia Ernestinei, închipuiÈ›i-vă, azi la amiază fata s-a hotărât să se scalde. Ziua în amiaza mare, a intrat gol-goluță în mare! - Ei, mamă! a È™optit doamna von Büttlar, fetele È™i-au lăsat capul în farfurie, în vreme ce Wedig o privea îngândurat pe Ernestine care tocmai se făcea nevăzută chicotind. Lumina serii s-a lăsat subit peste masă într-un neverosimil roÈ™u aprins, iar domniÈ™oara Bork a exclamat: - Ia priviÈ›i! ToÈ›i È™i-au întors capetele. Pe cerul siniliu se aflau nori urieÈ™eÈ™ti, arămii È™i înotau pe marea înnegurată asemeni unor bucăți mari de metal roÈ™u-incandescent, în timp ce valurile topite la țărm acopereau nisipul cu voaluri de muselină roz. Wedig clipea din genele roÈ™ii È™i-È™i schimonosea iar chipul ca È™i cum l-ar fi durut. - AÈ™a roÈ™u mai zic È™i eu! a exclamat el. ÃŽn schimb, generăleasa era nemulÈ›umită: - M-ai speriat, Malwine! Ce talent ai È™i tu de a atrage atenÈ›ia asupra frumuseÈ›ilor naturii, că-È›i vine să sari în sus È™i să crezi că s-a pus o viespe pe faÈ›a unuia. Cina era terminată, iar fetele însoÈ›ite de Wedig s-au rezemat de balustrada verandei pentru a contempla marea. Doamna von Büttlar s-a înfășurat È™i mai strâns în È™alul ei È™i a vorbit cu glas scăzut È™i îngrijorat despre muncile ei casnice. Culorile aprinse au pierit brusc de pe cer. TransparenÈ›a incoloră a asfinÈ›itului de vară s-a aÈ™ternut peste țărm È™i marea dintr-odată neluminată a părut imensă È™i stranie. Nici vuietul nu mai era în prezent la fel de monoton dirijat È™i măsurat de tact; se făcea că vocile distincte ale valurilor se lăsau diferenÈ›iate după felul în care se strigau una pe alta È™i-È™i tăiau vorba. Casele pescarilor adăstau mici È™i întunecate pe dunele palide, ici È™i colo se trezea în ele câte un punctuleÈ› galben de lumină care pâlpâia miop în asfinÈ›it. Pe verandă se instaurase liniÈ™tea. SenzaÈ›ia ciudată de a fi atât de mici în mijlocul nesfârÈ™itului le pricinuia fiecăruia o clipă de uÈ™oară ameÈ›eală È™i-i silea să stea cuminÈ›i ca niÈ™te oameni speriaÈ›i să nu cadă. - Cine locuieÈ™te în direcÈ›ia aia? a început în fine doamna von Büttlar È™i a arătat înspre unul din punctuleÈ›ele de la țărm. - Acolo, a răspuns generăleasa, e casa paznicului de plajă. La el în chirie stă o excelență cocoÈ™ată. De altfel, îl cunoÈ™ti, consilierul intim Knospelius, e ceva pe la Banca Imperială, am impresia că semnează bancnotele ÃŽntr-adevăr, doamna von Büttlar își amintea de dumnealui: - Un mărunÈ›el cu cocoașă. E înspăimântător de-a dreptul. - Dar atât de interesant, interveni domniÈ™oara Bork. - Și celelalte case? A întrebat iar doamna von Büttlar. - Sunt bordeie de pescari, a explicat domniÈ™oara Bork, cea mai mare aparÈ›ine pescarului Wardein, iar acolo, da, acolo locuieÈ™te, mă rog, ea. - Ea? a iscodit doamna von Büttlar neliniÈ™tită de faptul că domniÈ™oara Bork È™i-a înăbuÈ™it atât de tainic glasul. - Ei bine, da, a È™optit domniÈ™oara Bork, ea, contesa Doralice, Doralice Köhne-Jasky, care locuieÈ™te acolo cu... hai să-i zicem, bărbatul ei. Doamna von Büttlar nu era pe deplin lămurită. - Doralice Köhne, soÈ›ia ministrului plenipotenÈ›iar, ea e cea cu pictorul – ea locuieÈ™te aici? E îngrozitor de-a binelea, la urma urmelor ne cunoaÈ™tem! Generăleasa s-a aprins: - Ce-i aÈ™a îngrozitor, mă rog; ne-am cunoscut odată, È™i basta, nu ne mai cunoaÈ™tem. Plaja e destul de largă ca să n-avem de-a face unii cu alÈ›ii, o doamnă necunoscută Grill È™i nimic mai mult. La o adică pe pictorul ei îl cheamă Hans Grill. - Sunt măcar căsătoriÈ›i? s-a lamentat doamna von Büttlar. - Da, aÈ™a se spune, eu nu È™tiu, a răspuns generăleasa, È™i oricum nu contează. N-o să întineze marea dacă se scaldă în ea. Iubită Bella, n-ai motiv să faci aÈ™a o față de parcă tu È™i fiică-ta sunteÈ›i ca È™i pierdute. - Și e un om cu totul obiÈ™nuit, s-a plâns în continuare doamna von Büttlar. - Da, a zis domniÈ™oara Bork vorbind la fel de încet, însă glasul ei căpătase o sonoritate duioasă, solemnă de parcă ar fi recitat o poezie, e trist È™i totodată frumos felul în care bătrânul conte a descoperit talentul feciorului de învățător, cum i-a plătit educaÈ›ia, cum l-a angajat la castel pentru a o picta pe tânăra contesa, È™i acolo da – era musai să se îndrăgostească unul de altul, sunt ei vinovaÈ›i? Nici n-au vrut să audă de ascunziÈ™uri È™i înÈ™elăciune. S-au înfățiÈ™at împreună dinaintea contelui È™i i-au spus: ne iubim, nu putem altfel, lăsaÈ›i-ne liberi, iar el, un nobil bătrân... - Un nătărău bătrân, a întrerupt-o generăleasa. Cine È›i-a zis dumitale că aÈ™a stau lucrurile, doar n-ai fost de față? Cel mai probabil nu s-au dus la bătrân, ci bătrânul a dat peste ei, aÈ™a lucrurile iau o altă întorsătură. Köhne a fost dintotdeauna prost. Când ai nevastă cu treizeci de ani mai tânără, de ce È›i-o laÈ™i pictată È™i te joci de-a protectorul artelor. Și alde Doralice, pe maică-sa o È™tiu, o gâsculiță proastă care nu făcea altceva decât să se plângă de migrene È™i să spună: „Doralice a mea e aÈ™a de excentrică!†Și iacătă că a devenit excentrică, dar oricum ai lua-o, ce rost are să-È›i dai ochii peste cap È™i să exclami: ce frumos! Las-o pe Grill să fie Grill, dragă Malwine, dacă cu fantezia dumitale o mai È™i transformi în eroina plajei, suceÈ™ti mintea copiilor. Și-aÈ™a Ernestine dă fuga mai mereu pe plajă s-o vadă pe contesa scăpătată È™i lucrul ăsta mă supără. Fii atât de bună È™i È›ine-È›i poezia pentru dumitale - Groaznic, groaznic, suspina doamna von Büttlar. DomniÈ™oara von Bork, în schimb, părea să nu fi auzit admonestarea generălesei, contempla visătoare asfinÈ›itul, observa cum apusul se aprindea domol, cum luna răsărea, cum argintiul se dizolva în întunecimea valurilor, iar plaja se lățea dinainte sub lumină. - Uite-i colea! a exclamat domniÈ™oara Bork. Pe toÈ›i i-au trecut fiorii. La marginea dunelor pe fundalul cerului luminos se profilau clar siluetele strâns lipite ale unui bărbat înalt È™i ale unei femei. - ÃŽn fiecare seară-s acolo, a È™optit tainic domniÈ™oara Bork. Doamna von Büttlar a privit plină de teamă înspre perechea de pe dune, apoi a strigat tulburată: - Copiii, încă sunteÈ›i aici, de ce nu v-aÈ›i dus la culcare? SunteÈ›i obosiÈ›i, nu, nu, plecaÈ›i, noapte bună, È™i s-a liniÈ™tit abia după ce copiii s-au dus. Apoi a mai privit o dată la perechea din depărtare care acum se plimba È™i mai strâns înlănÈ›uită de-a lungul plajei, a suspinat adânc È™i a grăit plină de amărăciune: - E de-a dreptul neaÈ™teptat, fatal de neaÈ™teptat. Dacă mă bucur de ceva, mereu se iveÈ™te un lucru de genul ăsta. Din pricina copiilor mă supără aÈ™a de tare. - Știu, È™tiu, a zis generăleasa. Mereu trebuie să fie ceva care să te chinuiască, altfel nu È›i-e bine. Și când erai fetiță È™i te bucura totul la o plimbare, spuneai: la ce bun, că tot intră pietricele în papuci. Fetelor le-a intrat disciplina în sânge! Zi-le că există o doamnă Grill ce nu trebuie cunoscută È™i deja le văd pe Lolo È™i Nini cum strâng din buze È™i privesc drept înainte când trebuie să treacă pe lângă doamna Grill. - Da, È™i pe urmă, a început din nou în surdină doamna von Büttlar, ca să fiu sinceră, e È™i din cauza lui Rolf. Persoana e foarte frumoasă, persoanele de felul ăsta sunt mereu frumoase È™i Rolf, după cum È™tii... Generăleasa a bătut în masă cu palma întinsă: - FireÈ™te, asta mai lipsea, deja eÈ™ti geloasă pe Madame Grill. Dar, scumpă Bella, soÈ›ul tău nici măcar nu-i aicea. Of, iar È™i iar vechea poveste cu guvernanta, mai uit-o È™i tu. Uneori primăvara se mai agită în el vechiul ofiÈ›er de la cuirasieri, e ca febra fânului. Dar voi soÈ›iile cu gelozia voastră sunteÈ›i primele care le băgaÈ›i în cap gânduri inutile. Nu, iubită Bella, la ce bun eÈ™ti ce eÈ™ti, la ce bun să ai poziÈ›ia ta socială È™i numele tău vechi dacă trebuie să te temi de fiecare femeiuÈ™că scăpătată. EÈ™ti baroneasa von Büttlar, nu-i aÈ™a, iar eu sunt generăleasa von Palikow È™i prin urmare asta înseamnă că È™i una È™i cealaltă suntem două fortăreÈ›e pe unde n-au trecere oamenii care n-au de-a face cu noi; aÈ™a că acuma să ne culcăm liniÈ™tite ca È™i cum nu există nicio Madame Grill. Pur È™i simplu decretăm că Madame Grill nu există. S-au ridicat cu toÈ›ii pentru a intra în casă. DomniÈ™oara Bork a mai aruncat o privire către mare È™i a spus cu tonul său cântat È™i compătimitor: - Contesa Doralice a fost È™i ea odată o asemenea fortăreață, mică È™i sărmană. Generăleasa s-a întors din ușă: - Malwine, te rog să nu È›eÈ™i comparaÈ›iile mele la poezia ta, nu de asta le-am făcut eu. ÃŽm plus, am rugămintea să n-o transformi pe Madame Grill în È›elul talentelor tale de apărător, Madame Grill nu va fi apărată. Sus, la mansardă, în dormitorul Lolei È™i Ninei, amândouă fetele stăteau încă la fereastră È™i priveau în jos. Marea străluminată de lună, freamătul È™i vuietul de afară nu le îngăduiau copilelor să se liniÈ™tească, le agita aproape dureros, È™i perechea care pășea în vecinătatea coloanelor luminoase de valurile înspumate era parte a extraordinarului È™i misteriosului de afară care insufla o stranie febrilitate în sângele celor două adolescente. Dedesubt pe banca dinaintea bucătăriei È™edea doamna Klinke È™i-È™i răcorea în briză mâinile fierbinÈ›i de bucătăreasă. ÃŽn faÈ›a ei stătea Ernestine care după ce a arătat înspre plaja din vale, a spus: - Doamnă Klinke, n-aÈ™ crede că ăi doi îs cununaÈ›i. Hans Grill È™i Doralice înaintau de-a lungul plajei. Era plăcut să mergi pe nisipul umed, È™lefuit de mare. La răstimpuri se opreau È™i contemplau cărarea lată de lumină uÈ™or legănată pe care luna o azvârlea peste apă. - Nimic, azi nimic, a spus Hans È™i a făcut un gest cu mâna de parcă ar fi vrut să dea marea la o parte. Azi o face pe-a cocheta, se-ntrece în sfioÈ™enie È™i amabilitate, caută să ne placă. - Las-o să facă ce vrea ea, l-a rugat Doralice. - O las, o las, a replicat Hans nerăbdător. Odată porniÈ›i la drum, Doralice a apucat strâns braÈ›ul lui Hans. Se putea lăsa în voia braÈ›ului său puternic È™i s-a gândit în treacăt la un alt braÈ› firav È™i ceremonios ce îi fusese oferit cu solemnitate È™i de care n-a îndrăznit să se sprijine. - EÈ™ti obosită? a întrebat Hans. - Da, a răspuns ea pierdută-n gânduri, cred că zilele astea lungi È™i luminoase mă obosesc. - Prea multe n-am făcut noi în zilele astea lungi È™i luminoase, a constatat Hans. - N-am făcut nimic, a întărit Doralice. Am stat pe nisip È™i ne-am uitat la mare. ÃŽn tot cazul, aÈ™ fi putut totuÈ™i face orice, lucruri pe care altfel nu le-aÈ™ fi făcut, lucruri nemaiauzite, nu mă împiedica nimic. ÃŽn călătorie e altcumva, faci ce scrie în ghidul de voiaj, aici însă e necesar să intervină noul È™i poate asta oboseÈ™te. - FireÈ™te, fireÈ™te, a început Hans în felul său zelos. Posibilități, desigur posibilități, asta e averea omului liber, nu contează dacă face ceva sau nu, însă nimic nu-l constrânge, nimic nu-l conduce, nimic nu-l leagă, ce face È™i ce nu face, face pe propria răspundere È™i asta poate obosi, da, poate obosi, È™i Hans a pufnit într-un zgomotos Ha! Ha! în direcÈ›ia mării. Oameni liberi, iubire liberă, căci n-are importanță ce ne-a declarat englezul vârstnic sub nas È™i noi n-am înÈ›eles, aÈ™a ceva nu ne leagă. Deci oameni liberi, iubire liberă, liberă... S-a oprit brusc È™i a întrebat: - De ce râzi? Doralice È™i-a lăsat capul pe spate pentru a privi în sus la Hans È™i a râs. Liniile înguste È™i foarte roÈ™ii ale buzelor s-au întredeschis puÈ›in, iar albul dinÈ›ilor ei a licărit o clipă în lumina lunii. Atât de puternic era luminat chipul foarte drăgălaÈ™ cu ovalul său juvenil, cu ochii albastri-cenuÈ™ii pe care razele lunii cerneau o stranie iridescență, È™i cu părul blond-deschis pe care-l răvășea vântul. Da, Doralice nu-È™i putea niciodată reÈ›ine râsul când Hans își etala vorbele mari, acele vorbe care colcăiau prin ziare sau cărÈ›i plictisitoare. Dar, când cel care le pronuÈ›a era Hans, ele căpătau ceva tineresc, vioi, ele sunau de parcă Hans le gusta cu plăcere pe măsură ce le È™uiera printre È™irul lui de dinÈ›i albi, sănătoÈ™i. - O, nimic, zise Doralice, vorbeÈ™te în continuare de oamenii tăi liberi. Numai că Hans se bosumflase: - Oamenii mei liberi nu-s ceva de luat în râs. Și Hans a amuÈ›it. - Ai cu totul dreptate, a spus Doralice, pentru a-l împăca. ÃŽntr-adevăr, să nu fii legat de nimic poate obosi. La noi, la È›ară, când se strânge secara, fetele merg în urma secerătorilor È™i adună spicele în snopi. E ceva istovitor. Ca să obosească mai puÈ›in, își încing brâul cu È™tergare. Poate aÈ™a era È™i acolo, iar acum când nimic nu mă mai leagă strâns... - Aiureli, a întrerupt-o Hans, nu văd de ce îți iei comparaÈ›iile de acolo, nu vorbim deloc de acolo. - Nu, nu vorbim deloc de acolo, a repetat Doralice. Au trecut pe lângă căsuÈ›a paznicului de plajă. Prin uÈ™a larg deschisă a strigat un glas puternic de bărbat căruia i-a răspuns pătimaÈ™ o voce feminină, batjocoritoare. ÃŽn vale, pe plajă se afla consilierul intim Knospelius, o siluetă miraculos de curbată, stătea atât de aproape de mare, că umbra lui diformă se îmbăia în înduielile apei. Odată ce Hans È™i Doralice s-au apropiat, i-a salutat, È™i-a coborât pălăria panama până la sol, părul grizonant îi flutura în vânt, zâmbea, iar chipul său regulat, imberb, arăta asemeni unui chip mare È™i palid de băiat. - Bună seara, a spus Hans. Consilierul intim a râs neauzit ca pentru el È™i a indicat cu un deget uimitor de lung È™i de subÈ›ire înspre casa paznicului de plajă. - Ãștia iar se ceartă, a constatat Hans. - Acolo-i mereu agitaÈ›ie mare, a răspuns misterios consilierul intim. ÃŽÈ™i văd de viaÈ›a până li se închid ochii. ÃŽmi place să aud aÈ™a ceva. - Da, hm!, a spus Hans, bună seara, È™i cei doi È™i-au continuat drumul. - Ce a spus? a întrebat speriată Doralice. Hans a ridicat din umeri: - E nebun, probabil. Monstrilor pirpirii de genul ăsta le cam lipseÈ™te o doagă. ÃŽl È™tii, nu? Doralice se gândi. - Normal că-l È™tiu. ÃŽmi amintesc, era la o serată mare, noaptea târziu, toÈ›i erau obosiÈ›i È™i aÈ™teptau trăsurile. Și deodată lângă mine se nimereÈ™te omuleÈ›ul ăsta. Picioarele nu-i ajungeau până la podea, ci atârnau de scaun ca la copii. Mă privea obraznic în ochi, aÈ™a cum nu se face, È™i mi-a zis: „Îmi pare, contesă, că acum, când cu toÈ›ii suntem somnoroÈ™i, ochii dumitale sunt încă atât de treji, încă aÈ™teaptă.†Cu siguranță am făcut o figură neroadă È™i l-am întrebat: Ce? Iar el a râs cum a făcut-o adineauri È™i a zis: „Pur È™i simplu să se întâmple ceva, să intervină ceva. O, ochii nu se dau bătuÈ›i, sunt prezenÈ›i la post.†- Nu mi-a picat bine, când s-a anunÈ›at trăsura, am răsuflat uÈ™urată. - Nu pricep de ce te agăți de toate amintirile astea, nu te înviorează deloc, a replicat Hans indispus. - Ce-s eu de vină, s-a apărat Doralice, alte amintiri n-am, È™i pe urmă, se È›in scai de mine. Hop È™i consilierul intim Knospelius pe plajă, dincolo la Bullenkrug s-au instalat generăleasa von Palikow È™i Baroneasa Buttlär, oriunde te întorci, vechea mea viaÈ›a. Știi ce aÈ™ vrea? Să fie agățat un hamac deasupra mării destul de sus ca valurile să nu-l ajungă, dar în aÈ™a fel, încât să pot atinge cu mâinile mustățile albe ale undelor È™i astfel să am impresia că nicio amintire È™i niciun Knospelius nu mă mai poate atinge È™i niciun Palikow nu mă mai poate întâlni. Hans s-a oprit îngândurat: - Măi, a spus el, hai să facem exact asta. A apucat-o pe Doralice È™i a luat-o în braÈ›e. - Stai ca un copil la botez în braÈ›ele naÈ™ului, a spus el, È™i pe urmă a început să înainteze alene în apă. Doralice a rămas neclintită È™i privea în sus la cerul palid, selenar. Vuietul care parvenea de la mare, freamătul de dedesubt, curgerea È™i lucirea înconjurătoare, toate păreau a o legăna È™i balansa, apoi avea sentimentul că se prăbuÈ™eÈ™te, că se prăbuÈ™eÈ™te într-un hău de lumină care totuÈ™i o purta È™i o susÈ›inea. - AÈ™a, aÈ™a, mai departe, mai departe, îndată ajungem la valuri, printre ele, am lăsat în urmă prostia uscatului. Doralice vorbea cu glasul unuia care doarme È™i râdea uÈ™or È™i tare asemeni copiilor care se dau pe balansoar. Și-a lăsat o mână să atârnă, a apucat spuma valurilor, plescăia cu degetele de parcă dorea ca astfel să sară niÈ™te cățeluÈ™i. - Cum se rostogoleÈ™te până la mine, a exclamat ea, haide, haide, nu, ăsta a fost prea înalt. Hans era în apă până la genunchi È™i zâmbea cu chipul încins de efort. Treptat însă a obosit, nu era uÈ™or să te È›ii bine în apă, È™i s-a retras anevoie spre mal. Cu „asta da reuÈ™ităâ€, a aÈ™ezat-o pe Doralice înapoi pe nisip. Ea s-a clătinat un pic pe picioare ca beată, È™i-a pus mâinile la ochi, toate păreau încă să se învârtă uÈ™urel împrejurul ei. A trebuit să se sprijine de Hans. - Vezi, a spus ea, nu mai pot suporta prostia uscatului. - Va fi bine, a zis el, uscatul va fi pe gustul nostru. O odaie încălzită È™i vin roÈ™u, sunt ud leoarcă È™i mi-e frig. - Da, să mergem, a spus Doralice cu voce joasă, n-avem loc printre cei de acolo. Dar ce puternic eÈ™ti că mă poÈ›i căra. - Nu-i aÈ™a, a replicat Hans mândru, È™i È™tii, dacă stau să mă gândesc, felul în care te-am È›inut a fost de-a dreptul simbolic, în mijlocul valurilor, iar eu te susÈ›in. Doralice însă a spus obosită: - Of, nu, mai degrabă să nu fie simbolic. Hans a privit-o uimit È™i a bolborosit niÈ›el jignit: - Bine, atunci nu. ÃŽn jurul curÈ›ii gospodăriei Wardein se găseau clădiri joase, acoperite cu paie, È™opronul, grajdul, hambarul, unde acum locuia familia pescarului, È™i casa de locuit pe care a închiriat-o Hans Grill. Aici arÈ™iÈ›a zilei părea să fi rămas captivă, aerul erau greu de la mirosul fânului, a peÈ™telui agățat pe sfoară la uscat È™i a năvoadelor umede. Prin uÈ™iÈ›a deschisă se auzea răsuflarea unor oameni adormiÈ›i, undeva bătea din aripi un cocoÈ™ pe stinghia lui, iar în È™opron un porc grohăia în somn. Iar aici Doralice s-a lepădat dintr-odată de vuietul depărtării È™i al luminii, È™i aproape că a durut-o trupeÈ™te. Și când au intrat pe uÈ™a care era atât de joasă, încât Hans a trebuit să se aplece, Doralice a spus tânguitoare: - AÈ™a deci, ne furișăm în vizuina noastră. - Da, da, a spus Hans repezit, ne va prinde bine. ÃŽn mica încăpere ardea pe masă o lampă cu petrol, È™i Doralice resimÈ›ea cât de urâtă È™i întinată era această lumină care umplea camera văruită cu o banalitate somnoroasă. Hans trebăluia de zor. - O minunăție, o minunăție, a spus el, ia loc pe scaunul de răchită, mă întorc imediat. A dispărut È™i a revenit în papuci moi de pâslă, se miÈ™ca de colo-colo, a adus pahare, vin roÈ™u, a umplut paharele ochi, s-a aÈ™ezat în fine la masă dinaintea Doralicei frecându-È™i mâinile, în timp ce chipul lui era numai un surâs. Arăta foarte tânăr, cu chipul îmbujorat de la aerul liber, cu barba È™i părul scurt, cârlionÈ›at, galben ca mierea, È™i cu ochii căprui care licăreau prietenos. - Minunat, minunat a declarat el, aÈ™a viață mai zic È™i eu, suntem împreună, lampa străluceÈ™te, bărbatul are vinul lui roÈ™u È™i pe deasupra o muiere splendidă. Doralice s-a lăsat în scaunul de răchită È™i a închis ochii: - Ah, a spus ea obosită, nu-mi spune te rog muiere, nu È™tiu de ce asta îmi sună ca o haină largă, albastră cu picățele albe È™i a supă de cartofi. Hans s-a înroÈ™it: - Nu, nu, a spus el, nu-È›i mai zic muiere. Muiere e un cuvânt frumos, dar poftim, fie voia ta. Un răstimp au tăcut amândoi. Din camera alăturată se desluÈ™ea sforăitul bătrânei Agnes, o rudă îndepărtată de-a lui Hans Grill, care-i È›inea gospodăria. Agnes sforăia într-un fel ciudat, supărat È™i întărâtat. Ziua ea își vedea de treabă sârguincioasă È™i tăcută, însă chipul îmbătrânit, pe care ridurile se întindeau ca crăpăturile unui lac galben, purta necontenit expresia unei loialități răbdătoare È™i încrezute. Doralicei îi părea acum că prin acele zgomote adormite ieÈ™eau toate resentimentele pe care bătrâne le avea contra ei. Doralice își strânse tare buzele subÈ›iri È™i prea roÈ™ii È™i cum È™edea acolo în rochia ei albastră de culoare închisă, cu gulerul mare, alb de marinar, cu fruntea acoperită de părul blond, umezit, arăta ca o fetiță care a fost certată. Nu, prea mult n-o să poată suporta să audă murmurul din camera de-alături. Totul, totul devenea trist, fără sens, nu mai È™tia de ce stătea aici, de ce... Și Hans, ea È™i-a deschis ochii È™i se uita la el. El își lăsase capul în piept, trăgea din pipa lui scurtă È™i când È™i când sorbea din vin cu mici înghiÈ›uri repezite. - Mai eÈ™ti supărat că n-ai voie să-mi spui muiere? a întrebat Doralice încercând să zâmbească. Hans È™i-a ridicat iute capul, a început să vorbească, însă a trebuit să se pornească de mai multe ori, căci era gâtuit de emoÈ›ie. - Muiere ori ba tot aia e, dar tonul, tonul e problema. Când îmi vorbeÈ™ti aÈ™a, eÈ™ti deodată aÈ™a departe de mine, aÈ™a de străină, parcă tonul ăsta È™terge brusc tot ce am trăit împreună. Eu mă bucur că totul e aÈ™a confortabil, că stăm împreună, că râdem, că suntem fericiÈ›i, iar tu spui deodată ceva pe tonul ăsta È™i brusc totul e rece È™i străin È™i dureros, ca atunci când eram în castel la micul-dejun cu È™ervetul împăturit ca un cort dinainte. Doralice îl asculta încordată, vocea aceasta indignată, cuvintele precipitate o încălzeau. E nevoie ca el să vorbească în continuare. - Și cum e tonul ăsta? A întrebat ea. - Cum? Cum? a continuat Hans pasionat. Când È›ie nu-È›i place ceva, îndepărtezi farfuria È™i spui duÈ™mănoasă: nu vreau asta. AÈ™a, aÈ™a e tonul ăsta, de parcă vrei să mă dai la o parte pe mine È™i povestea noastră. De altfel îți stă în putință, e dreptul tău, hai spune-o. Doralice È™i-a arătat zâmbetul ei frumos, strălucitor. Și-a ridicat braÈ›ele È™i s-a îndreptat: - Ah, Hans, spui aiureli, sunt pur È™i simplu frântă. Ai impresia că nu-i obositor să pluteÈ™ti în felul ăsta între mare È™i cer? Privind-o uluit Hans a început È™i el să râdă în felul său zgomos È™i niÈ›el necuviincios. - Deci asta te oboseÈ™te, dar eu – ai impresia că-i uÈ™or să stai locului în apă È™i să È›ii o femeie deasupra valurilor, să te joci de-a hamacul? - Tu, a declarat Doralice, eÈ™ti aÈ™a forÈ›os. MulÈ›umit, Hans s-a lăsat iarăși în scaunul lui, È™i-a turnat vin foindu-se de satisfacÈ›ie de parcă trecuse cu bine peste o primejdie. - Și toate astea vin peste noi, a explicat Hans împungând aerul cu luleaua ca un erudit, fiindcă ne lipseÈ™te o anumită mărginire, o legătură, e vorba de formă, formă, formă, din cauza asta suntem iritabili È™i nesiguri. Nu poÈ›i trăi din nesfârÈ™ituri. Nu se poate ca unul să stea mereu drept, È™i să-l È›ină pe celălalt între cer È™i mare. AÈ™adar trebuie să ne planificăm viaÈ›a, trebuie să avem ocupaÈ›ii regulate, o gospodărie, o viață de zi cu zi, sărbătoarea asta perpetuă ne îmbolnăveÈ™te. - Te-ai putea apuca iar de pictat, a intervenit Doralice. - Chiar asta am de gând, a exclamat Hans înfierbântat, crezi că o să stau cu mâinile în sân È™i să trăiesc din banii tăi? - Ah, las-o baltă cu prosteala asta de bani. - OriÈ™icum, voi lucra, È™tiu È™i ce am de pictat, îmi studiez ambele modele, pe voi două. - Pe noi două? - Da, tu È™i marea. Trebuie să apăreÈ›i amândouă într-o pictură, o sinteză dintre tine È™i mare, mă înÈ›elegi? - ÃŽhâm, a remarcat Doralice, de ce nu încerci să pictezi mai întâi marea? Parcă spuneai că pe mine nu mă poÈ›i picta? Hans s-a enervat din nou. - Da, acolo, nu te puteam picta cu niciun chip. Eram înnebunit după tine. ÃŽn faÈ›a modelului se impune să fii cât de cât obiectiv. - Și acum eÈ™ti obiectiv față de mine? a întrebat Doralice uimită. - Da, a răspuns Hans, sau cel puÈ›in vine cu timpul È™i de asta avem nevoie, de ceva sobrietate, de o viață burgheză clădită de noi în care să ne putem închide. Vorbeai mai înainte cu dispreÈ› despre supa de cartofi, iar eu vreau să afirm că nicio viață, nici cea mai ideală, nu poate exista fără să miroase a supă de cartofi măcar câteva ore pe zi. Râdea È™i o privea pe Doralice triumfător, mândru de remarca lui. Doralice a suspinat: - Of, numai de-ai putea respira acolo, e aÈ™a strâmt, e atât de închis È™i miroase a supă de cartofi. O lume parcă făcută de Agnes. - Te rog, a spus Hans susceptibil, cel care nu poate respira acolo, să iasă, suntem oameni liberi, care-È™i fac singuri legături, e libertatea noastră, dar niciunul dintre noi nu e înlănÈ›uit. Doralice È™i-a arcuit sprâncenele È™i a spus destul de somnoroasă: - Ah, să lăsăm la o parte bătrâna libertate. E tare drăguÈ› când o ușă e tot timpul deschisă, dar nu-i necesar să arăți întruna spre ieÈ™ire. Căci până la urmă libertatea devine aproape la fel de plictisitoare ca „tenue ma chère †de acolo, È™tii bine asta. Hans o privea pe Doralice nedumerit. Dorea să spună ceva, însă È™i-a înghiÈ›it cuvintele. S-a ridicat È™i a început să măsoare camera în lung È™i în lat, înainta repede, tropăia pe duÈ™umea în papuci de pâslă. Doralice curioasă îl urmărea cu privirea. Acum el e mânios, o să-È™i verse năduful, ea se bucura, îi plăcea când el își învârtejea vorbele È™i făcea o mutriÈ™oară de băiat furios. Asta i-a plăcut la el acolo în lumea eternei stăpâniri de sine. ÃŽnsă el nu dorea să-È™i dea drumul, măsura tot mai repede È™i tăcut încăperea îngustă. Deodată s-a oprit în faÈ›a Doralicei, s-a trântit pe podea în genunchi, È™i-a pus capul în poala Doralicei È™i a început să vorbească încet È™i tânguitor: - Cum poÈ›i să spui aÈ™a ceva, eu… eu… eu să arăt uÈ™a. Dar dacă tu ai ieÈ™i pe uÈ™a asta, s-a terminat, totul È™i-ar pierde sensul, eu mi-aÈ™ pierde sensul, lumea È™i-ar pierde sensul. Doralice îi mângâia uÈ™urel părul creÈ›. - Nu, nu, a spus ea răsunând deopotrivă a oboseală È™i a milă, împreună, trăim împreună, noi amândoi suntem până la urmă singuri. Hans s-a ridicat, a râs din nou, încrezător È™i triumfător, a apucat braÈ›ul Doralicei È™i l-a scuturat: - Asta vreau să spun È™i eu È™i o să am grijă să nu se apropie nimeni de tine. Apoi a luat în braÈ›e făptura ei firavă aÈ™a cum ai lua un copil È™i a dus-o în iatac. 2 Nu se luminase bine de ziuă când Doralice s-a trezit. ÃŽn ultima vreme, când se punea în pat, adormea repede È™i adânc, dar se trezea cu mult înainte de ivirea zorilor È™i somnul ei se sfârÈ™ea. Și zăcea cu braÈ›ele ridicate, cu mâinile împreunate sub cap, cu ochii larg deschiÈ™i È™i contempla luminozitatea albastră-cenuÈ™ie care pătrundea în cameră prin perdelele cu dungi roÈ™ii È™i albe, felul în care scotea din obscuritate chiuveta, cele două scaune grosolane, dulapul galben, imens, cum lumina camera fără să-i dea viață È™i fără să o trezească. Și Doralice avea simțământul că această cameră mică asemeni unei cabine de navă nu este nicidecum a ei. Ședea confortabil în patul îngust sub cuvertura urâtă de mătase roz, însă nu avea impresia că realitatea este asta, pentru ea reală nu era decât lumea visului din care tocmai revenise. ÃŽn fiecare noapte se întoarcea la viaÈ›a ei dinainte, în fiecare noapte trebuia să-È™i continuie viaÈ›a ei dinainte. Cel mai bine era când se regăsea copil în casa părintească din micul oraÈ™ de provincie. Mama ei È™edea din nou pe canapea, avea migrene È™i pe frunte o compresă cu apă de colonie. Auzea din nou vocea văicăreață: „Copilă dragă, când o să fii măritată È™i eu n-o să mai fiu, o să te gândeÈ™ti adesea la ce È›i-am spus.†Și această expresie „când o să fii măritată†care apărea perpetuu în discuÈ›iile cu mama ei, îi inspira din nou Doralicei acel sentiment plăcut È™i tainic de aÈ™teptare. Afară grădina neumbrită se întindea galbenă sub strălucirea soarelui, È™irurile lungi de tufe de coacăze, stratul cu crizanteme care aproape nu aveau frunze, ci inimi înfoiate, arămii. Pe banca grădinii somnola Miss Plummers. Chipul bun È™i îmbătrânit se îmbujora în arÈ™iÈ›a amiezii. Doralice se plimba agitată pe aleea prunduită, murmurul uniform È™i văratic din jurul ei îi părea ca glasul singurătății È™i al lipsei de întâmplări. Dar tocmai aici, în vechea grădină, realiza cel mai bine, că în exterior, dincolo de gardul grădinii, o minunată lume de întâmplări o aÈ™teaptă. O simÈ›ea trupeÈ™te ca pe o neliniÈ™te bizară a sângelui, aproape o auzea, aÈ™a cum auzim învălmășeala de voci de la un chef, unde stăm de partea celalaltă a uÈ™ii închise. Această lume a venit în persoana contelui Köhne-Jasky, chipeÈ™ul domn vârstnic care mirosea tare a new mown hay, care îi făcea Doralicei complimente atât de surprinzătoare È™i care povestea istorii atât de haioase în care apăreau mereu lucruri preÈ›ioase È™i priveliÈ™ti frumoase. Că Doralice a îmbrăcat într-o zi rochia albă cu eÈ™arfa roz, că mama ei a îmbrățiÈ™at-o plângând, că mustaÈ›a neagră ca smoala a contelui s-a lipit cu un sărut pe fruntea ei era ceva necesar È™i de la sine înÈ›eles, ceva la care mama È™i fiica păreau să fi aÈ™teptat toată viaÈ›a. Cel mai adesea însă Doralice se regăsea în vis în salonul cel mai distins al societății din Dresda. Pe parchetul strălucitor se aÈ™ternea perpetuu lumina unei după-amieze de iarnă. Mirosul dulce al zambilelor care stăteau la fereastră se amesteca cu un uÈ™or iz de terebentină provenind de la picturile mari în ulei. Din cealaltă parte a salonului îi ieÈ™ea în întâmpinare soÈ›ul, foarte zvelt în haina lui neagră, virgulele mustății răsucite-n sus pe buza superioară. Arăta puÈ›in prea firav, dar drăguÈ› în felul în care se apropia de ea, cu fruntea albă È™i netedă, cu nasul regulat È™i genele lungi. ÃŽnsă visul îi juca o festă ciudată: cu cât contele venea mai aproape, cu atât chipul lui îmbătrânea, se ofilea, se usca vădit. ÃŽÈ™i punea braÈ›ul în jurul taliei Doralicei, îi lua mâna È™i o săruta. - Șarmant, È™armant, spunea el, o nouă atenÈ›ie fermecătoare. Am renunÈ›at la excursia noastră, fiindcă È™tiam că soÈ›ul are la prânz o oră liberă. Vrem să-i È›inem companie È™i să-i facem un ceai. Am văzut destule soÈ›ii bune, slavă Domnule, mai există È™i altele, dar ma petite comtesse e o artistă rafinată în delicatesele căsniciei. Doralice a tăcut È™i a strâns din buze, avea senzaÈ›ia neplăcută È™i îngrăditoare că e dăscălită. FireÈ™te că dorea să plece în excursie, fireÈ™te că nu È™tia că astăzi soÈ›ul are o oră liberă È™i nici n-avea intenÈ›ia să îi È›ină companie. Pur È™i simplu asta era metoda lui de a o dăscăli, se comporta de parcă Doralice era aÈ™a cum ar fi vrut el să fie. O lăuda constant pentru ceea ce totuÈ™i el îi inculcase mai întâi, îi impunea, cum s-ar zice, o Doralice după gusturile lui, în vreme ce se comporta de parcă ea e deja astfel. Dacă în societate Doralice se simÈ›ea prea bine în compania unui tânăr, asta se traducea: -Suntem niÈ›eluÈ™ prea pretenÈ›ioasă, niÈ›eluÈ™ prea sensibilă, nu-È›i poÈ›i alege tot timpul oamenii; dar ai dreptate, tânărul nu dă dovadă de maniere tocmai impecabile, pe cât posibil o să-l È›inem la distanță. Sau dacă la teatru Doralice râdea prea mult È™i prea copilăros la o piesă care nu plăcea contelui, în drumul spre casă el remarca: - Suntem niÈ›eluÈ™ indispuÈ™i: È™ocaÈ›i, suntem doar niÈ›eluÈ™ prea severi, dar nu face nimic, ai dreptate, am greÈ™it că te-am adus la piesa asta. Ar fi trebuit să-mi cunosc mai bine ma petite comtesse, de data asta, iartă-mă. Și asta se întâmpla È™i cu toate celelalte lucruri, această Doralice impusă È™i străină o tiraniza, o intimida, o strângea ca o rochie care nu era făcută pentru ea. La ce ajuta că viaÈ›a din jurul ei era adesea frumoasă È™i pitorească, că splendida contesă Jasky era celebrată, căci nu ea era cea care se cuvenea să se bucure de toate astea, ci era întotdeauna această petite comtesse dezagreabilă care era atât de sensibilă È™i atât de rezervată È™i care avea mereu dreptate în faÈ›a soÈ›ului. Ea o însoÈ›ea ca o guvernantă neînduplecată È™i-i strica orice chef. Când contele Köhne È™i-a luat la revedere de la profesie, când, aÈ™a cum s-a exprimat el, a fost detronat, È™i s-a retras jignit È™i îmbufnat în castelul său izolat, pentru ca de acum înainte să se îndeletnicească cu scrierea istoriei familiei Köhne-Jasky È™i să îmbătrânească cu inima grea, o nouă Doralice o aÈ™tepta pe Doralice acolo în castelul vechi. - Ah, ma petite châtelaine e aici în sfârÈ™it în elementul ei veritabil, ocupaÈ›ii liniÈ™tite, tihnite, întrucâtva visătoare, îngerul binefăcător al soÈ›ului È™i al bunătății de care am dus lipsă. Și îngerul liniÈ™tit È™i binefăcător în care ea se transformase dintr-odată o apăsa pe Doralice ca un veÈ™mânt de plumb. Atunci a sosit la castel Hans Grill pentru a o picta pe Doralice, Hans cu râsul lui zgomotos È™i gesturile lui băieÈ›eÈ™ti È™i impulsive È™i felul lui precipitat de a exprima direct È™i energic tot ce-i trecea prin cap. - Èši-l prezint pe protejatul meu, i-a spus contele nevestei sale, fireÈ™te, nu-i din lumea bună, eÈ™ti cu totul îndreptățită să-l È›ii foarte à distance, totuÈ™i îți recomand să dai dovadă de bunăvoință în ceea ce-l priveÈ™te. Au început È™edinÈ›ele lungi în odaia din colÈ›ul aripii de nord. Hans stătea dinaintea pânzei, picta È™i apoi răzuia. ÃŽn acest timp povestea, întreba, făcea paradă de cuvinte mari. Doralice îl ascultase la început curioasă, era o noutate pentru ea că un om e în stare să-È™i dezvăluie străfundurile inimii cu atâta nonÈ™alanță. Vorbea încontinuu despre el, uneori cu o mulÈ›umire È™i o lăudăroÈ™enie de-a dreptul copilăroase, apoi îi mărturisea Doralicei ce își reproÈ™ează: - ÃŽmi cam lipseÈ™te caracterul, spunea el, of, of! Din toate discuÈ›iile reieÈ™ea pofta neîngrădită de viață È™i credinÈ›a nemăsurată că poate obÈ›ine tot ce doreÈ™te. - Izbutesc eu, nu mă tem de asta, lăsa el să se înÈ›eleagă. Doralicei îi pria, îi stârnea È™i ei pofta de viață, deÈ™tepta în ea ceva ce aproape uitase, tinereÈ›ea. Nici nu se mai punea vorba de distance, prea sensibila châtelaine s-a dezlipit cu totul de ea È™i în odaia din colÈ› lucrurile luau o turnură foarte veselă È™i prietenoasă. Dar uneori, tocmai când râdeau tare, se opreau dintr-odată È™i ciuleau urechile. - LiniÈ™te, zicea Hans, îi aud cizmele scârțâind, È™i părea că între ei există o legătură tainică înÈ›eleasă de la sine. Hans s-a îndrăgostit fireÈ™te de Doralice È™i se simÈ›ea cu totul dezarmat în faÈ›a acestui sentiment. A recunoscut, i-a mărturisit cu o sinceritate naivă, aproape neruÈ™inată, iar Doralice s-a lăsat în voia lucrurilor, îi părea că viaÈ›a o apucă cu braÈ›e tari, puternice È™i o smulge din loc. Și astfel în acele zile de toamnă târzie a început povestea de dragoste a Doralicei. Erau zile luminoase, reci, urmate de seri întunecate, pe straturi, gherghinele brune erau atinse de frigul nopÈ›ii, iar pe alei erau risipite frunze uscate care foÈ™neau chiar È™i la pasul cel mai prudent. Când Doralice se gândea la acea vreme, resimÈ›ea aprinderea stranie a sângelui, nestrămutata spaimă că se poate întâmpla ceva cumplit, fiecare ceas de iubire venea cu o fierbinÈ›eală teribil de palpitantă. Avea din nou acea impresie stranie, difuză È™i confuză, acel fatalism care le copleÈ™eÈ™te pe femei în extazul primei iubiri. Și cu toate astea Doralice se împăca mai uÈ™or cu ascunziÈ™urile È™i minciunile decât o făcea Hans. - Nu mai rezist să-l mint în față, zicea el, hai să fugim sau să-i destăinuim totul. - Da, da, răspundea Doralice. Se mira de una singură cât de mici îi erau remuÈ™cările că umblă cu nedreptatea față de soÈ›ul ei, într-adevăr, era cam ca atunci când o păcălea pe Miss Plummers. - BănuieÈ™te ceva, spuse Hans, ne urmăreÈ™te, ne întâlnim cu el peste tot, n-ai remarcat? Ghetele lui nu mai scârțâie, trebuie să i-o luăm înainte. TotuÈ™i bătrânul conte le-a luat-o înainte. Era o zi neguroasă, Doralice se afla la fereastră în sala mare È™i privea vântul care legăna de colo-colo coroana bătrânului păr È™i smulgea de pe crengi frunzele îngălbenite È™i le învârtea în aer într-o goană nebună. Părea într-adevăr că frunzuliÈ›ele gălbui se bucurau de desprinderea de copac, atât de exuberant se zbenghuiau ele. Doralice l-a auzit pe soÈ› intrând în cameră. Acesta scârțâind a făcut câțiva paÈ™i mărunÈ›i, a apropiat scaunul de È™emineu, s-a aÈ™ezat, a pus mâna pe vătrai pentru a-È™i face tabietul de a stârni focul. Când i s-a adresat cu ma chère, ea s-a întors È™i a remarcat că el arată a bolnav, că nasul lui e deosebit de palid È™i de ascuÈ›it. El nu È™i-a ridicat privirea, ci se uita înspre focul din cămin pe care-l scormonea. - Ma chère, a zis, È›i-am admirat răbdarea, dar acum ajunge, tocmai am convenit cu domnul Hans ca azi să ne părăsească. N-a ieÈ™it nimic din portret È™i ar fi prea mult pentru tine să mai suporÈ›i plictiseala È™edinÈ›elor È™i a acestei... tovărășii. AÈ™a că de acum înainte o să fim din nou entre nous. Agreabil, nu-i aÈ™a? Doralice venise până în mijlocul încăperii, stătea în rochia ei de lână de culoarea ardeziei cu braÈ›ele lăsate să atârne, cu trupul încordat de parcă se pregătea de o săritură, cu ochii învăpăiaÈ›i ai omului care înainte de salt e cuprins de o uÈ™oară ameÈ›eală. - Dacă Hans Grill pleacă, plec È™i eu, a declarat ea È™i în sforÈ›area ei de a-È™i păstra calmul, propriul glas i s-a părut străin. - Cum? Ce? Nu înÈ›eleg, ma chère. A scăpat vătraiul din mână cu un răpăit È™i Doralice vedea prea bine că el înÈ›elegea, că a înÈ›eles de multă vreme. ÃŽn jurul ochilor lui s-au adunat o sumedenie de riduri, iar virgulele mustăților îi zvâcneau nefiresc. - Vreau să spun, a continuat Doralice, că nu mai sunt nevasta ta, că nu se mai cuvine să fiu femeia ta, că plec cu Hans Grill, că, că... S-a oprit, spaima È™i uimirea de pe chipul bărbatului de acolo din fotoliu o împiedicau să vorbească. El s-a închis în sine, chipul i s-a schimonosit, s-a făcut mic È™i ridat. Să fie durere? Să fie mânie? La o adică ar fi putut fi È™i o grimasă caraghioasă. Doralice îl privea cu ochii ei mari È™i temători. Atunci el È™i-a scuturat trupul, È™i-a trecut mâna peste față, s-a îndreptat de È™ale. - Allons, allons , a bolborosit el. S-a ridicat È™i s-a dus la fereastră cu picioarele È›epene È™i nesigure privind înafară. Doralice aÈ™tepta înfricoÈ™ată, dar È™i foarte curioasă de ce are să urmeze. ÃŽntr-un sfârÈ™it, contele s-a întors către ea cu chipul ca cenuÈ™a, dar calm. Și-a scos ceasul din buzunarul de la vestă, a devenit oarecum nerăbdător, căci capsele nu doreau să iasă, a privit pe urmă absorbit cifrele È™i a zis cu glasul său discret È™i politicos: - Trenul e la cinci treizeci. Nu È™i-a înălÈ›at privirea când Doralice a părăsit încet încăperea. - ÃŽmi sălta inima, i-a povestit mai târziu Doralice lui Hans Grill, o auzeam cum bate, îmi părea că numai ea se aude în salon. Nu È™tiu ce-a fost, poate o bucurie neaÈ™teptat de mare. - FireÈ™te, fireÈ™te, a răspuns Hans Grill, ce altceva să fi fost. 3 Gospodăria Wardein revenea la viață, poarta grajdului scârțâia, iar în casă picioare goale tropăiau în sus È™i-n jos pe treptele din lemn. Doralice s-a scuturat de gândurile È™i visare ei nocturnă. Odaia era pe deplin luminată, iar plafonul cu grinzile masive È™i mobila în urâțenia ei robustă nu se mai lăsau alungate din minte la fel ca înainte în asfinÈ›itul fără forme, o chemau pe Doralice înapoi la realitatea lor, o avertizau că ea le aparÈ›ine. UÈ™a spre camera alăturată era larg-deschisă, acolo dormea Hans. Doralice îl vedea în pat tolănit pe spate, cu obrajii roÈ™ii, cu părul galben zburlit È™i căzut pe frunte, cu buzele întredeschise. Respira adânc È™i zgomotos, pieptul lat i se ridica È™i cobora, sprâncenele îi erau uÈ™or împreunate ceea ce transmitea că somnul e o muncă grea È™i serioasă È™i el i se dedică cu toată seriozitatea. „O să izbuteascăâ€, se gândea Doralice, „cine poate dormi astfel, cine e atât de concentrat, e sigur de propriile forÈ›e.†Asta o consola niÈ›el în tristeÈ›ea confuză a orelor matinale. Dar nu mai voia să adoarmă, ca nu cumva să viseze, să alunece iarăși în viaÈ›a ei de dinainte. A sărit din pat È™i s-a îmbrăcat. Când a pășit afară pe dune, o briză rece, înviorătoare a suflat înspre ea. Peste cerul siniliu se perindau noriÈ™ori grăbiÈ›i È™i suri, iar pe mare se ridicau valuri fără spumă, mari È™i verzi-cenuÈ™ii, o răsuflare impunător de calmă care devenea mai vioaie de-abia în apropierea țărmului unde-s flutura pânzele albe ale spumei. Răsuflarea mării îi amintea Doralicei de ceva, dar de ce? A, da, de Hans, de pieptul lui, care acolo în odaie se ridica È™i coboara la fel de liniÈ™tit È™i puternic. ÃŽncepuse să meargă de-a lungul plajei, vântul îi înfoia rochia, o împingea, ea-È™i dădea bine seama de atacul care se porneÈ™te când din spate, când din lateral, era un joc delicios de întăritor. Pesemne aÈ™a se simt È™i valurile, se legăna în mers; avea impresia că ea însăși este un val, o pală puternică de vânt i-a răvășit deodată părul, a înfiorat-o. Doralice a tresărit È™i a slobozit un È›ipăt uÈ™or È™i voios. „Acum mă revărs, acum mă revărsâ€, se gândea ea. Deasupra ei a răspuns un cârâit strident, un pescăruÈ™ mare È™i alb plana deasupra apei, bătea din aripi, È™i s-a năpustit în jos spre apă parcă apucat brusc de o toană È™i înota acolo, un punctuleÈ› alb pe mătasea tălăzuitoare verde-cenuÈ™ie. Femeile de pescari È™edeau dinaintea caselor, rochiile gri È™i baticurile roÈ™ii le fâlfâiau È™i ele-È™i protejau ochii cu mâna privind fix către mare după bărbaÈ›ii lor plecaÈ›i peste noapte la prins peÈ™te. ÃŽn vreme ce ocolea pintenul unei dune, Doralice l-a zărit pe consilierul intim von Knospelius care mergea în faÈ›a ei de-a lungul țărmului. ÃŽn costumul lui galben de in, cu pălăria panama pe ceafă, cu un prepelicar frumos, galben, alături, ridica în sus bastonul gros, făcea paÈ™i mari, își sălta umerii, avea, aÈ™a cum le place cocoÈ™aÈ›ilor, miÈ™cările oamenilor puternici È™i masivi. Auzind paÈ™i în urma lui, s-a răsucit, a salutat cu o plecăciune adâncă È™i a zâmbit cu chipul lui palid de băieÈ›el. Deoarece se părea că avea ceva de spus, Doralice s-a oprit locului. - Bună dimineaÈ›a, stimată doamnă, a început el privind de jos în sus cu ochii lui curioÈ™i È™i albastri ca oÈ›elul către chipul Doralicei, la post dis-de-dimineață? Doralice s-a înroÈ™it È™i a râs: - Pesemne că aÈ›i uitat, excelență, că ultima dată când ne-am vorbit mi-aÈ›i spus cam acelaÈ™i lucru, tot ceva despre prezentarea la post. - Chiar aÈ™a, a răspuns Knospelius, posibil, mă preocupă asemenea lucruri. AveÈ›i o memorie bună. Pot să vă însoÈ›esc câțiva paÈ™i, stimată doamnă? Ea a aprobat din cap, deÈ™i nu se simÈ›ea în largul ei în compania acestui monstruleÈ› care o privea de jos în sus, fără jenă, ca È™i cum te-ai uita la o calcografie È™i nu la un om. ÃŽn mers el vorbea cu o voce profundă al cărei timbru părea să-i placă lui însuÈ™i. - Stimată doamnă, pare-se că nici dumneavoastră nu prea reuÈ™iÈ›i să dormiÈ›i pe aici. - Ba da, a răspuns Doralice, doar că ceilalÈ›i se trezesc atât de devreme, pescarii, cocoÈ™ii, iar marea oricum nu doarme niciodată. Knospelius a râs în felul lui neauzit: - Da, da, e agitaÈ›ie, ai ce învăța pe aici. Căci, să vedeÈ›i dumneavoastră, iar el a devenit serios È™i chipul lui emana o expresie răutăcioasă, aproape saturată de ură, să vedeÈ›i dumneavoastră, nu există nimic mai prostesc, mai fără rost decât insomnia, decât să zaci în pat aÈ™teptând somnul È™i să nu poÈ›i dormi. ÃŽn asemenea momente, mă simt ca unul care È™i-a pierdut drepturile omeneÈ™ti. Care nu-È™i mai face datoria de om. - Datoria de om, a repetat Doralice cu gândurile aiurea. - Da, întocmai, a continuat consilierul intim arțăgos, de parcă cineva l-ar fi contrazis, datoria mea de om este să dorm sau să-mi fac omeneÈ™te meseria, să muncesc ca pescarii de acolo sau să iubesc ca dumneavoastră È™i domnul pictor sau să mă ciondănesc ca gazdele mele, indiferent cum, să ne vedem de treburile omeneÈ™ti È™i dacă asta nu se poate, trebuie să dormim. Și cățelul meu Karo de nu-È™i poate îndeplini datoriile vieÈ›ii lui de câine, doarme. ÃŽnsă ceea ce gândim È™i simÈ›im într-o noapte de nesomn e inutil, de niciun folos, viață irosită. VedeÈ›i dumneavoastră, sunt zile când am multe de socotit, asta mi-e meseria, dar în nopÈ›ile albe tot trebuie să socotesc. Socoteli care nu se potrivesc, care n-au nicio noimă È™i niciun rezultat, iar asta e nedemn pentru un om. Când Karo stă astfel cu nasul È™i citeÈ™te în cartea naturii, amuÈ™inează iepuri adevăraÈ›i È™i păsări adevărate, nu animale fără noimă care nici nu există; nu, nu, asta v-o spun eu, să nu poÈ›i dormi e un scandal È™i aÈ™a ceva n-ar trebui să se întâmple. Knospelius a tăcut privind mânios în direcÈ›ia mării. Doralice îl compătea pe omuleÈ›. TotuÈ™i el îi mărturisise un chin È™i ea dorea să-i spună ceva prietenos. ÃŽnsă i-a ieÈ™it rece È™i superficial: - Sper că aerul mării are să vă priască, excelență. Knospelius a început din nou să meargă È™i a murmurat: - Ah, nu-i vorba de asta, vorbeam la general. Când eÈ™ti treaz, ar trebui să trăieÈ™ti ceva, iar când ai vrea să dormi, ar trebui È™i să poÈ›i. Măcar atâta să cerem È™i noi. Deodată el a zâmbit, un surâs drăguÈ›, aproape sfios. Ei bine, când unul sau altul are o asemenea infirmitate, când există beteÈ™uguri, suntem nevoiÈ›i să ne limităm la trăirile celorlalÈ›i. Mă interesează tare de tot trăirile celorlalÈ›i, mă preocupă intens activitățile semenilor mei. Da, da, în ce priveÈ™te viaÈ›a, sunt comunist, tăgăduiesc proprietatea privată, ha, ha! - Chiar aÈ™a de multe trăiesc oamenii pe aici? a întrebat Doralice. - O, destule, a replicat consilierul intim, vedeÈ›i pescarii, flăcăii își măsoare forÈ›ele cu marea, sunt cu sufletul la gură, credeÈ›i-mă pe cuvânt. Și pe urmă femeile care stau acolo sus È™i aÈ™teaptă. Stai È™i aÈ™tepÈ›i bărbatul sau fiul È™i arzi de încordare. V-aÈ›i uitat la ochii acestor femei? Sunt priviri care nimeresc fără ocol punctul care le interesează asemeni ciocanului care în mâna unui meÈ™ter loveÈ™te tare È™i exact la locul potrivit. Și ar trebui ca odată să vă uitaÈ›i la aceÈ™ti ochi când un bărbat sau fiu nu se mai întoarce È™i femeia se perindă în lungul È™i latul plajei zile la rând pentru a desluÈ™i fiece punct întunecat de pe apă sau țărm pe care-l studiază cu o atenÈ›ie teribilă. Sunt ochi care-È™i înÈ›eleg menirea. De altfel, m-a interesat foarte mult È™i venirea dumneavoastră. AduceÈ›i o pată de culoare în agitaÈ›ia de aici. M-ar bucura să fac cunoÈ™tință cu domnul pictor. Pare un domn plin de viață. Admir aÈ™a ceva. Ha, ha, îmi place la fel de mult ca unui escroc care zăreÈ™te un domn cu portofelul gros. Și a râs neauzit È™i îndelung la gluma lui. ÃŽntre timp, cerul se colorase, norii din zare căpătaseră margini aurii, îngroÈ™ate È™i o undă de roÈ™u inundase cerul. Până È™i în verdele cenuÈ™iu al mării se amestecaseră dâre strălucitoare, iar golurile brizanÈ›ilor se umpleau cu trandafiriu È™i marea a început dintr-odată să ardă cu totul roÈ™u-auriu dincolo de orizont. Knospelius a rămas pe loc È™i cu braÈ›ul său lung a făcut o miÈ™care amplă înspre apă de parcă dorea să lățească marea dinaintea Doralicei. - VedeÈ›i dumneavoastră, a spus el, acum e spectacolul în culori de fiecare dimineață. O regulă de igienă. Natura nu mai È›ine seama de nimic, copleÈ™ită de tot acest roÈ™u È™i galben. Pesemne o stimulează ca pe noi duÈ™ul sau cafeaua de dimineață. Dacă mai binevoiÈ›i să facem câțiva paÈ™i, vă pot garanta că o să avem parte de o priveliÈ™te de-a dreptul splendidă. AÈ™a că È™i-au continuat drumul. Au ajuns într-o parte a plajei unde o dună înaltă de nisip intra aproape în mare, valurile o săpau astfel încât peretele de nisip parÈ›ial se prăbuÈ™ise. La vreme de hulă, bucăți mari de sol erau fărămiÈ›ate È™i duse de curent, pretutindeni se căscau cavități È™i fisuri, totul se îmbibase de lumina roÈ™iatică a dimineÈ›ii. Din nisipul străluminat se iÈ›ea din loc în loc lemn putred strălucind metalic È™i crâmpeie albe care... - Dar, a exclamat Doralice, acolo e o mână. - BineînÈ›eles, a explicat consilierul intim, asta e o mână È™i un braÈ›, iar acolo e un craniu roz de la lumină È™i mai departe în sicriul acela putrezit e un om întreg. După cum observaÈ›i e un cimitir pe care marea-l curăță încetul cu încetul. Nu pun mare preÈ› pe romantismul È™i fiorul cimitirelor, e ceva banal. Dar asta îmi place. Un cimitir din care fiecare noapte de furtună taie o bucată ca dintr-un tort, care se zăreÈ™te din nisip, liniÈ™tea care se iveÈ™te, È™i apoi briza care adie în voie în jurul oaselor. ObservaÈ›i cât de cochet se colorează în roÈ™ul matinal, cum înfloreÈ™te ca trandafirii. Apoi vine noaptea de furtună È™i o ea cu sine È™i pleacă în călătorie pe mare. Părăsesc cel mai strâmt È™i tăcut loc imaginabil pentru spaÈ›iul cel mai vast È™i zgomotos posibil. ÃŽmi place. Stai aici ca pe un debarcader È™i aÈ™tepÈ›i vasul care să te ia. Mă înviorează aÈ™a ceva. E totuÈ™i agitaÈ›ie. I se ia morÈ›ii aerul stătut È™i mucegăit cu care lumea obiÈ™nuieÈ™te să o înconjoare. Nu-i aÈ™a? Knospelius o privea pe Doralice. Ea devenise niÈ›el palidă, își strânsese buzele È™i își încruntase sprâncenele. Părea indignată. - ÃŽmi pare că nu vă place, a remarcat consilierul intim. Poate vă e frică? La urma urmei suntem învățaÈ›i să ne temem de asemenea lucruri. - Nu, nu mi-e frică, a răspuns Doralice. Ce-i aici e foarte ciudat. Doar că, nu È™tiu, poate era mai bine dacă nu vedeam aÈ™a ceva de dimineață. - AÈ™a deci, a zis consilierul intim, putem atunci să plecăm. De altfel, aveÈ›i dreptate, moartea È™i tot ce È›ine de ea n-au de ce să vă preocupe acum câtuÈ™i de puÈ›in. Pe drumul de întoarcere, Doralice a rămas tăcută. Knospelius trăncănea în continuare mulÈ›umit. Pe generăleasa Palikow, da, o cunoaÈ™te. O bătrână inteligentă, puÈ›in prea zgomotoasă, È™i căreia îi place să conducă cu o mână de fier treburile altora. Se simte întotdeauna responsabilă de treburile altora. Baronul Buttlär, ei bine, el are o minunată mustață blondă. Când sosea la Berlin, aducea multă È™ampanie È™i umbla după aventuri. Tocmai o asemenea mustață te îndeamnă la asemenea lucruri È™i cam scutură din tine soÈ›ul È™i capul creÈ™tin de familie. Fiicele, de altfel, fete drăguÈ›e, sunt suple È™i slabe ca un țâr. După fasonul modern. ÃŽn ziua de azi, tinerele trebuie să arate ca niÈ™te arabescurile. El, Knospelius, preferă stilului actual formatul dinainte în trei dimensiuni. Doralice îl asculta în silă. ÃŽnsoÈ›itorul ei devenise bizar, îi stricase dimineaÈ›a frumoasă. Ce o privea pe ea lumea cocoÈ™aÈ›ilor, tânjea după oamenii cu coloana dreaptă. Și mai avea È™i un fel neplăcut de a se holba la buzele ei de jos în sus. Doralice È™i-a strâns buzele de parcă gustase ceva amar. După ce soarele a răsărit, vântul s-a liniÈ™tit. Marea s-a netezit È™i licărea până în depărtare. Numeroase bărci de pescari se întorceau acasă. Femeile de pescari coborau dunele spre plajă, își suflecau rochiile È™i aÈ™teptau în apă pentru a-È™i ajuta soÈ›ii să tragă bărcile la mal. Oamenii albiÈ›i de apă È™i soare stăteau în mijlocul spumei de brizanÈ›i. - A, pescăraÈ™ii noÈ™tri, a spus consilierul intim. S-a apropiat de bărci, i-a salutat pe acei pescari care îi erau cunoscuÈ›i: - Bună dimineaÈ›a, Andree, bună dimineaÈ›a, Wardein, ei, a meritat? - Ceva, ceva tot am scos, a spus Wardein È™tergându-È™i spuma valurilor din barba sură. Knospelius s-a aplecat peste marginea bărcii pentru a vedea peÈ™tii întinÈ™i pe podeaua luntrii. Și-a răsucit mânecile È™i È™i-a plimbat degetele lungi printre moruele cu corpul argintiu, printre calcanii care arătau ca niÈ™te niÈ™te discuri cafenii de bronz pe care se află niÈ™te feÈ›e ciudat de groteÈ™ti È™i printre sumedenia de sardele mărunte, licăritoare ca niÈ™te monede noi. Knospelius clipea dintr-un ochi È™i hohotea cu râsul unui adolescent exaltat. - AgitaÈ›ie, È™i asta-i agitaÈ›ie, a pronunÈ›at el. Doralice l-a privit o clipă, apoi s-a răsucit cu un scurt „bună dimineaÈ›a†și s-a îndepărtat repede. Acum se zorea să fie alături de Hans Grill. El îi venea în întâmpinare în costumul lui alb de in, cu prosopul pe umăr, cu chipul înroÈ™it, numai un surâs. „Cât e de bucuros să mă vadăâ€, gândea Doralice È™i resimÈ›ea această bucurie ca un lucru care o încălzeÈ™te brusc. Hans a luat-o de mijloc, a apropiat-o de sine aÈ™a cum îți apropriezi o posesie. El se scăldase deja, mirosea a apă de mare. - A fost rece, a relatat el, dar îmi place când valurile te ciupesc de carne, tu nu vrei să te scalzi? Nu, Doralice avea de gând să se scalde mai târziu. - Știu, È™tiu, a răspuns Hans, È›ie îți place când marea e ca o ceaÈ™că caldă cu cafea. Dar la amândoi ne e foame, aÈ™a că i-am spus lui Agnes să ne pregătească măcar patru ouă la fiecare. - Și ce a spus Agnes? a întrebat Doralice. Hans a râs. - O, a înmărmurit È™i a răspuns că habar n-avea că doamnele aristocrate trebuie să mănânce aÈ™a de mult. 4 Era o zi toridă. Generăleasa a comandat ca coÈ™urile-gheretă din răchită să fie montate pe dune. ÃŽn ele È™edeau ea È™i fiica ei cu o lucrare de mână. DomniÈ™oara Bork se odihnea în nisip dinaintea lor È™i schiÈ›a marea. Mereu schiÈ›a marea, linii lungi, uÈ™or tălăzuite, în zare o ambarcaÈ›iune cu pânze. Wedig se afla lângă mama lui È™i era nevoit să citească cu voce tare din „Télémaque†de Fénélon. Citea monoton în felul unei melodii tânguitoare care la această oră de arsiță suna ca un cântec de leagăn. El însuÈ™i se simÈ›ea deznădăjduit, dispoziÈ›ia de vacanță îl părăsise cu totul. Marea asta etern scânteietoare, nisipul ăsta fierbinte care se lipea de degete È™i care-l enerva, lipsa de evenimente, toate astea îi păreau lui Wedig îngrozitor de banale È™i-l făceau să-i fie silă de viață. Și colac peste pupăză mentorul ăsta cu discursurile lui nesfârÈ™ite. Wedig ar fi dorit să-i poată smulge nasul. Doamna von Buttlär asculta lectura absentă, È™i doar din când în când arunca distrată un „faites les liaisons, mon enfant â€. Adesea își apuca lornieta pentru a vedea plaja unde Lolo È™i Nini se perindau de colo-colo È™i se înviorau înainte să intre în apă. ÃŽn costumele lor roÈ™ii È™i cu căștile lor albe din stofă pe cap, arătau ca doi copilaÈ™i deÈ™iraÈ›i, mergeau drepte ca o lumânare, iar picioarele lor neobiÈ™nuite cu libertatea se deplasau È›epene È™i niÈ›el nesigure. - Ia spune, Malwine, a întrebat generăleasa, È™i noi arătam la fel în tinereÈ›e când ne scăldam? DomniÈ™oara Bork È™i-a mijit acel ochi È™i a zâmbit sentimental: - Ah, e atât de drăguÈ›, a răspuns ea, arată ca niÈ™te mici siluete roÈ™ii pe un abajur verde. - Da, da, a replicat generăleasa, nu mai sunt aceleaÈ™i È™olduri ca pe vremea noastră! Adolescentele au intrat în apă È™i precaute È™i-au croit drum printre brizanÈ›i, au dispărut deodată cu totul în spuma albă È™i au plonjat într-un sfârÈ™it în apă pentru a înota, două firiÈ™oare roÈ™ii în verdele albicios din care marea era astăzi alcătuită. Ambele erau bune înotătoare, însă Lolo o depășea de departe pe Nini, înainta miraculos de uÈ™or È™i repede de parcă ar fi avut vreun È›el. - Dar încotro se duce, a exclamat doamna von Buttlär, de ce nu rămân împreună? Le-am spus doar să rămână împreună. Le-am interzis să înoate până la al doilea banc de nisip. Lolo! Lolo! Doamna von Buttlär striga È™i vântura din batistă, dar firiÈ™orul roÈ™u înainta tot mai departe în mare. Mereu am spus-o, s-a plâns doamna von Buttlär, Lolo are un caracter îndărătnic, nu-i stă-n fire să asculte, soÈ›ul ei o să aibă mari bătăi de cap. Lolo! Lolo! - Cine intră acolo-n mare? a întrebat Wedig arătând înspre țărm. - Asta, a spus generăleasa, trebuie să fie Köhne. - Unde? Ce? a exclamat doamna von Buttlär. Of, mamă, nu-i spune Köhne, la urma urmei nu aÈ™a o cheamă. - Ei, poftim, a replicat generăleasa, când lumea își tot schimbă numele, capul meu îmbătrânit nu le mai poate reÈ›ine, È™i pe Grill cine-l poate È›ine minte, ce fel de nume mai e È™i ăsta. PreÈ› de o clipă au tăcut cu toÈ›ii privind încordaÈ›i către mare. Wedig l-a azvârlit cât colo pe Télémaque È™i s-a întins pe burtă în nisip, È™edea ca o focă È™i se uita în față. Pesemne că acum o să se întâmple ceva. - Fermecător, a remarcat domniÈ™oara Bork, bleumarin, un velier galben cu trei catarge È™i ea care înoată atât de bine! - Foarte È™ic, a mormăit Wedig. Iar asta a stârnit din nou emoÈ›ia doamnei von Buttlär. - Gura, l-a admonestat ea pe fiu, s-a ridicat, È™i-a fluturat batista, a strigat iar: - Lolo! Lolo! ÃŽnsă cele două înotau una în direcÈ›ia celeilalte, aveau să se întâlnească pe blocul de nisip. Ah, Dumnezeule, biata mea copilă! - PotoleÈ™te-te, Bella! È™i-a liniÈ™tit generăleasa fiica. Acum nu mai ai ce-i face. Doar n-o s-o împungă pe Lolo. - Ce È›i-e dat să trăieÈ™ti, a suspinat doamna von Buttlär È™i s-a aÈ™ezat necăjită înapoi pe scaun. ToÈ›i urmăreau încordaÈ›i cu privirea punctul roÈ™u È™i cel bleumarin pe întinderea licăritoare. - Madama a ajuns prima acolo, a exclamat Wedig triumfător. - Lolo pare obosită, înoată mai încet, a remarcat domniÈ™oara Bork ; ah, ah, contesa îi iese în față, vrea să o ajute. - Culmea, a îngăimat doamna von Buttlär. - Acum îi întinde mâna Lolei, a relatat Wedig, ah, Lolo s-a ridicat È™i doamna o prinde de mijloc, iar Lolo se sprijină de umărul ei. - Dacă înoÈ›i aÈ™a în mare fără să te gândeÈ™ti, riÈ™ti să te compromiÈ›i, s-a plâns doamna von Buttlär. Generăleasa însă se enervase: - Bella, iar exagerezi. Dacă copila a obosit de la înot, e bine că cineva îi dă o mână de ajutor È™i copila o primeÈ™te È™i nu întreabă mai întâi: de ce n-aÈ›i fost fidelă soÈ›ului? Lolo È™edea pe bancul de nisip, pălise È™i respira accentuat. - O, vă pot È›ine, a spus Doralice, puneÈ›i-vă braÈ›ul pe umărul meu aÈ™a ca atunci când dansezi cu un domn... aÈ™a. AÈ›i înotat niÈ›el cam departe, nu sunteÈ›i obiÈ™nuită. - MulÈ›umesc, stimată doamnă, a zis Lolo È™i s-a înroÈ™it, acum mi-e mai bine, nu sunt obiÈ™nuită cu marea È™i am vrut mereu să înot în strălucirea largului È™i asta a fost cam departe. - Acum să ne odihnim totuÈ™i, a adăugat Doralice. Da È™i mie îmi place să înot în strălucire, razele soarelui îți trec pe deasupra capului ca niÈ™te peÈ™tiÈ™ori călduÈ›i, îmi place la nebunie. Dar cum vă bate inima. La întoarcere o să înotăm în linie dreaptă, nu-i mult până la primul banc de nisip. Lolo nu a dat niciun răspuns, se gândea doar dacă se cuvine să mai vorbească. După efortul înotului o năpădi o dulce toropeală. Mult È™i-ar mai fi dorit să adaste astfel în apa călduță rezemată ca o soră de această femeie misterioasă È™i frumoasă, să aibă aproape aceÈ™ti ochi straniu de licăritori, această gură cu buzele mici È™i roÈ™ii. Doralice relata acum de lucruri anodine, de fierbinÈ›eala zilei È™i că la Bullenkruge nu prea e umbră È™i despre înot È™i Lolo o asculta ca pe ceva palpitant, interzis, ca o frumuseÈ›e pe care de-abia acum reuÈ™ea să o descopere. - Zic că e timpul să înotăm, a propus Doralice È™i au plonjat în apă È™i au înotat una în imediata apropiere a celeilalte, când È™i când se priveau una pe alta în ochi pentru a-È™i zâmbi. - Merge? a strigat Doralice, acuÈ™i ajungem. - O, merge, merge de minune, a răspuns Lolo. Era atât de tihnit, se gândea Lolo, de parcă È™edeau amândouă pe o sofa verde îmbrăcată în atlaz È™i puteau să converseze. Da, asta era, doreau să converseze. Nu se simÈ›eau atât de stânjenite ca pe bancul de nisip. Să întrebe dacă e strâmb la Wardein? Nu, e prea impersonal, aÈ™a că a spus: - Stimată doamnă, în fiecare seară vă văd de la fereastră cum vă plimbaÈ›i la lumina lunii. - AÈ™a deci, a răspuns Doralice È™i s-a pus pe o parte pentru a se putea uita la Lolo, chipul ei era presărat peste tot cu picuri strălucitori, deci fereastra de la mansardă pe care o văd în fiecare seară luminată e a dumneavoastră? - Da, a exclamat Lolo entuziasmată. O bucura că Doralice se uita în sus spre ea. Acum ajunseseră È™i se îndreptau spre mal. - E drăguÈ› că înotăm amândouă, a spus Doralice È™i a întins mâna înspre Lolo. Lolo a strâns această mână delicată È™i umedă, a reÈ›inut-o preÈ› de o clipă È™i apoi a dus-o repede la buze. - Vă... mulÈ›umesc, stimată doamnă, a zis ea cu voce joasă. - Nu trebuie, s-a apărat Doralice, s-a aplecat în față È™i a sărutat-o pe gură. Un alai coborâse în pripă dunele înspre Lolo, în față doamna von Buttlär care striga întruna „Lolo!†și flutura din batistă, urmată de domniÈ™oara Bork cu prosopul, apoi Wedig cu mâinile în buzunar È™i cu un zâmbet ironic pe buze, iar la urmă generălească înfierbântată È™i cu răsuflarea tăiată. Lolo înainta oarecum È™ovăielnic înspre alai. - Iacă-te în sfârÈ™it, a exclamat doamna von Buttlär. Mă omori cu fanteziile tale. Lolo s-a lăsat tăcut învăluită în prosop, lumea a observat de îndată chipul ei îndărătnic È™i că n-avea nicio intenÈ›ie să se scuze. Și pe când se îndreptau toÈ›i din nou spre băi, doamna von Buttlär mergea în spatele fiicei ei dojenind-o necontenit: - AÈ™a ceva numai È›ie È›i se poate întâmpla, să alergi tocmai în braÈ›ele acestei persoane È™i te-a mai È™i sărutat. Cum îndrăzneÈ™te, obraznica? Și tu te laÈ™i. Și pe cine mai ai de gând să laÈ™i să te sărute? Lolo È™i-a întors puÈ›in capul È™i a spus hotărâtă È™i îndărătnică: - M-a sărutat fiindcă eu i-am pupat mâna. - I-ai pupat mâna, a exclamat doamna von Buttlär, s-a mai pomenit aÈ™a ceva È™i de ce mă rog? Persoana asta e pe jumătate goală, fără mâneci È™i ce mai decolteu! Iar tu n-ai nicio mândrie, eÈ™ti logodită, ar trebui să fii o femeie respectabilă; noi femeile respectabile ar trebui să facem front comun contra damelor astea, iar tu îi pupi mâna! Are de ce să se bucure logodnicul tău. Dumnezeule, mi-e rău de la atâta ruÈ™ine! Atunci generăleasa s-a pus între ele, a împins-o pe Lolo în baia publică È™i a spus: - E de ajuns Bella, copila e rebegită, ce-a fost a fost, o s-o vindecăm de sărutul lui Jasky cu un ceai de valeriană. Acasă, doamna von Buttlär a trimis-o de-ndată pe Lolo la somn È™i s-a dus ea însăși să se întindă, iar Ernestine alerga pe scară în sus È™i în jos cu ceaiul de valeriană. La etaj, în camera ei, Lolo È™edea în pat la fel de palidă È™i se holba meditativ la tavan cu ochii ei înflăcăraÈ›i. Nini stătea lângă ea, nu vorbea, ci se uita la Lolo aÈ™teptând. ÃŽntr-un sfârÈ™it, Lolo a început să vorbească rar È™i cu gândul aiurea: - Da, a fost ravisantă, dar asta È™tiam deja, È™i că am să o iubesc, È™tiam È™i asta, dar nu am È™tiut că are ceva care poate face omul să plângă. Mi s-a pus un nod în gât ca la pasajele deosebit de emoÈ›ionante din romane, e firesc, fiindcă toată lumea vorbeÈ™te atât de urât despre ea, fiindcă toÈ›i sunt aÈ™a de porniÈ›i contra ei. Dar eu sunt de partea ei. - Și eu, a zis Nini. - Tu? a întrebat Lolo mirată, nici măcar n-o cunoÈ™ti. - N-are a face, a răspuns Nini, am fost de partea ea din prima seară în care am văzut-o plimbându-se sub clar de lună. Dar ce ai de gând să faci ? - Știu ce-o să fac, a spus Lolo grav. S-a ridicat, s-a aÈ™ezat la birou È™i a început să scrie o scrisoare. Nini a aÈ™teptat răbdătoare È™i pe urmă a întrebat: - I-ai scris ei? - O, nu, a răspuns Lolo semeață. Am comandat de la oraÈ™ foarte mulÈ›i trandafiri roÈ™ii pe care am de gând să-i azvârl prin fereastră în camera ei. - Iar eu, a hotărât Nini, o să exersez ca să pot înota până la al doilea banc de nisip chiar de o fi să mă înec. 5 Au urmat zile fără nori È™i cu soare necruțător. Lumina aceasta fierbinte È™i stridentă se abătea peste tot, înota È™i tremura pe apă, se cernea pe nisip, scăpăra scântei pe prundiÈ™, pe tulpinile tari ale ierbii de plajă È™i ale rogozului. - Nu mai ai cum scăpa de lumină, spunea Hans Grill. Dar chiar È™i serile È™i nopÈ›ile încetau să mai aducă răcoare sau întuneric. Un vânt uÈ™or dinspre vest nu făcea decât să agite zăpuÈ™eala fără să o îndulcească. ÃŽn fiecare seară la orizont răzbăteau fulgere din niÈ™te nori învălătuciÈ›i, umezi, violacei, dar pe urmă apărea luna aproape plină, iar licăritul È™i sclipitul se pornea din nou pretutindeni. - ÃŽmi vine să-i spun strălucirii astea nesfârÈ™ite că vreau să mă lase-n pace, a remarcat Hans Grill. Nici măcar în interior nu-È›i puteai găsi această liniÈ™te, acolo era prea strâmt È™i prea cald, iar bezna se lăsa peste cei adormiÈ›i ca un acoperământ gros È™i negru. Până È™i pescarii care altminteri la apus obiÈ™nuiau să dispară în bordeiele lor, stăteau în faÈ›a caselor È™i priveau prelung marea. Astfel È™edeau È™i cei de la Wardein pe banca lungă din faÈ›a uÈ™ii, toÈ›i erau înÈ™iraÈ›i unii lângă alÈ›ii asemeni păsărilor de mare pe o faleză. Bunica octogenară, masivă È™i osoasă ca un bărbat, È™i-a lăsat uÈ™urel mâinile straniu de noduroase pe genunchi pentru a È™i le răcori. Wardein pufăia din pipă; soÈ›ia lui palidă îl È›inea la piept pe mezin, iar ceilalÈ›i copii È™edeau în cămăși È™i-È™i bâțâiau neastâmpăraÈ›i picioruÈ™ele goale. Niciunul nu sufla o vorbă, È™i toÈ›i, chiar È™i copiii se uitau grav È™i răbdurii drept înainte. Când fulgerele luminau iute orizontul, Wardein le indica muÈ›eÈ™te cu pipa. Jos, pe plajă se perindau cupluri tăcute cu braÈ›ele atârnate È™i picioarele târșâite leneÈ™ prin nisip. Ce È™i-ar fi putut spune aici, unde din timpuri imemoriale marea are cuvântul È™i la ce bun să o întrerupi fără rost. Doralice È™i Hans locuiau acum aproape toată ziua în adâncitura unei dune. Hans È™i-a întins pânza pentru pictat, pe nisip a aÈ™ternut o pătură ca Doralice să se poată tolăni, el s-a postat dinaintea È™evaletului È™i picta marea. - Tot ce putem face e să săpăm o groapă ca gâinile È™i să ne răcorim, a pretins Hans. Doralice È™i-a închis ochii È™i a îngăimat aproape prea leneșă ca să-È™i mai miÈ™te buzele: - Să stai liniÈ™tit, să nu te mai miÈ™ti È™i pe urmă, n-ai sesizat È™i tu? ÃŽnlăuntrul nostru tremură È™i pâlpâie mereu precum lumina soarelui pe apă. Te oboseÈ™te. - Bine, bine, stai liniÈ™tită, a spus Hans părinteÈ™te È™i blând. AÈ™a că au tăcut o vreme până Hans È™i-a azvârlit pensula È™i s-a întins È™i el pe nisip. - Vrea È™i nu vrea să iasă, a spus el exasperat. Doralice È™i-a deschis ochii, s-a uitat la pictura de pe trepied È™i a răspuns: - De ce, e foarte bine, e transparentă, e verde. Hans s-a dezlănÈ›uit iritat È™i pătimaÈ™: - Transparentă È™i verde. O bucată de sticlă e la fel de transparentă, o bucată de material poate să fie la fel de verde. Nu, asta nu e marea. Marea trebuie să fie desenată. Vezi, numai linia are miÈ™care È™i viață. Pot să-È›i pictez rochia albastră, nimic mai uÈ™or, dar să pictez în aÈ™a fel, încât să vadă toÈ›i că îndărătul albastrului te afli tu, asta înseamnă artă. La fel È™i în mare îndărătul transparenÈ›ei È™i al verdelui se află ceva care trăieÈ™te È™i se miÈ™că È™i tocmai asta înseamnă marea. - A, aÈ™a-i, a spus Doralice din nou cu ochii închiÈ™i, fă atunci asta, iubitule! - Fă, fă, a repetat Hans, tocmai asta e. AÈ™ vrea să È™tiu dracului unde mi s-a dus talentul că adineaori era aici. - Am eu vreo vină? a întrebat Doralice calmă È™i somnoroasă. Hans nu a răspuns imediat. Stătea tolănit, se holba la cer È™i medita. Da, cum era pe atunci? È™i a început să vorbească domol parcă pentru sine: - Vină, de vină nu poate fi vorba, dar problema e că ocupi atâta spaÈ›iu în mine, că nu mai e loc È™i pentru talent. FireÈ™te, despre asta-i vorba. Ai intrat în viaÈ›a mea ca o minune È™i ai rămas în fiecare clipă o minune de neînÈ›eles. Cum să mai fie loc È™i pentru altceva? Te extenuează să trăieÈ™ti întruna o minune. - Și tu crezi, l-a întrerupt Doralice puÈ›in iritată, că să fii o minune cât e ziua de lungă nu te extenuează? Hans a râs binevoitor: - Treacă-meargă, mă obiÈ™nuiesc eu cu minunea. - O, chiar aÈ™a, te obiÈ™nuieÈ™ti, i-a aruncat Doralice. - BineînÈ›eles, a continuat Hans, tot ce acum ne pare de la sine înÈ›eles a fost cândva o minune. Și tu o să-mi devii de la sine înÈ›eleasă. AÈ™teaptă până ne facem rânduiala noastră. Doralice È™i-a ridicat braÈ›ele deasupra capului È™i s-a lungit: - Ah, da, rânduiala ta, hai povesteÈ™te despre rânduiala ta! O căsuță, ei, hai, începe, ce mai stai? - Neapărat o căsuță, a început Hans întărâtat, o căsuță pe undeva, să zicem pe la periferia Münchenului, o căsuță care să fie creaÈ›ia ta cea mai intimă, expresia fiinÈ›ei tale, acolo vei aÈ™tepta tu. Atelierul meu e fireÈ™te în oraÈ™, vin acasă la prânz, iar tu mă aÈ™tepÈ›i... - Știu deja toate astea, l-a întrerupt Doralice, vreau doar să È™tiu ce o să mă fac singură toată dimineaÈ›a. - Ai cercul tău de activități, lămurea Hans, ai gospodăria ta pe care să-È›i pui amprenta. Doralice a ridicat din umeri: - Ah, Dumnezeule, nu pot să stau singură o dimineață întreagă È™i să-mi pun amprenta pe gospodărie. Hans s-a înroÈ™it È™i a făcut figura unuia care-È™i smuceÈ™te tot corpul fiindcă nu poate să desfacă un nod: - Singură, de ce singură? O să fie oameni È™i acolo, o să ne facem cercul nostru, societatea noastră, nu suntem legaÈ›i de nicio ambianță, ne facem singuri societatea noastră, despre asta-i vorba. Doralice s-a îndreptat puÈ›in uitându-se la Hans, ochii i s-au făcut mari È™i au căpătat o expresie temătoare È™i descumpănită: - Oameni, a spus ea încet, È™tii doar că mi-e frică de oameni. Hans nu putea să se salveze de mila dureroasă pe care aceÈ™ti ochi i-o provocau decât în măsura în care vorbea cu mânie. Èšipa de-a dreptul: - N-ar trebuie să te temi, nu È›i-e permis, atât timp cât sunt cu tine, ar fi o jignire pentru mine, È™i de altfel nu putem să trăim permanent în singurătate. Nu vreau să fim niÈ™te excepÈ›ii. Nu trebuie ca tu să rămâi pentru mine excepÈ›ionalul, nu, tu trebuie să fii viaÈ›a mea de zi cu zi, pâinea mea cea de toate zilele, de-abia atunci îmi aparÈ›ii cu desăvârÈ™ire. Și trebuie să trăim ca ceilalÈ›i oameni È™i împreună cu ceilalÈ›i oameni. Lumea e plină de oameni buni, ai să găseÈ™ti femei generoase, liber-cugetătoare, femei nobile. Doralice s-a reaÈ™ezat liniÈ™tită cu ochii închiÈ™i: - Le È™tiu pe femeile astea, poartă rochii reformate din mătase È™i vorbesc despre obiectiv È™i subiectiv. Două foste eleve care au vizitat-o odată pe Miss Plummers erau de felul ăsta È™i Miss Plummers le-a numit: very clever indeed! Hans avea mâinile pline cu iarbă de plajă pe care în mânia lui o smulsese din jur. - Tot timpul e la fel, a grăit el, nu vrei să mă înÈ›elegi. Fiindcă È›i-ai părăsit societatea, ai impresia că nu mai sunt oameni la fel de demni ca ai tăi. E o aroganță ori È›i-e ruÈ™ine cu mine în faÈ›a oamenilor? Zi, È›i-e ruÈ™ine cu mine? Doralice a zâmbit cu ochii închiÈ™i: - Nu, eÈ™ti un om bun, eÈ™ti în regulă, doar femeia ta Grill cu amprenta pusă mi-e antipatică, e mai bine să nu fac cunoÈ™tință cu ea. - Dar e musai să faci cunoÈ™tință, a exclamat Hans, dacă mă vrei, trebuie să vrei să fii È™i doamna Grill, pledez pentru ea, n-am să permit s-o dai la o parte din aroganță. Dar aÈ™a e mereu, vorbim È™i vorbim de parcă unul e pe un banc de nisip, iar celălalt pe al doilea. Și niciunul nu înÈ›elege ce spune celălalt È™i ne strigăm doar: ce? ce? Hans a sărit în picioare, s-a plantat în faÈ›a Doralicei È™i a privit-o. Cât de liniÈ™tită È™edea în rochia ei galbenă de vară, chipul înfierbântat, luminat de părul blond, arăta ca o adolescentă care doarme în pace. Doar zvâcnirile buzelor sale roÈ™ii È™i înguste emanau neliniÈ™tea trează dinlăuntrul ei. „Oare nu È™tie cât sufăr?â€se gândea Hans. Și-a lăsat pălăria de paie mai tare pe frunte È™i a coborât dunele înspre mare. Să intre în mare, să înoate era tot ce putea face în asemenea clipe. Hans Grill nu se aÈ™teptase niciodată ca viaÈ›a să-l răsfeÈ›e, s-a bătut curajos cu nevoile È™i adversitățile; dar avea încredere în sine; viaÈ›a i se păruse uneori grea, dar niciodată de neînÈ›eles. Toate neclaritățile se lămureau imediat când Hans la douăzeci de ani își împăca egoismul cu sinele său, È™i toate enigmele se dezlegau când le întreba: eÈ™ti de partea sau împotriva lui Hans Grill? Acum însă nu mai înÈ›elegea. Ceva survenise în viaÈ›a lui care îl înstrăina de sinele său, de parcă altcineva trăia în locul lui. Femeile, È™i ceea ce poartă numele de iubire le cunoscuse È™i înainte, iar aÈ™a ceva te zăpăceÈ™te uneori, faci prostii, dar e de înÈ›eles È™i la urma urmelor se potriveÈ™te de minune cu restul trăirilor. Nu trebuia decât să apuci ferm È™i fără griji. „Ține drept să nu se încâlcească†obiÈ™nuia să spună bunica lui Hans, care împletea ciorapi contra cost, când micul Hans È™edea în faÈ›a ei È™i È›inea firele de bumbac pentru depănare. Dar pe femeia asta, de ce trebuie să o dorească cu atâta patimă dureroasă, mai ales acum când era a lui? De ce nu avea niciodată sentimentul liniÈ™titor, fericit al posesiei, de ce trebuia când o È›inea cel mai strâns să se teamă întruna ca nu cumva să o piardă? ÃŽn el totul era plin de această femeie È™i totuÈ™i era departe de el. Nu înÈ›elegea, nu pricepea È™i nu-i rămânea decât să-È›i È›ină prada mârâind ca o fiară, ca nimeni să nu i-o smulgă. Hans s-a dezbrăcat È™i pășea alene printre brizanÈ›i înspre mare. „Am s-o constrângâ€, se gândea el mânios, „am s-o convertesc la Hans Grill.†- Am onoarea, a auzit el un glas alături. ÃŽn costum de baie Knospelius se găsea sub un val spart ca sub o boltă verde de sticlă. Valul s-a prăvălit peste el, l-a ascuns îndărătul unei cortine de spumă albă, el s-a ivit imediat, s-a scuturat, a clătinat din cap È™i a spus: - Von Knospelius. Am avut deja onoarea să-i dau bineÈ›e distinsei dumneavoastră soÈ›ii. Hans s-a înclinat È›eapăn. - Zile de zăduf, a continuat consilierul, nu te saturi niciodată de scăldat. Altminteri aici e o rezidență drăguță. Doar viaÈ›a socială lasă de dorit. TotuÈ™i s-a mai animat. Curând va sosi baronul Buttlär cu viitorul lui ginere. - Ah, eu È™i soÈ›ia mea nu prea suntem aÈ™a sociabili, a replicat Hans privind curios chipul lătăreÈ›, palid de copil. Knospelius a râs: - Știu, È™tiu, luna de miere, les jeunes mariés. Să fii la dispoziÈ›ia unei doamne fermecătoare, e ocupaÈ›ia ocupaÈ›iilor. Orice om normal o caută sau o are. Toate celelalte nu sunt decât ocupaÈ›ii secundare. Dar un holtei bătrâior ca mine care nu are decât ocupaÈ›ii secundare trebuie să ia parte la viaÈ›a socială. Ar trebui să punem aici bazele unui mic Norderney. ÃŽngăduiÈ›i-mi o vizită de curtoazie în viitorul apropiat. - Am impresia, a grăit Hans, că cei mai mulÈ›i caută aici singurătatea. ÃŽn timp ce Hans vorbea, consilierul intim a dispărut sub un val ca un È™oricel într-o brazdă. Când s-a ivit din nou, È™i-a ridicat doct degetele lungi È™i a afirmat: - Cele mai vesele societăți sunt formate întotdeauna doar din oameni care caută singurătatea. Acum trebuie să ies, Klaus al meu deja mă aÈ™teaptă. S-a înclinat formal È™i s-a îndreptat spre țărm unde un bărbat foarte masiv, sever îl aÈ™tepta cu un prosop. Hans a ridicat din umeri. „Ce-o mai fi vrând?†se gândea el. „Numai lucruri ciudate se agață de tine în ultima vreme.†A mers mai departe, apoi a început să înoate, înota departe în larg. ÃŽi făcea bine. Nu era nimic neînÈ›eles, îți miÈ™ti braÈ›ele È™i picioarele zdravene, tai apa, rămâi la suprafață È™i nu te mai preocupă toate adâncimile întunecate care se cască sub tine. ÃŽmbăiatul i-a priit lui Hans; se simÈ›ea din nou sigur pe sine È™i avea din nou încredere că va izbuti. Când a urcat pe dune, l-a găsit pe Knospelius lângă Doralice. I-a auzit de departe cum râdeau. „Iarăși ăstaâ€, se gândea Hans cu nervozitatea care ne cuprinde în clipele în care o muscă ni se aÈ™ază iar È™i iar pe nas. Consilierul intim stătea pe scaunul pentru pictură È™i vorbea inspirat. Doralice se îndreptase, se sprijinea pe coate, avea chipul trandafiriu până-n vârful urechilor, îl asculta cu mina amabilă È™i puÈ›in stingherită a doamnelor tinere care primesc pentru prima dată în salonul lor. - După cum vedeÈ›i, a exclamat consilierul intim către Hans, am început să adun societatea. V-am lăudat pictura în faÈ›a soÈ›iei. Splendid! Iar pentru un pictor, de nepreÈ›uit. Nisipul galben, batistul galben al rochiei, părul auriu, o simfonie în blond, nu-i aÈ™a? - Da, hm, a mârâit Hans. - Acum trebuie să plec, a adăugat Knospelius È™i s-a ridicat din scaun. IntenÈ›ionez să mai fac o vizită la familia Buttlär. La plecare doar un mot pour rire . Doamna von Lassow cea cu È™apte fiice, o È™tiÈ›i, mi-a spus cu ocazia logodirii Karolinei, a treia, cu liberal naÈ›ionalistul doctor Krapp: îmi pare rău, noi familia Kossow am fost dintotdeauna conservatori, dar când ai atâtea fiice de măritat nu poÈ›i să È›ii doar cu un partid. Ei? Nu-i fain? Politică de coaliÈ›ie în familie. A râs el însuÈ™i din toată inima, iar ceea l-a mirat pe Hans, Doralice a râs È™i ea. Oare chiar i se pare amuzant? După ce consilierul intim a plecat, Hans s-a întins tăcut pe nisip. Și Doralice a tăcut o vreme. Ea se uita la cer È™i zâmbea cu acelaÈ™i zâmbet amabil de societate. „Mai zâmbeÈ™te încă la povestea cocoÈ™atului?†se gândea Hans. ÃŽntr-un sfârÈ™it, ea a spus: - De ce eÈ™ti atât de neprietenos cu piticuÈ›ul? - La urma urmei ce vrea de la noi? a întrebat Hans morocănos. - A, cred că nimic, a răspuns Doralice, vrea să se distreze. EÈ™ti gelos pe el? Nu-i decât o figurină grotescă. Hans a izbucnit: - Nu sunt deloc gelos. AÈ™a ceva nu există între oameni liberi. O iubire pe care s-o păzesc, nu, mulÈ›umesc. Dar excelenÈ›a asta pitică e pentru mine o bucată din trecutul tău, din societatea ta, care se agață iar de tine, care vrea să se pună iarăși între mine È™i tine, despre asta e vorba. - Societatea mea, a răspuns Doralice cu ceva obosit în glas, nu se înghesuie deloc să mă vadă, asta-i mai mult ca sigur. MicuÈ›a Buttlär ce feÈ›iÈ™oară ciudată făcea pe bancul de nisip de parcă avea de trecut printr-o aventură cu totul temerară È™i interzisă. - Dă-i încolo pe toÈ›i, a strigat Hans, a apucat-o pe Doralice de umeri È™i a lipit-o de el cu patimă mânioasă, ce ne pasă nouă de ei. - O, da, a replicat Doralice, eu îi dau încolo pe ei È™i ei pe mine. Soarele apunea, lumina stridentă se topea È™i înainte de a se mistui, s-a schimbat într-un voal vaporos de roÈ™u È™i violet. Apoi înainte de răsăritul lunii, a fost un scurt răstimp de crepuscul care prindea bine ochilor. Dar amurgul albicios aÈ™ternuse peste marea încenuÈ™ită o singurătate nesfârÈ™ită, marea devenise sobră È™i tristă. - De ce nu spui nimic? a întrebat-o Hans pe Doralice pe când înaintau de-a lungul plajei ca în fiecare seară. - Nu È™tiu, a răspuns Doralice, la vremea asta, aerul e întotdeauna încărcat de griji. - N-avem nicio grijă, a declarat Hans cu emfază. - Nu, n-avem nicio grijă, a repetat Doralice, m-am temut că ai să spui că oamenii liberi n-au nicio grijă. - Și dacă aÈ™ fi spus asta? Doralice a râs: - Vezi, astăzi nu-i o zi bună de vorbit. Imediat ce vorbim ne È™i certăm. - O, ce-are a face, a explicat Hans, trebuie să dăm afară tot ce aveam pe suflet, aÈ™a se capătă încrederea. Doralice È™i-a clătinat obosită capul. - Ah, asta-i prea istovitor. Știi, ca să ne înÈ›elegem cu totul, trebuie să facem ca cei din faÈ›a noastră. Și a arătat înspre o pereche tăcută de îndrăgostiÈ›i. Flăcăul È™i fata își legănau corpurile grele încolo È™i încoace È™i își bălăbăneau braÈ›ele în ritm. Doralice a dat drumul braÈ›ului lui Hans: - La fel ca ei, a spus ea. AÈ™a că mergeau unul lângă altul, își legănau È™oldurile, își bâțâiau braÈ›ele È™i tăceau. Cu toate acestea, după ce au mers o bucată astfel, Hans a rămas locului: - Nu, nu merge, a zis Hans, când mergi aÈ™a tăcută lângă mine, cred că gândeÈ™ti ceva rău despre mine sau că eÈ™ti pornită contra mea. - Păcat, a răspuns Doralice, era aÈ™a de frumos. Aveam deja impresia că am să ajung ca fata de acolo. Imediat ce ai început să vorbeÈ™ti, am vrut să mă opresc, să casc gura È™i să mă holbez la mare, oh oh oh, ca fata de mai devreme. Să gândeÈ™ti, nici măcar nu poÈ›i să te gândeÈ™ti când mergi aÈ™a È™i de aceea ne înÈ›elegem. Nu, nu, Hans nu voia aÈ™a ceva. - Să facem ceva, a propus el, uite Luna. Să te iau iar în braÈ›e È™i să te È›in peste valuri sau să ieÈ™im în larg sau noaptea asta să-l însoÈ›im pe Wardein la pescuit. Să facem, să facem ceva, vezi, asta ne lipseÈ™te. Dar azi Doralice n-avea chef de nimic, aÈ™a că au luat-o înspre casă. Când au intrat în camera de zi, au descoperit că Agnes nu aprinsese lampa. Camera se scălda în lumina lunii È™i i-a izbit în față un miros puternic, foarte dulceag. Pe podeaua luminată se afla un fel de baltă purpurie: - Uite, trandafiri, numai trandafiri, a exclamat Doralice. A îngenuncheat în faÈ›a trandafirilor, s-a aplecat peste ei, i-a apucat, avea braÈ›ele încărcate cu roze, È™i-a cufundat capul în mijlocul lor de parcă dorea să se scalde. La un buchet era agățată o hârtiuță pe care scria „Loloâ€. - O, uită-te, a spus Doralice, micuÈ›a Lolo mi-a azvârlit toÈ›i trandafirii ăștia pe fereastră, ce copilă bună. Atunci a sesizat că din spate Hans a apucat-o de talie, a ridicat-o, a smuls-o dintre toÈ›i trandafirii È™i ea l-a auzit spunând încet È™i furios: - Acum vin la noi prin toate ferestrele. Dă-i încolo pe ei È™i trandafirii lor imenÈ™i, ce să facem cu ei. Doralice È™i-a rezemat capul de umărul lui: - Ah, da, a spus ea descurajată, du-mă de lângă ei, iar din braÈ›ele ei devenite moi trandafirii au căzut greu pe podea ca un torent purpuriu. 6 La Bullenkruge sosiseră domnii. - De acum o să ducem o viață baronială, a spus Ernestine. Masa de seară de pe verandă a căpătat o nuanță sărbătorească. DomniÈ™oara Bork a decorat masa cu un buchet puÈ›in prăfuit de măzăriche È™i flori de mac. Generăleasa se agita încolo È™i încoace È™i întreba iar È™i iar: - Dragă Malwine, ginerele meu o să vrea gheață în punciul de căpÈ™uni? Sparanghelul o să fie destul de moale? Doar îl È™tiÈ›i pe ginerele meu. DomniÈ™oara Bork a zâmbit în felul ei distrat, tainic È™i a răspuns: - Doamnă generăleasă, sparanghelul e divin. Baronul Buttlär a stat la masă între soacra È™i soÈ›ia lui, își trăgea mustaÈ›a lui lungă È™i bălaie, își scutura de plăcere umerii largi È™i era foarte amabil, foarte vioi, cu voce zgomotoasă, răsunătoare relata poveÈ™ti care să fie de interes general, iar doamna von Buttlär era serios interesată de aceste poveÈ™ti. Astăzi nu mai era doar mama îngrijorată, cu obrajii căzuÈ›i È™i buhăiÈ›i, care se uită pe sine, ci în fiinÈ›a ei se găsea azi È™i ceva dintr-o doamnă de societate, È™i chiar ceva cochet. La capătul mesei È™edea tineretul, iar locotenentul Hilmar istorisea poveÈ™ti, iar Wedig È™i Nini râdeau atât de tare, încât doamna von Buttlär a fost nevoită să strige un sever „Ei, copii!â€. Hilmar zvelt È™i cu umerii înguÈ™ti, în costum de vară deschis la culoare arăta ca un copil, fireÈ™te ca un copil de o frumuseÈ›e pătrunzătoare. Prin părul său foarte des È™i brunet cărarea de locotenent își croia anevoie o cale. Pe frunte îi atârna un moÈ› negru după moda flăcăilor din Neapole. Trăsăturile regulate ale chipului maroniu aveau ceva puÈ›in prea încordat, prea aspru aÈ™a cum se întâmplă uneori la rasele prea vechi. Ochii întunecaÈ›i erau foarte vioi, se întâmpla mereu ceva cu ei, licăreau în aÈ™a fel, încât se vedea clar cum niÈ™te puncte aurii colindau pe catifeaua neagră a irisului. „În ochi nicio disciplinăâ€, a spus unchiul general despre Hamm. Când a sosit punciul de căpÈ™uni, baronul von Buttlär a devenit epicureanul desăvârÈ™it. Și-a aprins o havana, a băut o înghiÈ›itură de punci, a aruncat o privire spre marea luminată de lună, înÈ›elept le-a lăsat pe fiecare să-È™i facă efectul asupra lui. A devenit sentimental: - Clar de lună È™i mare, clar de lună È™i mare, a spus el È™i a clătinat uÈ™or din cap, asta te poate face sentimental, da, trebuie să devii sentimental. Marea face tot timpul impresie. Nemărginirea e chiar nemărginirea, nu-i aÈ™a? ToÈ›i au tăcut preÈ› de o clipă È™i au contemplat marea. Apoi doamna von Buttlär a repornit conversaÈ›ia despre moÈ™ia sa. Discuta cu plăcere despre vitele, lăptăresele, găinile È™i untul ei. Gândurile ei se întorceau iar È™i iar la această plenitudine. La capătul mesei, tinerii È™i-au pierdut răbdarea. Nini È™i Wedig au dat lămuriri că vor să se plimbe pe dune È™i au făcut-o pe-a misterioÈ™ii. ÃŽÈ™i găsiseră o nouă ocupaÈ›ie. ÃŽn fiecare seară plecau la vânătoarea de contesă, după cum spuneau ei. Aveau de gând să o întâlnească pe Doralice. Chiar È™i logodiÈ›ii doreau să coboare la mare: - Trebuie să fac pietrele să sară pe apa mării, după ce i-am aruncat vreo zece pietre în față, pot pretinde că am o relaÈ›ie cu ea, a spus Hilmar,. - N-are deloc liniÈ™te, mereu trebuie să facă câte ceva, a spus baronul Buttlär È™i s-a uitat binevoitor la logodnici. Doamna von Buttlär însă a suspinat È™i a răspuns: - ÃŽmi fac griji, e atât de temerar. La ultima cursă a căzut. - E înflăcărat, a confirmat baronul, călăreÈ™te bine È™i începe ponderat, dar după aceea se aprinde în el pasiunea pe care o revarsă asupra calului È™i acesta o duce mai departe È™i hop: are loc accidentul. - ÃŽmi închipuiam eu că locotenentul vrea să-È™i reverse pasiunea asupra cuiva, s-a lăsat auzită vocea visătoare a domniÈ™oarei Bork, însă generăleasa a corectat-o: - Ei, Malwine, vorbim de cai. Doamna von Buttlär a spus cu aceeaÈ™i mină îngrijorată: - I-am interzis lui Hilmar să aducă vreun cal sau vreo maÈ™ină, iar dacă va face o călătorie cu barca cu pânze, Lolo nu-l va însoÈ›i. Atât timp cât eu supraveghez copila, n-am să-l las să mi-o omoare. - Să o omoare, a exclamat baronul bine dispus, ia spune, mamă, când mi-ai dat-o pe Bella, ai avut acelaÈ™i sentiment că o arunci, ca să zic aÈ™a, într-o prăpastie? - Prăpastie, poate nu, a replicat generăleasa, ci că o îmbarc într-un balon de care nu È™tii în ce direcÈ›ie o să-l poarte vântul. - Haida de, a rostit baronul Buttlär, un balon foarte manevrabil, după cum Bella È™tie foarte bine, È™i a râs zgomotos È™i prelung la gluma lui, poate mai îndelung decât ar fi fost necesar. Numai că sentimentul de a fi capul plin de duh al familiei È™i de a răspândi veselie în jurul lui îl făceau să-i crească inima. DomniÈ™oara Bork nu a râs, se uita la fel de îngândurată după perechea de logodnici, iar apoi È™i-a expus gândurile: - Locotenentul îmi pare superb, arată ca un paj al unei regine spaniole sau ca pajul din liedul acela în care o aÈ™teaptă la fântână pe fiica regelui: „Din tribul Asra sunt, din cei ce mor, când se îndrăgostesc.†- Ce? Ce? a continuat generăleasa, ce-i asta, Asra? Cine moare când iubeÈ™te? Familia Hamm, niciodată. ÃŽi cunosc, ei, cu siguranță, nu. Dragă Malwine, nu vorbi cu Lolo asemenea năzdrăvănii, È™i aÈ™a copilul are o aplecare spre extravaganță. - Ah, da, s-a plâns doamna von Buttlär, încă o grijă majoră. Imaginează-È›i, Buttlär, È™i a relatat cu glas preocupat povestea cu Doralice, bancul de nisip È™i sărutul. Ce spui de asta Buttlär, a încheiat ea, n-am putut dormi toată noaptea. Baronul a devenit serios È™i îngândurat È™i È™i-a răsucit mustățile. - AÈ™a deci, hm! Contesa Köhne e aici, de altminteri, o femeie splendidă. A fost o poveste urâtă. Contele a avut o apoplexie, iar sora lui, contesa Benedikte, îl îngrijeÈ™te. Foarte trist! Respectiva doamnă nu mai poate avea parte de nicio consideraÈ›ie din punct de vedere socială, însă ne-a făcut un serviciu, aÈ™a că poate am să-i mulÈ›umesc în treacăt. - Tu? a exclamat doamna von Buttlär, de ce, cu ce scop? - ÃŽn ciuda a toate, putem fi politicoÈ™i cu ea, a obiectat baronul, soÈ›ia lui însă era foarte agitată: - Am È™tiut din capul locului, persoana asta mi-a fost trimisă ca o grea încercare. La vale, pe plajă, Hilmar făcea întruna pietricelele să sară pe apă. Lolo È™edea alături È™i îl privea cu ochi serioÈ™i È™i aprinÈ™i. Când el în fine obosise, a luat-o de braÈ› pe Lolo È™i s-au plimbat alene de-a lungul țărmului. - Acum înÈ›eleg marea, a spus Hilmar. De altfel, cu lumina lunii È™i cu toate cele, e la înălÈ›imea programului, È™i tu, drăguÈ›a mea, eÈ™ti la înălÈ›imea programului. - Păcat, a răspuns Lolo, un program nu-i niciodată ceva surprinzător. Hilmar a râs: - Vrei să mă surprinzi? La ce bun? Nu, logodna noastră nu trebuie să fie făcută din surprize, ci din necesități simpatice. ÃŽn timp ce treceau pe lângă bordeiele de pescari, Lolo a început È™i ea să vorbească despre Doralice, È™i-a relatat aventura, a povestit despre sărut È™i despre trandafirii roÈ™ii. - Ah, mica contesă scăpătată e aici, a spus Hilmar, acum e bine că te-a salvat, dar spune-mi, de ce vorbeÈ™ti despre ea cu o voce aÈ™a emoÈ›ionată de parcă ea ar avea ceva sfânt? Contesele scăpătate nu au îndeobÈ™te ceva sfânt. - Pentru că mă emoÈ›ionează, a declarat Lolo miÈ™cată. Nici eu nu È™tiu de ce. Poate fiindcă e atât de frumoasă È™i totuÈ™i nu e bună. Poate totuÈ™i pentru că atunci când cineva e frumos, trebuie să-l iubeÈ™ti, dar iubirea asta doare. Cred că cine se îndrăgosteÈ™te de contesă, probabil suferă. - Hai-hai, a liniÈ™tit-o Hilmar, chiar aÈ™a de rău o fi cu frumuseÈ›ea asta? - AÈ™a ca exemplu, a continuat Lolo, zi-mi dacă să mă iubeÈ™ti pe mine n-are nimic dureros! - N-are, deloc, a asigurat-o Hilmar, dimpotrivă, când te iubeÈ™te, omul se simte grozav de bine, grozav de distins. Realizez asta de fiecare dată È™i-mi vine să mă ruÈ™inez de mine însumi. Copil fiind, duminica mă îmbrăcau într-o bluză de catifea, cu guler alb, iar părul mi-era netezit cu pomadă care mirosea a flori de portocal. Și când eram îmbrăcat, mă simÈ›eam aÈ™a rafinat, aÈ™a distins È™i aveam aÈ™a un respect față de mine însumi că nici nu îndrăzneam să mă miÈ™c. - Iar eu, a exclamat Lolo dezamăgită, sunt pentru tine ca bluză albastră de catifea È™i ca pomada din flori de portocal. - Și ca duminica, a completat Hilmar, da, ceva în genul ăsta. Dar cine vine încoace? - Ea e, a È™optit Lolo. Din faÈ›a lor veneau Hans È™i Doralice. Când au trecut unii pe lângă alÈ›ii, Doralice È™i-a înclinat zâmbind capul spre Lolo, cei doi domni s-au salutat formal. - Ei bine? a întrebat Lolo, de îndată ce i-au depășit. - Cu siguranță, fireÈ™te, a spus Hilmar, o feÈ›iÈ™oară drăgălașă de copil cu o gură uimitor de plină de fatalitate. Lolo a tăcut un răstimp, apoi a repetat gânditoare: - O gură plină de fatalitate, ai spus bine, de mult caut o expresie pentru gura asta. Trebuie să fie ciudat să ai o gură plină de fatalitate, mă gândesc eu, È™i acum o simt atât de pregnant, atât de puternic, încât sunt sigură că în clipa asta È™i eu am o gură plină de fatalitate. Sărută-mă È™i ai să vezi. S-a oprit pe loc, È™i-a expus chipul serios, luminat de lună È™i după ce Hilmar a sărutat-o, a întrebat: - Ei bine? Hilmar a clătinat din cap: - Nici urmă de fatalitate. Mai degrabă o duminică paÈ™nică de rusalii la È›ară. Lolo a ridicat din umeri È™i a oftat. - Stai, aÈ™teaptă, a continuat Hilmar, e totuÈ™i altfel să te sărut aici dinaintea mării, îmi pare ditamai obrăznicia. Parcă ne văd toate cele cinci părÈ›i ale lumii, e un sentiment aparte. - Nu, nu vreau aÈ™a ceva, a izbucnit Lolo È™i s-a desprins de el. 7 Ziua următoare era o duminică. Generăleasa È™i doamna von Buttlär È™edeau în coÈ™urile lor gheretă È™i citeau cărÈ›i pioase. Doamna von Buttlär ridica uneori privirea È™i se uita în jos către plaja strălucitoare È™i către marea care astăzi era albastră, aurie È™i liniÈ™tită ca un iaz. Deodată i s-au pironit ochii pe două siluete pestriÈ›e înaintând pe marginea dunelor. Doralice într-o rochie de turcoaz, cu câțiva trandafiri de ai Lolei la cingătoare, mergea sub o umbrelă roÈ™ie lângă baronul Buttlär. Baronul după toate aparenÈ›ele vorbea vioi È™i întreaga lui siluetă, felul lui de a merge exprimau amabilități politicoase. Doamna von Buttlär a lovit cartea cu palma È™i a spus: - Uite-i ia. Și generăleasa îi zărise È™i a răspuns: - S-a È™i grăbit cu mulÈ›umirile. - MulÈ›umirile, a exclamat doamna von Buttlär, nu erau deloc necesare. Nu-l înÈ›eleg pe Buttlär. Are soÈ›ie, are fete majore È™i ne compromite într-un asemenea hal. Ce poate să-i ofere persoana aia? Ce vrea de la ea? - Nimic, nimic, a liniÈ™tit-o generăleasa, nu se poate lăsa de flirt. Mereu aceeaÈ™i poveste, când vă măritaÈ›i, vreÈ›i bărbaÈ›i frumoÈ™i, dar bărbaÈ›ii frumoÈ™i se păstrează mai bine decât noi, nu aduc copii pe lume, È™tiu să se cruÈ›e È™i cheful de flirt È›ine mai mult la ei ca la noi. - Dar, mamă, a protestat doamna von Buttlär scandalizată, căsnicia e ceva mult prea sfânt ca să luăm în considerare asemenea lucruri. - Căsnicia, draga mea, a retorcat generăleasa, e poate foarte sfântă, dar bărbaÈ›ii noÈ™trii nu sunt sfinÈ›i. De altfel, plaja e tot mai animată. Hilmar È™i Lolo veneau la braÈ› din cealaltă parte a plajei, iar când s-au întâlnit cu Doralice È™i domnul Buttlär, au rămas locului È™i s-au salutat. Din altă direcÈ›ie, apăruseră Hans Grill È™i consilierul intim È™i s-au alăturat grupului. Era frumos felul în care aceÈ™ti oameni stăteau împreună sub soarele arzător, felul în care înfloreau È™i străluceau culorile deschise ale hainelor, roÈ™ul È™i blondul părului pe fundalul galben al dunelor. Doamna von Buttlär n-a mai găsit destulă tărie să se mânie, era mult prea îngrijorată: - Ce-i de făcut, mamă? a întrebat ea plângăreață. - Copilă dragă, a spus generăleasa, nu-È›i rămâne altceva de făcut decât să-È›i păstrezi cumpătul. Trebuie să intri într-un fel de relaÈ›ie cu doamna asta. Când în apropiere e ceva interzis, de pildă o doamnă de care nu se cuvine ca noi să vorbim bărbaÈ›ii o iau razna. Dacă ajungem să o cunoaÈ™tem cât de cât pe doamna asta, ea își pierde mult din farmec. AÈ™a că... - Nu cred că am să fiu în stare, s-a plâns doamna von Buttlär, nu sunt o femeie chinuită? Până nu demult lupta cu guvernanta, iar acum asta. Grupul se destrămase, È™i-au luat la revedere È™i s-au despărÈ›it. Doamna von Buttlär se uita grav È™i lugubru după soÈ›ul ei. ÃŽnsă când acesta a ajuns în faÈ›a ei, ea È™i-a lăsat ochii în carte È™i a tăcut. Domnul von Buttlär a simÈ›it totuÈ™i nevoia să vorbească repede È™i c-o veselie forÈ›ată. Acum a făcut cunoÈ™tință cu piaza rea a locului, nu arăta chiar aÈ™a rău, dar serios vorbind, era mai bine aÈ™a, oricum aici nu aveau cum să se evite È™i în perspectivă ar fi fost penibil, acum se salutau, vorbeau unii cu alÈ›ii pe teritoriu neutru. Oricum nu e compromițător în colÈ›ul ăsta izolat de lume. Oricum nu e vorba de relaÈ›ii în toată regula, nu-i aÈ™a? Doamna von Buttlär s-a ridicat È™i a întrebat ca È™i cum nu ar fi auzit nimic: - Azi nu citim o predică? - FireÈ™te că citim, dragostea mea, a exclamat domnul von Buttlär, e deja ora? Să mergem. Familia s-a întors la Bullenkrug, s-a reunit în salon, iar domnul Buttlär a citit o predică. Toată lumea a remarcat că în timpul predicii soÈ›ia lui a plâns. La prânzul ce a urmat o atmosferă sumbră apăsa asupra celor prezenÈ›i. Domnul Buttlär a trebuit să facă efort pentru a lăsa să curgă un fel de conversaÈ›ie. S-a întors însă doar spre domniÈ™oara Bork È™i a vorbit despre literatură. Condamna realismul în literatură. Arta ar trebui totuÈ™i să bucure, nu-i aÈ™a. ViaÈ›a doar nu-i destul de veselă ca s-o fotografiezi pur È™i simplu. Cum la aceste cuvinte soÈ›ia lui a ofta, a schimbat iute subiectul È™i a vorbit despre împărat. După-amiaza duminicală era toridă, razele galbene ale soarelui se revărsau peste pereÈ›ii văruiÈ›i È™i grădiniÈ›a nisipoasă. Doamnele s-au retras. Domnul von Buttlär È™edea în salon îndărătul unui ziar È™i somnola, iar perechea de logodiÈ›i măsura veranda în lung È™i-n lat. - Te rog, scumpo, a zis Hilmar, nu te uita la mine cu atâtea aÈ™teptări, adică, ai dreptul să te uiÈ›i aÈ™a la mine, fiindcă eÈ™ti îndreptățită să te aÈ™tepÈ›i ca eu să fiu plăcut È™i amuzant. Dar habar n-am, după-amiaza asta de duminică mă termină. - Bietul Hilmar, a răspuns Lolo puÈ›in ironică, să stai toată ziua îmbrăcat în bluza de catifea. - Prostii, prostii, a exclamat Hilmar, e doar o dispoziÈ›ie. Niciodată n-am prea suportat după-amiezele de duminică. Hai să ne aÈ™ezăm la umbră È™i să te învăț să joci pichet. De-abia spre seara casa s-a mai înviorat. Generăleasa a venit în salon, È™i-a făcut auzită vocea ei zgomotoasă È™i cu ea a trezit casa adormită. Pe urmă a sosit È™i doamna von Buttlär, își făcuse toaleta È™i își decorase pălăria cu spice de grâu È™i flori de mac. ÃŽnsă rămăsese foarte serioasă. Și-a pus mânuÈ™ile È™i s-a adresat soÈ›ului: - Dă-mi braÈ›ul, Buttlär, să mergem să admirăm apusul. Unde sunt copiii? Lolo, Nini, Wedig! Au trebuit să vină cu toÈ›ii, iar familia a coborât spre plaja doi câte doi. - Bravo, Bella! a spus generăleasa, să-È›i păstrezi mereu cumpătul. Cu toate acestea Wedig mormăia nemulÈ›umit: - Ce mai plăcere! Nici măcar n-o să ne întâlnim cu contesa care la vremea asta nu face plimbări. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, Hilmar a venit la micul dejun înfierbântat È™i cu ochii învăpăiaÈ›i. Explorase locul, legase cunoÈ™tință cu pescarii. Oameni minunaÈ›i! A dat peste un Andree Stibbe, un blond uriaÈ™ cu ochii de un albastru la fel de deschis ca laptele stricat. Când se uită cineva la el, are senzaÈ›ia că priveÈ™te un peÈ™te cod arogant. Hilmar a vorbit cu acesta ca să facă rost de o barcă pentru o escapadă pe mare, dorea de asemenea să-l însoÈ›ească în larg la pescuit. Altminteri, Stibbe a profeÈ›it o furtună pentru perioda următoare. Hilmar l-a văzut È™i pe pictor, pare un tip de ispravă. Nevasta lui tocmai pleca să se scalde într-un costum de baie bleumarin care-È›i lua ochii. A vorbit în fine cu excelenÈ›a sa Knospelius, un domn nespus de interesant. Acesta se interesează foarte tare de viaÈ›a socială de aici; vrea să organizeze o petrecere, în genul unei nopÈ›i italiene. Servitorul lui, un anabaptist sobru È™i fioros lipeÈ™te deja lampioanele de hârtie. - E Klaus, a spus excelenÈ›a sa, foarte folositor pentru ceea ce el numeÈ™te păcatele noastre. Lolo ascultase cu atenÈ›ie È™i a spus devotată: - Dacă ai să voiajezi atât de mult pe mare, eu o să trebuiască să stau pe dune È™i să mă uit după tine. - De ce, de ce? a exclamat Hilmar, asta e doar pentru timpii morÈ›i È™i tu È™tii că există timpi morÈ›i în care mă plictisesc È™i n-ai ce să faci cu mine. Atunci am să fac o escapadă pe mare. De altfel, scrie È™i în Biblie ceva asemănător, că femeia rămâne acasă È™i bărbatul e respectat la porÈ›ile cetății. - Èšine minte, copile, că poarta asta o să mai apară de multe ori în căsnicia ta, a răspuns generăleasa. - Iar eu te voi însoÈ›i, a anunÈ›at Wedig din capătul mesei. Mama lui l-a privit compătimitoare. - Tu, sărmanul meu tinerel, rămâi acasă. Dintr-odată adolescentul a trecut printr-o schimbare stranie. Chipul palid cu trăsăturile lui prea fine È™i bolnăvicioase s-a înroÈ™it, ochii i s-au umplut de lacrimi È™i a început să vorbească cu vocea bulversată de patimă: - Rămân mereu acasă, niciodată nu mi se permite nimica, sunt dat mereu la o parte, de ce? Ce-i cu mine? Sunt vreun olog? Ce-o să creadă lumea? Sunt ridicol. Ieri m-am întâlnit cu contesa, am salutat-o, se opreÈ™te din mers È™i mă întreabă: „Vă scăldaÈ›i È™i dumneavoastră?†Îi spun că da, că doar nu-i pot spune că n-am voie în mare, că fac băi calde de tratament. - Wedig, du-te în camera ta, a spus doamna von Buttlär. Wedig a redevenit palid, s-a ridicat È™i a ieÈ™it cu picioarele È›epene de sfidare. La masă s-a încetățenit tăcerea, toÈ›i fuseseră consternaÈ›i de incident. ÃŽn cele din urmă, doamna von Buttlär a zis îngrijorată: - Nu È™tiu de unde au copiii mei exaltarea asta. - Draga mea, a reacÈ›ionat domnul von Buttlär punându-È™i drăgăstos mâna peste mâna soÈ›iei sale, genialitatea tot de la tine o au. Generăleasa a râs. - ÃŽntr-adevăr, a declarat ea, vremea e cea care vă face geniali pe toÈ›i, dar slavă Domnului, că barometrul scade. 8 Să facem, să facem ceva spusese Hans Grill, aÈ™a că s-au dus la pescuitul nocturn cu Wardein. Luna stătea sus pe cer, marea era calmă, miÈ™cată doar de învăluriri uÈ™oare de lungă respiraÈ›ie, iar barca aluneca ca de pe niÈ™te coline de sticlă. Wardein È™edea la cârmă È™i fuma. Doi flăcăi bălai cu capul rotund, Mathies È™i Thomas, vâsleau, informi în jachetele lor groase, se clătinau încolo È™i încoace la unison. Doralice fusese aÈ™ezată pe un scăunel pliant, înfășurată în pelerină È™i pături. Hans È™edea alături pe o bancă. Tăceau cu toÈ›ii, doar Wardein dădea uneori câte o comandă, care răsuna ca un bâzâit înfundat. Depărtarea era învăluită într-o ceață luminoasă, fină, argintie, dar Doralice credea că simte această depărtare necuprinsă, aÈ™a cum presupunea că poate simÈ›i sub ea adâncurile întunecate È™i amândouă, adâncul È™i depărtarea, se lăsau apăsător asupra ei ca un lucru care îi tăia respiraÈ›ia, o speria, care îi inspira o senzaÈ›ie de abandon È™i de singurătate. De ce bărbaÈ›iii ăștia nu vorbesc deloc? De ce stau tăcuÈ›i, înfofoliÈ›i în mantalele lor È™i cu borurile pălăriilor lăsate pe chipuri ca niÈ™te personaje de vis bizare È™i sumbre. ÃŽn acea clipă Hans s-a aplecat asupra ei, i-a strâns mâna È™i a întrebat-o: - Cum te simÈ›i? - Bine, a răspuns ea È™i a zâmbit, nimeni nu trebuia să afle că se teme, dar strângerea de mână È™i glasul prietenos i-au făcut plăcere, i-au conferit din nou o uÈ™oară siguranță. Și Hans, de parcă ar fi simÈ›it asta, a continuat să vorbească, l-a întrebat pe Wardein: - Mergem la calcani? - Da, da, la calcani, a mormăit Wardein, îs acolo-n nisip. - Aha, a răspuns Hans, se îngroapă în nisip È™i-È™i aÈ™teaptă prada, pramatiile turtite. La această remarcă vâslitorii au început să râdă zgomotos È™i grosolan, Doralice a râs È™i ea. Noaptea era fierbinte, Mathies se încălzise prea tare vâslind, voia să-È™i dea jos jacheta. Hans s-a oferit să-i ia locul, s-au ridicat amândoi, mergeau în barcă ca într-o încăpere, Mathies È™i-a dezbrăcat jacheta, era în cămașă, È™i-a rezemat un picior pe marginea bărcii, a scuipat în mare È™i a fluierat înceÈ›iÈ™or. Și cât de uÈ™or È™i de familiarizaÈ›i se miÈ™cau în jurul ei de parcă erau acasă, aici, în mijlocul mării, È™i astfel sentimentul apăsător de frică a părăsit-o pe Doralice, da, era splendid să-È›i dai seama cum erau primiÈ›i în această lumea ca È™i cum ar fi de-ai casei. ÃŽi părea că pieptul ei se lărgeÈ™te È™i devine mai puternic, de parcă își putea armoniza respiraÈ›ia cu ritmul valurilor liniÈ™tite È™i licăritoare È™i un sentiment copilăros de mândrie È™i de aroganță o făcea fericită. Să se numere printre cei care se simt acasă pe mare, care nu cunosc frica, îi părea ceva extrem de important È™i măreÈ›. Ici È™i colo se iveau alte bărci, foarte mari È™i negre în lumina difuză. Wardein striga ceva, a primit de dincolo un răspuns, cineva părea să fi făcut chiar o glumă, căci Thomas È™i Mathies s-au pus pe râs. Bărcile erau acum chiar foarte aproape, erau trei care vâsleau în semicerc, bărbaÈ›ii se îndeletniceau cu năvodurile È™i vorbeau unii cu alÈ›ii de la o barcă la alta. Deodată în aceste voci care răsunau ca un bâzâit înfundat s-a amestecat o voce înaltă, ascuÈ›ită care aici suna straniu de parcă vorbea în altă limbă. „Acesta e locotenentul von Hammâ€, È™i-a spus Doralice, iar această descoperire a indispus-o, aproape a scos-o din fire, de parcă ar fi pătruns un intrus acolo unde se întruneau doar cei îndreptățiÈ›i. ÃŽn barcă oamenii începeau să se urnească, năvodul cel mare a fost coborât în mare cu grijă, a fost chemată cealaltă barcă È™i i s-a aruncat un odgon. Apa miÈ™cătoare sclipea ca niÈ™te flăcărui argintii, de năvod erau agățaÈ›i picuri licăritori. Mathies È™i-a suflecat mânecile cămășii pentru a lucra în apa care se rostogolea argintie de pe braÈ›ele sale despuiate. Doralice s-a înfășurat È™i mai bine în paltonul ei, se debarasase de toată neliniÈ™tea È™i teama, se simÈ›ea sigură È™i tihnită. O uÈ™oară oboseală îi îngreuna pleoapele, iar când își închidea ochii se simÈ›ea din nou ca în copilărie când stătea în pat È™i pe jumătate adormită încă îi auzea pe adulÈ›i trebăluind sau vorbind în jurul ei, lucru care îi inspira copilei un sentiment binefăcător de protecÈ›ie. Iar când își deschidea din nou ochii, zarea năpădită de lumini albe era în frumuseÈ›ea ei grandioasă È™i răcoroasă o mereu reînnoită înfiorare binefăcătoare, iar Doralice simÈ›ea mereu reînnoit cum dulapurile înguste È™i stătute ale eului se topesc È™i se dizolvă aÈ™a cum È™i ea se lărgeÈ™te È™i se răcoreÈ™te. Și era splendidă această perindare a imaginilor, o dată în vis chipurile familiare È™i încăperile copilăriei, apoi din nou marea luminată de lună. Dintr-odată, când È™i-a deschis ochii, celelalte bărci se aflau mai aproape, bărbaÈ›ii strigau, năvodul era tras. Doralice a auzit din nou vocea neadecvată a locotenentului, peÈ™tii plescăiau È™i se zbăteau în coÈ™urile mari din barcă. Pe urmă, s-a făcut din nou tăcere È™i È™i-au continuat drumul. După o vreme, Doralice È™i-a dat seama că s-a făcut întuneric, pesemne că luna apusese, pe cer erau stele, iar marea se miÈ™ca în obscuritate asemenea unei întunecimi uÈ™or unduitoare. Doralice nu È™tia cât timp s-au deplasat, însă când È™i-a deschis din nou ochii, la orizont se afla o dâră albă, iar peste apă se prăvălise un amurg cenuÈ™iu. Un vânt puternic a înfiorat-o, brusc s-a risipit toată tihna, amurgul a făcut ca cerul È™i marea să devină serioase È™i austere. Mathies È™i Thomas vâsleau încordaÈ›i, cu jachetele aruncate peste umeri, È™i respirau vârtos cu pieptul gol. Părea să fie în desfășurare o cursă cu bărci. ÃŽn coÈ™uri È™opoteau È™i plescăiau corpuri grase È™i strălucitoare de peÈ™ti. Hans stătea în barcă, È›inea un cod mare de branhii, îl scutura È™i râdea la el. Șiruri de pescăruÈ™i soseau în zbor, mari È™i albi în lumina difuză È™i slobozeau strigăte stridente È™i lacome. Cât de violent era totul. Ce viață dură È™i neatârnată respirau cu toÈ›ii, prea dură pentru Doralice, o slăbea, o îmbolnăvea, mirosul mării, a peÈ™tilor, a jachetelor ude de marinari, toată carnea asta a bărbaÈ›ilor È™i a peÈ™tilor graÈ™i o apăsau, devenise palidă. Apoi a avut loc un schimb de vorbe între barca lor È™i cea învecinată. Bărcile s-au apropiat, se aflau una lângă cealaltă. Hilmar s-a balansat uÈ™or È™i priceput peste margine, a sărit în barcă, se afla lângă Doralice È™i zâmbea: - O vizită matinală, a grăit el. Hans a dat din cap spre el È™i i-a arătat codul pe care încă-l mai È›inea de branhii. - Da, da, o mândreÈ›e, a zis Hilmar, a fost o procesiune binecuvântată. Apoi s-a aÈ™ezat pe banchetă vizavi de Doralice. - După cum văd, v-a afectat È™i pe dumneavoastră, stimată doamnă. Doralice È™i-a împreunat sprâncenele răspunzând cu răceală: - Lumina e de vină. - FireÈ™te, fireÈ™te, a încuviinÈ›at Hilmar politicos, o oră delicată. Cum părea că Doralice voia să tacă, a tăcut È™i el È™i È™i-a aprins o È›igară. De sub bolurile trase ale pălăriei lui de pâslă chipul său cu trăsăturile încordate È™i ascuÈ›ite È™i cu ochii negri È™i neliniÈ™tiÈ›i arăta palid, aproape bolnăvicios. ÃŽn figura lui era ceva prea rafinat, slăbit care a plăcut Doralicei, care i-a dat sentimentul că are un tovarăș de slăbiciune, iar mirosul dulceag al È›igaretei egiptene îi părea o boare dintr-o lume prietenoasă. Acum se cuvine să vorbească, s-a gândit ea, aÈ™a că a zâmbit È™i a spus: - Și dumneavoastră arătaÈ›i olecuță afectat sau e tot de la lumină? - Nu, nu, e ceva, a replicat Hilmar, e poate trist, dar poate n-ar trebui să fie, fiindcă nu e firesc. Stibbe nu simte nimic, dar marea natură ne îmbată È™i beÈ›ia te afectează, ceea ce dumneavoastră, fireÈ™te n-aveÈ›i de unde să È™tiÈ›i. Doralice a aprobat din cap: - Da, da, tot ce se poate. - Și totuÈ™i, a continuat Hilmar bucuros că e încurajat să vorbească, nu e doar beÈ›ie, e... e... tocmai o mare îndrăgostire de natură, tocmai, e aceeaÈ™i neliniÈ™te, aceeaÈ™i emoÈ›ie chinuitoare că-i aparÈ›ii, È™i ceea ce contează, e nevoia puternică de a impresiona, când ne îndrăgostim, vrem să impresionăm, e ceva specific acestei stări. Fiecare cu experienÈ›a lui. - SunteÈ›i deja logodit, a menÈ›ionat Doralice. - FireÈ™te, sunt È™i asta, a adăugat Hilmar, dar vedeÈ›i, stimată doamnă, mai devreme în barcă pornirea de a impresiona era atât de puternică în mine, de a impresiona marea sau pescarii, nu importă cine, căci sunt toÈ›i reprezentanÈ›ii mării, că m-am cocoÈ›at pe vârful bărcii È™i m-am balansat în aer. Sunt destul de exersat în asemenea îndeletniciri. Dar nu mi-am atins scopul, căci Andree Stibbe a zis impasibil: dacă domnul cade în apă cu giumbuÈ™lucurile lui, cine o să-l scoată dacă nu noi. AÈ™a că efectul nu mi-a ieÈ™it. Dar a trebuit să fac asta. - E ciudat, a spus Doralice gânditoare. - Nu atât de ciudat, a replicat Hilmar, cocoÈ™ul de mesteacăn când face roata È™i cârâie vrea să impresioneze È™i pădurea È™i pajiÈ™tea precum È™i găinuÈ™a cenuÈ™ie È™i e la fel de îndrăgostit de pădure È™i de pajiÈ™te ca È™i de găinuÈ™a cenuÈ™ie. Doralice a râs: - E drăguÈ›, da, da, ai vrea să fii implicat, să fii parte integrantă a naturii. Hilmar s-a aplecat uÈ™or: - Dumneavoastră, stimată doamnă, arătaÈ›i exact ca È™i cum aÈ›i face parte din acest loc. PăreÈ›i pe deplin reçue de această natură. Doralice s-a înroÈ™it È™i s-a revoltat, dar Hilmar a încheiat cu un oftat: - Ah, da, când totul e atât de frumos în jurul nostru, simÈ›im o dorință arzătoare să fim È™i noi decorativi. Acum barca își croia drum printre brizanÈ›i, peste colinele albe de spumă, în făgaÈ™ele gri-verzi ale valurilor. Hans a venit È™i s-a aÈ™ezat pe bancă lângă Hilmar. Și-a frecat mâinile È™i părea foarte mulÈ›umit: - A fost o noapte splendidă, splendidă, ce spui, dragoste? Èši-e frig, ei? Și dumneavostră, domnule baron, vă e frig, da, aÈ™a-i dimineaÈ›a pe mare! Acasă o să facem un ceai cald, o să ne prindă bine. Nu vreÈ›i să beÈ›i o cească cu noi, baron? Nu-i aÈ™a, dragoste, că o să ne faci un ceai? Doralice l-a privit pe Hans niÈ›el uimită, apoi a spus: - O, bineînÈ›eles. Hilmar s-a înclinat. AmbarcaÈ›iunea s-a urcat pe nisip È™i lumea a început să debarce. Hans a luat-o pe Doralice de braÈ› È™i a dus-o la mal. Femeile pescarilor se repezeau dinspre dune cu batistele È™i rochiile fâlfâind aidoma unor pescăruÈ™i lacomi. ÃŽn camera de zi, Hans s-a grăbit să aprindă lampa. - Gata cu amurgul, a zis el. Apoi a pus ceainicul, a adus ceÈ™ti, rom. - AÈ™a, aÈ™a, o să ne prindă bine, ceai cald, da, îl merităm, îs sigur de asta, îl merităm pe bună dreptate. Vorbea înfocat de parcă dorea ca amicabilitatea cuvintelor sale să-l încălzească deopotrivă pe el È™i pe ceilalÈ›i. - LuaÈ›i loc, luaÈ›i loc. S-au aÈ™ezat la masă È™i cu ochii holbaÈ›i ai unor oameni extrem de epuizaÈ›i au ascultat în tăcere È™uieratul ceainicului. ÃŽn fine, Hilmar a considerat că trebuie să spună ceva È™i a afirmat: - A fost totuÈ™i minunat. - A fost aÈ™a de minunat, că cel mai bine e să nu vorbeÈ™ti deloc despre asta, a replicat Doralice ridicându-È™i sprâncenele. A sunat reticent, aproape duÈ™mănos. Acum era pornită contra lui Hilmar, fiindcă îi făcuse o primire atât de bună în barcă. Hilmar se lăsase în scaun È™i fuma. Hans a râs: - VedeÈ›i dumneavoastră, aÈ™a face nevastă-mea întotdeauna, când îi place ceva foarte mult, e interzis să vorbeÈ™ti despre asta, e ceva sfânt È™i nimeni altcineva nu trebuie să-l atingă. Haide, dă-ne un ceai. Doralice a umplut ceÈ™tile până la refuz. Aburul fierbinte È™i mirosul puternic al ceaiului nu făceau, pare-se, decât să le accentueze oboseala, aÈ™a că o vreme au tăcut cu toÈ›ii. ÃŽn cele din urmă, Hans a oftat È™i a spus: - Oricum e păcat, că după o asemenea noapte avem un fel de mahmureală, mahmureala depărtărilor. Uscatul îți pare ceva insuportabil de strâmt. Pe urmă e mai bine să te târăști în bârlogul tău È™i să faci întuneric. - E o lege a naturii această oscilaÈ›ie a sentimentelor, a murmurat Hilmar absent. - Și totuÈ™i, a continuat Hans, simt o stranie mulÈ›umire, È™i de ce? Fiindcă am prins atât de mulÈ›i peÈ™ti. E totuÈ™i rezultatul palpabil al unei munci. Când È›in în mână un cod gras, È™tiu cu ce m-am ales. Când pictez o pânză, am vreun habar dacă-i ceva de ea sau nu? - Și eu, l-a întrerupt Hilmar, când îi antrenez timp de o oră pe recruÈ›i să se miÈ™te ca niÈ™te marionete cum să mă simt mulÈ›umit de rezultat? - Ah, da, a afirmat Hans È™i a căscat, păcat că viaÈ›a plăteÈ™te atât de rar cu bani sunători. A intervenit o nouă pauză. Doralice adormise în fotoliul ei, chipul foarte palid în miezul umbrelor albăstrii ale dimineÈ›ii păstra graÈ›ie neajutorării paÈ™nice a somnului o frumuseÈ›e minunat de copilăroasă. Ambii bărbaÈ›i È™edeau în liniÈ™te È™i priveau reculeÈ™i chipul adormit. ÃŽntr-un sfârÈ™it, Hilmar s-a ridicat, i-a întins mâna lui Hans È™i a È™optit: - Plec, apare soarele. Apoi a ieÈ™it încet afară. Se luminase de ziuă, la orizont țâșniseră primele raze aurii. Hilmar mergea foarte repede, voia să ajungă acasă înainte de ivirea soarelui. Se mira de el însuÈ™i. De ce se simÈ›ea atât de năpăstuit? MicuÈ›a Lolo avea totuÈ™i dreptate, femeia asta era atât de frumoasă, că te făcea trist sau cum afirmase pictorul: „mahmureala depărtărilor în care uscatul È™i lumina zilei îți par ceva strâmt.†Sărmana micuță Lolo, Hilmar n-avea încotro, când se gândea acum la ea îi părea că are ceva din uscat È™i din lumina zilei. 9 Consilierul intim von Knospelius a sosit la Bullenkrug pentru cafeaua de la ora cinci. Ședea confortabil la masa lungă de pe verandă peste care umbrele frunzelor de fasole urcătoare se frământau. Mirosea a buchete de măzăriche È™i a pâine proaspătă. Knospelius privea surâzător È™irul de chipuri tinere de la celălalt capăt al mesei. - Masa în familie, toată familia în jurul mesei, s-a adresat el generălesei, iar gura lui lată rostea aceste cuvinte ca È™i cum ar fi sorbit o stridie. - Pentru mine e o plăcere rară È™i rafinată. La Thüringen, la sora mea am avut uneori parte de această desfătare. O masă în familie are ceva sacramental. AÈ™ dori să declar că e fundamentul familiei. Atâta vreme cât mesele în familie merg bine, nici familia n-o duce rău. - Slavă domnului că mai avem È™i alte fundamente, a opinat baroneasa Buttlär. - Cumnatul meu, a continuat consilierul intim, i-a spus surorii mele: „Karoline, dacă e să mor dimineaÈ›a, nu-i nicio pricină pentru care să nu se mănânce la aceleaÈ™i ore, altminteri harababura ar fi È™i mai mare. Nu-i adevărat? E ca pe marile vapoare unde dacă se întâmplă ceva cina e servită regulamentar până în ultima clipă. E totodată simbolul ordinii morale. Baronul Buttlär a dat din cap serios È™i a zis: - Da, familia este temelia statului, familia È™i proprietatea, È™i a mânat treptat discuÈ›ia către impozite È™i rachiu. ÃŽnsă consilierul intim nu l-a urmat, astăzi dorea să aibă succes la celălalt capăt al mesei, la cei tineri. Povestea anecdote È™i se uita la tineri să vadă dacă râd È™i ei. Abia mai târziu a făcut cunoscut scopul vizitei. Avea de gând ca mâine să organizeze o serbare câmpenească È™i spera ca domniile lor să-È™i facă apariÈ›ia în formaÈ›ie completă. - Ocazia serbării e aniversarea zilei mele de naÈ™tere, a spus el. Mda, îmbătrânirea are părÈ›ile ei bune, dar nu-i motiv să sărbătoreÈ™ti. O fi lumea asta cam dubioasă, dar nu-i nicio grabă să o părăsim, căci în primul rând nu-i clar programul care urmează, È™i în al doilea rând oricum trebuie să trecem prin el. Nu, sărbătoresc data aniversării mele fiindcă naÈ™terea e cea mai minunată clipă a vieÈ›ii noastre cu consecinÈ›e nebănuite. VedeÈ›i dumneavoastră, pentru mine e o mare diferență între o lume fără Knospelius È™i o lume cu Knospelius. MulÈ›umit de argumentul său a privit-o pe Nini care s-a îmbujorat. - Ceea ce spuneÈ›i dumneavoastră, stimată excelență, a remarcat generăleasa, e cu siguranță foarte inteligent, dar în ce priveÈ™te religia le-aÈ›i cam scăldat. Knospelius a dat din umerii lui prea înalÈ›i: - Poate de asta statul m-a pus să fac socoteli È™i nu să È›in predici. Dar revenind la serbarea mea, mai e un mic fapt pe care trebuie să-l menÈ›ionez. E vorba de cuplul Grill. Mi-ar fi imposibil să nu invit această pereche. Sper că participarea lor nu va jigni pe nimeni. - Evident, a replicat baroneasa Buttlär arcuindu-È™i sprâncenele. Perechea asta pare de neocolit, soarta noastră de neocolit. Knospelius a râs. - Soarta, prea bine. Numai că femeiuÈ™ca asta nu-i vreo soartă sinistră. Iar dacă trecutul e îngropat, actualmente relaÈ›ia lor e oficializată. S-au căsătorit la Londra. -AÈ™a deci? La Londra, a remarcat generăleasa, auzim des de asemenea mariaje în ziua de azi, sunt o nouă invenÈ›ie. Se pare că la Londra căsniciile se fac cu mai mare viteză, ca È™i mărfurile de fabrică. Knospelius a dat din umeri. - Lucrul acasă devine tot mai rar, stimată doamnă. Deci să înÈ›eleg că mi se îngăduie familia Grill. Baroneasa Buttlär s-a lăsat în scaun È™i a oftat: - Nu spun nimic. N-am niciun respect pentru mariajul ăsta de la Londra È™i nu pot îngropa trecutul. Dar se pare că astea sunt păreri demodate. Baronul Buttlär s-a revoltat: - Dragă Bella, a spus el iritat, trebuie să recunoÈ™ti că aceÈ™ti oameni nu ne-au supărat cu nimic, o salutare, câte o vorbă amabilă È™i apoi, în sfârÈ™it, o conversaÈ›ie la picnic... - O conversaÈ›ie la picnic, bravo! a exclamat consilierul intim, aÈ™a expresie mai zic È™i eu, avem formula. Principalul e să găseÈ™ti o formulă pentru fiecare situaÈ›ie, căci se ivesc destule. AÈ™adar serbarea mea e bătută-n cuie. Le aÈ™tept pe domniile voastre mâine după-amiază, în păduricea de mesteceni, la pădurarul Zibbe. Marea e exclusă, fiindcă nu-i agreabilă. VeÈ›i vedea că totul va merge ca pe roate. Și È™i-a frecat mulÈ›umit mânile lungi È™i albe. ÃŽn după-amiaza zilei următoare, ocupanÈ›ii de la Bullenkrug au urcat spre cabana lui Zibbe pădurarul. ÃŽn față generăleasa într-o amplă rochie albă de pichet È™i cu o pălărie mare de paie peste chipul înfierbântat. Lolo È™i Nini purtau rochii albe È™i panglici verzi ca marea. Lumina soarelui aurea trunchiurile albe ale mestecenilor care erau înclinaÈ›i spre interior de vântul mării aidoma unor fecioare aplecate care-È™i lasă vălurile să le fluture în față. Consilierul intim È™i-a primit musafirii, scaune de răchită se aflau la dispoziÈ›ia generălesei È™i baronesei, È™i perne pentru ceilalÈ›i, iar o față de masă fusese aÈ™ternută peste buruieni. - LuaÈ›i loc, a spus consilierul intim È™i È™i-a frecat mâinile, numaidecât apare È™i cafeaua, poate tinerele domniÈ™oarele vor fi Colombinele mele È™i mă vor ajuta la servit, ha, ha! Klaus a servit cafelele serios È™i posomorât cu nasturii hainei negre închiÈ™i corect. ConversaÈ›ia È™chiopăta la început, se vorbea despre mesteceni în general, pe urmă baronul Buttlär a discutat despre rachiu È™i monopol; Hilmar È™edea taciturn È™i absent lângă Lolo È™i făcea ineluÈ™e din fumul È›igării sale. MuÈ™te dansau în razele roÈ™iatice, iar mireasma frunzelor de mesteceni È™i a buruienilor încinse îi făcea pe oameni somnoroÈ™i. Wedig a căscat È™i i-a spus Ninei: - Ar fi timpul să vină È™i ei. - Pe cine aÈ™tepÈ›i? a întrebat baroneasa Buttlär cu severitate. Era însă limpede că toÈ›i percepeau adunarea lor ca un simplu preludiu. ÃŽn acea clipă cei doi urcau dealul, Hans înainte urmat de Doralice care arăta palidă È™i preocupată. Nu dorise să vină, dar Hans izbucnise: - Dacă oamenilor ăstora le e frică de noi, e sigur, sigur că nouă nu trebuie să ne fie frică de nimeni. AÈ™a că ea È™i-a îmbrăcat rochia de muselină, rochia atemporală, aÈ™a cum o numea ea, È™i-a pus colierul roÈ™u de corali la gât, pălăria mare, neagră È™i È™i-au făcut apariÈ›ia. Consilierul intim era puÈ›in agitat, primindu-È™i noii musafiri, i-a prezentat, le-a indicat locurile lor care miroseau a cafea. Doralice È™edea lângă generăleasă la fel de palidă È™i tăcută ca o fetiță care aÈ™teaptă răbdătoare ca adulÈ›ii să-i adreseze cuvântul. - E vremea frumoasă, a spus generăleasa, e bine că aÈ›i putut veni. Vă vedem mereu cum vă scăldaÈ›i. După mine, înotaÈ›i cam îndrăzneÈ›. ÃŽn timp ce generăleasa discuta nestânjenită cu vocea ei mămoasă, ceilalÈ›i tăceau, baroneasa Buttlär se înroÈ™ise, domniÈ™oara Bork zâmbea încântată, iar cele două adolescente își pironiseră ochii căprui, licăritori pe Doralice, își deschiseră buzele, È™i se vedea că admiraÈ›ia față de frumoasa femeie le tăia oarecum respiraÈ›ia. Deodată însă baronul Buttlär s-a alăturat conversaÈ›iei, vesel È™i galant. Se uita exclusiv la Doralice È™i vorbea destul de pătimaÈ™ despre Paris È™i Bois de Boulogne. Hilmar s-a înviorat de asemenea, le povestea ceva Ninei È™i Lolei, le făcea să râdă ; È›inea ca în colÈ›ul lui lucrurile să capete o întorsătură haioasă. Consilierul intim care conversa cu Hans se uita mulÈ›umit la reuniunea care părea acum să prindă viață. Din spatele mestecenilor a răsunat o muzică uÈ™oară, săltăreață. Paznicul plajei cânta la acordeon, iar croitorul olog al satului, la vioară. Consilierul intim a sărit în picioare È™i a exclamat : - Vă rog să începeÈ›i dansul. Baron Buttlär, vă rog să deschideÈ›i balul, la fête champêtre. Soarele apune, avem deci lumina perfectă. Baron Hamm vă rog să nu uitaÈ›i că viaÈ›a socială a imperiului german se bazează pe locotenenÈ›i. Baronul Buttlär È™i-a invitat la dans nevasta care s-a împotrivit întrucâtva. - Dar Buttlär, noi, bătrânii… Hilmar a dansat cu Lolo, iar Wedig cu chipul stacojiu È™i atât de emoÈ›ionat că părea că are de gând să plângă a invitat-o pe Doralice. Perechile se învârteau pe locul liber, o lumină roÈ™ie, fină, tremurătoare se prefira printre copaci copleÈ™indu-i. ÃŽndărătul mestecenilor părea însă că ceva e pe cale să ardă, era marea în strălucirea apusului de soare. - Foarte drăguÈ›, s-a adresat Knospelius generălesei, în vreme ce contempla priveliÈ™tea cu o curiozitate aproape lacomă, asta e musai să creeze atmosferă în cercul nostru. Se potriveÈ™te de minune cu dansul. Nu vorbeÈ™ti nimic, nu gândeÈ™ti nimic, te înÈ›elegi cu picioarele È™i asta eliberează electricitatea potrivită. - Ce fel de înÈ›elegere, ce fel de electricitate ? a intervenit generăleasa. Mă bucur când tinerii se simt bine, dar n-avem nevoie de înÈ›elegerea È™i electricitatea dumneavoastră. - Și pe urmă, a continuat meditativ consilierul, am observat că atunci când un element străin, un outsider, intră uneori în societatea noastră, are acelaÈ™i efect ca zama de lămâie într-un sifon. Toată lumea vede în cei străini un public. Aha! Baronul o dansează pe contesa noastră. Ce triumfător zâmbeÈ™te. Și pictorul nostru e cu doamna baroneasă, bravo! Pudra efervescentă e gata! - MicuÈ›a Köhne a dumneavoastră e o fată foarte drăguță È™i adorabilă, a replicat generăleasa. Păcat de ea ! - De ce păcat? a întrebat Knospelius. Poate o să iasă din ea ceva cu mult mai valoros, decât a fost în stare să facă bătrânul Köhne. Dar generăleasa nu voia să audă aÈ™a ceva. - Ah, stimată excelență, femeile noastre, care se răzvrătesc atât de deschis împotriva ordinii sociale, nu mai găsesc nicio stabilitate. E ca la maÈ™ina de cusut cu cusătura lanÈ›; desfaci o singură cusătură È™i se destramă toată È›esătura. Consilierul intim a râs: - Nu sună a bine pentru cusătura lanÈ›. Aha! E timpul cadrilului, foarte bine. Valsul i-a bine dispus. UitaÈ›i-vă cât de expresive, cât de inspirate au devenit picioarele domnilor. ÃŽntr-adevăr, cadrilurile erau foarte vioaie. Hilmar dansa cu Doralice, iar în faÈ›a lor Lolo cu tatăl ei. Chipul Doralicei era roz È™i râdea, în timp ce ea alături de Hilmar treceau în carrière, după cum se exprimase el, peste nisipul luminat în roÈ™u. Dansul, oamenii, toate acestea îi inspirau Doralicei sentimentul că se află din nou în acea lume care de un an n-o mai cunoÈ™tea decât din vise. Uitase că aici era străină È™i se bucura fără alte consideraÈ›ii că este voioasă ca odinioară în societate când È™tia că nu este sub supravegherea soÈ›ului. Și ce tovarăș comod È™i abil era totuÈ™i un locotentent, dansa cu el uÈ™or ca de la sine, de parcă ar fi dansat împreună de o viață întreagă. Vorbea È™i râdea cu el lesne ca È™i cum ar fi vorbit È™i râs cu el de o viață întreagă. - Grand rond, s’il vous plaît, a zumzăit Hilmar. Și-au apucat mâinile, în asfinÈ›it toate chipurile păreau îmbujorate, după aceea a urmat dansul promenade, condus de Hilmar, o promenade sălbatică printre mesteceni È™i peste buruieni. - Locotenentul nostru se ridică la înălÈ›imea datoriei, a zis Knospelius, dar cheful nu trebuie să se risipească. Acum trebuie numaidecât cântat ceva, un cântec popular, ceva care să-È›i rupă inima, fireÈ™te. De îndată ce cadrilul s-a terminat È™i toÈ›i stăteau din nou pe perne, soarele apusese, iar printre copaci a început să amurgească repede, o briză venea dinspre mare, trecea printre mesteceni È™i susura neliniÈ™tită. La vale însă marea forfotea tot mai tare. Knospelius s-a ridicat, È™i-a întins braÈ›ele lungi, a bătut tactul È™i a început să intoneze cu glas tare, pasionat: Mama nu m-a îndrăgit Nimeni nu mi-e iubit De ce vreau să mor atât Vai, ce mă fac. Cântau cu toÈ›ii, chiar È™i generăleasa, fetele își È›ineau mâinile împreunate în poală, priveau drept în față cu ochii aprinÈ™i È™i-È™i lăsau glasurile înalte de soprană să răsune în amurg. Doralice agrea de asemenea să se lase legănată de propria voce într-o tihnă moale È™i fără gânduri. Da, fără gânduri, căci își dădea seama că sunt câteva mici gânduri respingătoare ce pândeau ocazia ca să se strecoare. De pildă, gândul că felul stingherit È™i condescendent cu care i s-a adresat baroneasa Buttlär este felul în care mamele obiÈ™nuiesc să vorbească cu actriÈ›ele străine la balurile de binefacere, sau gândul că baronul Buttlär își rostogolea ochii în timpul dansului cum bărbaÈ›ii nu fac de obicei când dansează cu doamne necunoscute. Nu, nu voia să se gândească la aÈ™a ceva, voia să cânte. Se uita la Hans. El È™edea liniÈ™tit, își deschisese gura mare, pe deplin ocupat să-È›i facă auzit vocea lui frumoasă de tenor. După ce cântecul se isprăvise, un răstimp au tăcut cu toÈ›ii, visau în amurg, de parcă se temeau ca nu cumva să trezească ceea ce tocmai au adormit cu cântecul lor. ÃŽntr-un sfârÈ™it, consilierul intim a anunÈ›at cu ceasul în mână: - Iar acum să mergem la focul de artificii, ei, n-am artificii fabricate. Focul meu de artificii e luna care răsare chiar acum. AÈ™a că vă rog să mă însoÈ›iÈ›i până acolo. - Eu È™i fiica mea o să rămânem aici, a grăit generăleasa, sunt bătrână È™i de altfel am văzut de multe ori cum răsare luna. - Cum doriÈ›i, a replicat consilierul intim, deÈ™i cred că luna mea are ceva deosebit. Astfel, dacă domniile voastre îmi dau voie. A preluat conducerea împreună cu domniÈ™oara Bork. Trebuiau să urce un deal. Baronul Buttlär mergea alături de Doralice, vorbea cu glas moale, cântat despre pacea naturii în asfinÈ›it, despre grijile È™i chinurile agriculturii. Ah, acum agricultura era o industrie È™i nu prea mai lăsa loc de poezie. Dar când el, Buttlär, își străbătea uneori câmpurile, când era singur cu roadele sale, simÈ›ea totuÈ™i ceva din poezia naturii. Din păcate, în lupta de astăzi cu viaÈ›a sunt atât de rare clipele în care poÈ›i să exprimi ce ai pe inimă. Sus, pe deal, s-au oprit È™i au privit către marginea întunecată a pădurii peste care se înălÈ›a luna, mare È™i roÈ™ie. - Sfera mea de lumină, a spus consilierul intim, iar domniÈ™oara Bork a considerat că natura e mai frumoasă decât toate cele fabricate. Și după ce o vreme au stat acolo È™i nu s-au priceput să spună nimic deosebit despre lună, au făcut drumul îndărăt. Hilmar a captat cu totul atenÈ›ia Doralicei. Drumul ducea prin niÈ™te trifoi umed care mirosea dulce. Peste câmp planau fâșii de ceață, caii pășteau, în amurg, siluete mari, întunecate È™i din toate direcÈ›iile cloncăneau potârnichile. Doralice È™i Hilmar conversau despre lucruri indiferente, discutau despre cai, despre echitaÈ›ie, însă glasurile lor au căpătat un timbru liniÈ™tit, încrezător, cum le prieÈ™te glasurilor în serile de vară. - AÈ›i căzut la ultima cursă, nu-i aÈ™a? a întrebat Doralice, baronul Buttlär ne-a vorbit despre asta. - Da, ah, da, a răspuns Hilmar, ce-i care se pricep, nu se prăbuÈ™esc, ce-i care cunosc capacitățile cailor lor, trec precauÈ›i peste obstacole, merg hotărâți spre È›el. BineînÈ›eles vina a fost a mea. Dar trebuie să mărturisesc că plăcerea, exaltarea lucrului se află tocmai în clipa în care îmi dau seama că tot ce e rational mă părăseÈ™te, că sângele îmi cântă-n urechi, că în mine fierbe, clocoteÈ™te È™i țâșneÈ™te ceva care altminteri e închis într-o cuÈ™că. VedeÈ›i, în asemenea clipe nu-mi mai pasă de nimic, aÈ™ lua în față toate obstacolele, mi-aÈ™ pierde È™i calul È™i capul. Văd un singur lucru, vreau un singur lucru, È›elul. Vreau atât de puternic, atât de concentrat, sunt conÈ™tient de el în toate fibrele corpului, È™i mă mir că È›elul nu-mi vine în întâmpinare. Să vrei un singur lucru, să vezi un singur lucru È™i să-l vânezi reprezintă la drept vorbind singurul fel de a trăi cu adevărat. Au rămas locului. Doralice privea în jos È™i se gândea: „de cine vorbeÈ™te el cu vocea asta joasă, înflăcărată, ah, da, vorbeÈ™te despre caiâ€, È™i deodată a fost nevoită să se gândească la Hans Grill când odinioară în castel îi vorbea atât de entuziasmat despre arta sa, încât ea È™i-a spus: „acum nu mai vorbeÈ™te despre arta lui, acum vorbeÈ™te despre mine.†În spatele ei râdea cineva, erau Nini È™i Wedig care coborau dealul. Doralice s-a întors înspre ei cu voiciune. - Ah, a zis ea, veniÈ›i, să coborâm dealul împreună. Ea È™i-a pus un braÈ› pe umărul lui Wedig, celălalt pe al Ninei È™i astfel alergau toÈ›i trei în josul dealului. Hilmar s-a uitat după ei, apoi a privit înspre lună È™i încetul cu încetul È™i-a crispat chipul. ÃŽnsă când au venit È™i ceilalÈ›i, s-a dat puÈ›in în lături pentru a le lăsa loc înainte È™i a nu li se alătura. Lolo pășea între tatăl său È™i Hans Grill care părea să vorbească despre pictură, apoi baronul Buttlär a zis: - Nu, pictura modernă mă lasă rece. Oi fi eu demodat, dar sunt pentru Rafael. Urmau consilierul intim È™i domniÈ™oara Bork. Glasul domniÈ™oarei Bork răsuna foarte liric în amurg. - Excelență, cel mai mult admir la dumneavoastră umorul, umorul dumneavoastră neobosit. - Ah, scumpă doamnă! a răspuns Knospelius, din când în când cântăm cu toÈ›ii ceva de inimă grea, dar nu-i recomandat să dăm chiar un concert. Hilmar a rămas în urmă, Lolo s-a uitat după el, dar nu a spus nimic. A aÈ™teptat o vreme, apoi a mers după ei încet È™i meditativ. ÃŽn pădurice, a descoperit mestecenii plini de lampioane de hârtie, luminiÈ›e multicolore, legănate uÈ™or. Klaus împărÈ›ea sandviÈ™uri, a adus punci È™i a umplut paharele. Hilmar È™i-a rotit privirile, s-a dus drept spre Doralice È™i s-a aÈ™ezat lângă ea. Chipul său avea o expresie sumbră È™i îndărătnică. Knospelius È™i-a chemat Colombinele, apoi s-a aÈ™ezat între cele două adolescente, È™i-a scuturat umerii ca un om zgribulit care-È™i întinde peste genunchi o pătură călduroasă. - Dragii mei musafiri, a exclamat el È™i È™i-a ridicat paharul, în sănătatea voastră! Vă mulÈ›umesc că aÈ›i venit, vă rog să beÈ›i ca pe urmă să cântăm Lorelei È™i în fine să dansăm un cadril sub clar de lună. - Ce È™tiinÈ›ific se poartă cu noi, i-a spus Hilmar Doralicei. Ne desfată după toate regulile. Doralice a intenÈ›ionat să-i răspundă, dar chipul său încordat, aproape mânios a uimit-o È™i a tăcut. - Ah, a continuat Hilmar, eu-s uÈ™or de cucerit, n-am cum să mă apăr contra efectelor unei nopÈ›i de vară. SoldaÈ›ii sunt totdeauna sentimentali, dar eu eram aÈ™a de dinainte. ÃŽmi amintesc că în copilărie când eram smuls dintr-o noapte de vară pentru a fi dus la somn, urlam ca un nebun. Când mama mă întreba de ce plâng, nu È™tiam motivul; nu puteam să zic decât că plâng, fiindcă Müller e astăzi atât de urâtă. Müller era dădaca mea pe care de-altfel o iubeam. - ÃŽnÈ›eleg, a replicat Doralice, aÈ™a pățesc È™i eu acum când ajung seara acasă din plimbări È™i Agnes stă acolo cu lampa, îmi vine să plâng. Hilmar a râs lugubru: - ÃŽnÈ›eleg că în asemenea clipe îți vine să strângi de gât Agnesele astea. - O, nu, s-a apărat Doralice, Agnes e o bătrână inimoasă, dar în asemenea clipe poÈ›i să citeÈ™ti lesne pe faÈ›a ei: „de ce sunteÈ›i aÈ™a de fericiÈ›i, îndată iarăși o să fie totul neplăcut È™i respingător.†Hilmar s-a aplecat pentru a o privi pe Doralice în față cu ochii pe al căror fundal negru ca smoala se oglindea minuscul o lampă roÈ™ie, un punct roÈ™iatic. - Și Agnesele astea au dreptate, a spus el cu voce joasă, îndată iarăși o să fie totul neplăcut È™i respingător È™i tocmai de asta e o prostie că atunci când È™tim că acolo undeva poÈ›i să găseÈ™ti o mică clipă de fericire È™i noi facem cu totul altceva, decât să vânăm această clipă. Doralice s-a înapoiat în umbră pentru a ieÈ™i din domeniul acelor ochi negri care îi făceau rău È™i a întrebat într-o doară: - ÃŽn copilărie aÈ›i fost singur? - Da, a răspuns Hilmar, am fost singur la părinÈ›i. Se întâmpla să te apuce melancolia. Prin faÈ›a castelului trecea un râu care era mereu plin cu o apă verde, tulbure; în amurg acolo plescăiau peÈ™tii È™i cântau coropiÈ™niÈ›ele. Dar în serile de vară coboram în fugă spre uliÈ›ele satului È™i acolo veneau colegii mei cu picioarele goale, cu pantalonii lor cenuÈ™ii de pânză È™i cu părul blond vâlvoi, niÈ™te drăcuÈ™ori haioÈ™i ai amurgului de vară, È™i după aceea era minunat. - Trebuie să fi fost minunat, a repetat Doralice pierdută-n gânduri. ÃŽn serile de vară eram mereu singură în grădina noastră. - Păcat, a exclamat Hilmar, că odinioară nu am putut să vin la dumneavoastră în chip de drăcuÈ™or al amurgului. - Ar fi fost haios, a zis Doralice, cred că pe atunci aÈ™teptam ceva de genul ăsta. Knospelius intona Lorelei. A adoptat un tempo foarte solemn ca È™i când ar fi dorit ca sufletele musafirilor săi să se topească cu totul în sunetele tânguitoare. Nici bine nu se terminase cântecul, că i-a îndemnat la cadril; acordeonul È™i vioara au început să cânte; Hilmar i-a oferit braÈ›ul Doralicei de parcă se înÈ›elegea de la sine; dansul a început în spaÈ›iul liber dintre copaci. Siluetele femeilor străluceau sub lumina difuză a lampioanelor pestriÈ›e într-o fâșie de clar de lună È™i dispăreau brusc într-o întunericime adâncă ca apoi să apară din nou. Knospelius își pusese lornionul È™i privea atent spectacolul ca È™i când s-ar fi aflat în loja sa de la teatru. - Vă rog să remarcaÈ›i, i-a spus el generălesei, că un cadril sub clar de lună diferă de un cadril la apus. MiÈ™cările doamnelor sunt mai domoale; se găseÈ™te ceva dintr-o moliciune agreabilă exact ca la rochiile de muselină la sfârÈ™itul unei zile. - AÈ™, da de unde! a ripostat generăleasa indignată, vă uitaÈ›i la fetele noastre ca un colecÈ›ionar de gândaci. Ori poate gândacul exotic vă interesează îndeosebi? - Nu, nu, toÈ›i, a răspuns Knospelius, trebuie să studiez dispoziÈ›ia musafirilor mei. La o serbare nu trebuie niciodată să survină clipa în care musafirii să simtă că nu se află nimic în spatele activității lor. - Și ce să se afle în spate? a exclamat generăleasa, nu-mi place deloc când trebuie să ascunzi ceva la spate, de ce ? Aveam o mătușă care o luase razna. Când ne simÈ›eam cu toÈ›ii bine împreună, ea obiÈ™nuia să spună: mai e cineva cu noi de care voi nu È™tiÈ›i; era ceva de groază. - Nu, nu se află nimic în spate, a spus liniÈ™titor consilierul intim, ziceam doar că nu-i prea distractiv să te gândeÈ™ti la aÈ™a ceva. Dar ce-i asta? Un blocaj. Knospelius a sărit în picioare È™i s-a grăbit înspre ringul de dans; acolo se îmbulzeau cu toÈ›ii într-un petic, iar pe pământ, sub clarul de lună, zăcea întinsă Lolo lividă È™i cu ochii închiÈ™i. Au strigat după apă, domniÈ™oara Bork a adus sticluÈ›a cu săruri. Ce se întâmplase? Un leÈ™in. Lolo a dansat cu Hans Grill È™i s-a prăbuÈ™it pe tăcute. Când s-a ridicat clătinându-se sprijinită de tatăl său È™i de Hilmar, cu chipul foarte palid, generăleasa a organizat iute alaiul de întoarce, Lolo, condusă de cei doi domni, în față, iar ceilalÈ›i urmau, de-abia dacă È™i-au lăsat timp să-i adreseze consilierului intim un cuvânt de despărÈ›ire, iar baroneasa Buttlär nu s-a putut abÈ›ine să dojenească cu voce scăzută: - M-am gândit eu că nimic bun n-o să iasă din asta. Dacă un domn bătrân vrea să se amuze, să se ducă altundeva; la ce bun să participe È™i copiii mei. - Fatal, a spus consilierul intim odată rămas singur cu Hans È™i Doralice, ei, nimic grav. Oricum era drăguÈ› felul cum mititica stătea atât de palidă sub clarul de lună. Nervi. O logodnă în familie e întotdeauna ceva copleÈ™itor. O fată controlată sever căreia nu i se permite să citească nici măcar un roman, e înmânată într-o zi unui locotenent. Studiază iubirea, aÈ™a i se spune. ÃŽntr-adevăr, însă uneori trezeÈ™te multe confuzii în sufletul unei micuÈ›e Colombine de familie. Ei bine, oriÈ™icum, nu contează, c'est la vie. Vă mulÈ›umesc, domniilor voastre, că aÈ›i venit, stimată doamnă, aÈ›i fost regina serbării, fireÈ™te. A sărutat mâna Doralicei È™i s-au despărÈ›it. Pe drumul spre casă, Hans îi vorbea vesel È™i animat tăcutei Doralice. Se bucura că s-au distrat; căci ei s-au distrat, È™i-a dat el seama de asta. Frumos, frumos. Ptiu, drace, cu ce priviri romantice te urmăreau sub clar de lună. Cu toÈ›ii, de la tatăl de familie până la licean. O, ce să mai. Au rămas o clipă locului pentru a privi marea luminată selenar. Hans È™i-a deschis gura, a inspirat adânc. - Să inspirăm depărtările, a explicat el, acolo, între copaci a fost puÈ›in prea îngust, È™i oamenii au fost puÈ›in cam înguÈ™ti, nu-i aÈ™a? Acasă, Hans a intrat în odaia lui. Doralice l-a auzit circulând prin cameră, deschizând lăzi, aruncând cizme. Ea È™edea în fotoliul ei È™i privea în lumină, trăia mecanic în minte ceea ce tocmai simÈ›ise aievea, cu membrele îngreunate de miÈ™care, de aer È™i de toÈ›i ochii de bărbaÈ›i care o priviseră cu dorință. ÃŽn sfârÈ™it, a venit Hans, înfofolit în paltonul său, cu pălăria de pâslă pe cap È™i în picioare cu cizmele înalte. - Mă duc cu Wardein la pescuit, a zis el, asta nu-i pentru tine, eÈ™ti prea obosită. A sărutat-o pe Doralice pe frunte. Noapte bună. - Noapte bună, Hans. ÃŽnsă când a ajuns la ușă, Doralice i-a zis: - Ei, Hans! El s-a întors: - Ce e? - Ei, Hans, eÈ™ti cumva supărat pe mine? - Nu, de ce? a răspuns el. A revenit la masă. ÃŽn lumina lampei, Doralice a observat că el se înroÈ™ise. - Nu, nu sunt supărat. De ce să fiu supărat? Poate fiindcă cei de acolo s-au îndrăgostit pesemne de tine? Au dreptul. E uÈ™or de înÈ›eles. Dar asta nu ne priveÈ™te pe noi. Și a bătut cu încheieturile degetelor în masă. Nu, n-o să mă vezi că-È›i dau târcoale bombănind. Mi-ar fi greață de mine. Dacă eÈ™ti a mea, fiindcă îmi arăt colÈ›ii fiecăruia care se apropie de tine sau fiindcă altul mi-a arătat mie colÈ›ii, atunci nu eÈ™ti deloc a mea... È™i eu vreau o femeie care să mă iubească È™i nu o pradă... È™i... mă gândesc că noi ascultăm de niÈ™te legi mai pure... È™i... la urma urmei nu s-a întâmplat nimic, de ce să fiu supărat? Doralice È™i-a săltat sprâncenele, È™i-a luat, după cum spunea Hans, chipul ei de doamnă È™i a zis într-o doară: - O, atunci e bine, vream doar să mă asigur, aÈ™adar, noapte bună, Hans. - Noapte bună, a răspuns el È™i a ieÈ™it afară, pășind tare cu cizmele lui grele. Doralice privea iarăși în lumină. Prin urmare, s-a supărat, se gândea ea, altminteri n-ar fi fost atât de vorbăreÈ›. Și bine că s-a supărat, o liniÈ™tea. Când eÈ™ti iubită, vrei să fii È›inută, vrei să fii păzită. Legile astea pure, ce vor să însemne? Probabil iarăși libertatea asta eternă de care îi place lui Hans să vorbească. Acum dorea să meargă la somn, dorea să mai visese puÈ›in în întuneric ceea ce a marcat-o în seara asta. Era poate un fel de trădare a lui Hans, dar atunci el de ce o lăsa singură cu visările ei? 10 Knospelius stătea la fereastra căsuÈ›ei paznicului de plajă, cu lornieta în faÈ›a ochilor È™i privea în jos, spre plajă. Iubea să observe cum figurinele pestriÈ›e circulau pe nisipul galben, se căutau, se întâlneau, se alăturau È™i se despărÈ›eau iarăși. „Unde se vor pripăși scorpionii È™i făpturi omeneÈ™ti cu chip de È›ap se vor strânge†cita el din profeÈ›i. O sumedenie de nori atârnau de cer, atenuau lumina dimineÈ›ii È™i o argintau. Marea cenuÈ™ie iriza ca pieptul unui porumbel. ÃŽn mijlocul apei multicolore se afla silueta mlădioasă È™i roÈ™ie a Ninei, iar baroneasa Buttlär mergea încolo È™i încoace de-a lungul țărmului È™i supraveghea baia fiicei sale. „Ei, eiâ€, se gândea Knospelius, „acum apare È™i generăleasa în rochia ei de pichet ca o corabie cu toate pânzele sus, lângă ea buna Bork, È™alupa modestă È™i discretă. Wedig, poznaÈ™ul, dă târcoale pe la poarta lui Wardein È™i aÈ™teaptă. Dar È™i baronul stă pe acolo singur È™i sfredeleÈ™te pământul cu bastonul, nu cumva aÈ™teaptă È™i el? A, logodiÈ›ii braÈ› la braÈ›. MicuÈ›a Lolo e încă puÈ›in palidă, logodnicul foarte vioi, e prea amabil, o fi având remuÈ™cări pentru ieri. AÈ™a, acum se întâlnesc cu generăleasa. Se opresc, vorbesc. ÃŽn sfârÈ™it, uite-o È™i pe Doralice a noastră, drăguță foc în costumul de marinar albastru-alb, cu un roman englezesc în mână. FireÈ™te, baronul e deja lângă ea. Ce reÈ›inut se înclină. Cât de dreaptă È™i de binecrescută se prezintă, fiecare linie a ei denotă un refuz manierat în timp ce continuă să meargă È™i îl lasă-n urmă. Drace! Hai că-i tare. Locotenentul dă drumul la braÈ›ul logodnicei sale È™i se È›ine de Doralice ca o È™tiucă de undiță. Tânărul ăsta nu suferă de complexe. Unde o fi fiind pictorul? A, e lângă bărci È™i vorbeÈ™te cu Stibbe. De ce nu-i la post? Prostănacul o face pe-a le grand seigneur în dragoste. Knospelius însă nu mai răbda la fereastră; trebuia să coboare, să fie în mijlocul lor. ÃŽn spatele lui se afla Klaus È™i È›inea pălăria È™i bastonul. ÃŽn vreme ce el își lua pălăria, s-a uitat în sus la chipul serios al lui Klaus È™i a zis: - Pesemne vă gândiÈ›i că cei de acolo sunt toÈ›i niÈ™te păcătoÈ™i. - Cu toÈ›ii suntem păcătoÈ™i, dacă-mi daÈ›i voie, excelență, a răspuns Klaus fără să i se clintească vreun muÈ™chi de pe față. - Există totuÈ™i diferenÈ›e, l-a provocat Knospelius. Klaus a dat din umeri abia perceptibil: - Unii nu se tem să fie păcătoÈ™i, în timp ce noi ceilalÈ›i ne temem de asta. - Da, da, înÈ›eleg, a replicat consilierul intim È™i a coborât spre plajă. Aici s-a grăbit să-i salute pe cei prezenÈ›i, s-a îndreptat spre grupa generălesei, i-a întrebat cum au dormit, a numit-o pe Lolo „Colombina noastră tragicăâ€, pe urmă s-a dus la Hilmar È™i Doralice care se aflau încă împreună, È™i-a frecat mâinile de parcă era jupânul mării È™i se impune să-È™i întâmpine oaspeÈ›ii. I-a făcut cu ochiul lui Hans Grill care venea încoace cu încetineală. - Bună dimineaÈ›a, maestre, cum? Azi noapte aÈ›i fost la prins peste È™i acum sunteÈ›i iară la bărci, asta înseamnă să trăieÈ™te din sudoarea frunÈ›ii tale. Da, Hans Grill dorea să vâslească în larg, râdea: - Sunt de-al mării acum, când nu mă ocup de mare, n-am nicio liniÈ™te. E un fel de sete a beÈ›ivului. Vii È™i tu, Doralice? Nu, Doralice nu dorea să navigheze, marea îi părea astăzi prea cenuÈ™ie, dorea să urce la mesteceni È™i să se întindă în iarbă. - Aha, a afirmat Knospelius, înÈ›eleg, marea cenuÈ™ie, ca să zic aÈ™a, nu e azi vestimentaÈ›ia potrivită pentru sufletul dumneavoastră. LuaÈ›i-mă pe mine, maestre, sufletul meu se asortează cu orice mare. Din celălalt grup l-au chemat pe Hilmar. Nini È™i-a terminat baia È™i doreau să se înapoieze acasă. Dar Lolo i-a făcut semn. „Rămâi, vrei să navighezi, pe curând.†Hilmar a rămas în urmă nehotărât, se uita după familia care pleca, după Doralice care urca dunele către mesteceni È™i după Hans È™i consilierul intim care coborau la bărci. ÃŽngândurat a luat pietricele È™i a început să le arunce peste valuri. Chipul lui avea aceeaÈ™i expresie hotărâtă È™i îndărătnică care îi conferea o frumuseÈ›e sumbră. Deodată s-a întors È™i a urcat iute cu paÈ™i uÈ™or legănaÈ›i dunele, cu acei paÈ™i haioÈ™i È™i aventuroÈ™i pe care trebuie să-i fi avut È™i micul Hilmar când evada din odaia copiilor în amurgul soarelui È™i fugea către străzile satului. A luat-o direct spre păduricea de mesteceni. A găsit-o pe Doralice tolănită în iarbă, cu spatele rezemat de trunchiul unui mesteacăn, cartea era deschisă în poala ei, nu se uita în ea, ci avea capul lăsat pe spate, ochii, pe jumătate închiÈ™i È™i privea spre vârful mesteacănului cu chipul liniÈ™tit al unui om care ascultă un cântec de leagăn È™i aÈ™teaptă să-l ia somnul. Pretutindeni în jurul ei răsuna È›iuitul săltăreÈ› al greierilor. Hilmar È™i-a dres uÈ™or glasul. Doralice s-a uitat. Nu era deosebit de uimită, È™i-a arcuit doar uÈ™or sprâncenele È™i a spus: - O, dumneavoastră eraÈ›i. AÈ›i venit după mine? Parcă doreaÈ›i să navigaÈ›i. Hilmar era puÈ›in încurcat. - Da, am venit după dumneavoastră. ÃŽmi permiteÈ›i, nu-i aÈ™a, È™i s-a aÈ™ezat pe un ciot vizavi de Doralice. N-am avut chef de navigat. Cum nu eraÈ›i pe mare, marea mi s-a părut fără sens. - Ah, a spus Doralice care s-a cufundat înapoi în starea ei tihnită. Un tânăr ataÈ™at mi-a spus odată că i se pare nepoliticos să fie singur cu o doamnă preÈ› de o clipă fără să-i facă o declaraÈ›ie de iubire. Hilmar s-a înroÈ™it. - Aiureli, a replicat el. Cu siguranță nu-s prea politicos acum, dar, oriÈ™icum, am urcat, fiindcă am crezut că vă plictisiÈ›i. - Da, È™i de ce credeaÈ›i că am să mă plictisesc? a întrebat Doralice. - Asta fiindcă, a grăit Hilmar, am văzut că aveÈ›i doar cartea asta È™i am presupus că în ziua asta încinsă È™i cam tristă vă va întrista soarta domniÈ™oarei engleze cu obrajii roz È™i părul prea blond care se simte jignită un volum întreg că s-a lăsat sărutată de un domn în parc. Doralice a râs stins. - Ce aÈ›i zice să fumăm o È›igară? a propus Hilmar. Da, Doralice a luat o È›igară, a permis să-i fie oferit un foc È™i după aceea cei doi au fumat È™i au tăcut È™i au ascultat È›iuitul greierilor. ÃŽntr-un sfârÈ™it, Doralice a remarcat: - VreÈ›i să discutaÈ›i cu mine? - Da, desigur, a răspuns Hilmar È™ovăielnic de parcă îi displăcea să fie deranjat din contemplarea liniÈ™tită a siluetei luminoase din faÈ›a sa. Dar există peisaje atât de plăcute, încât le strici dacă vorbeÈ™ti. Când eram copil mi se părea o profanare să vorbesc în timp ce mâncam pandiÈ™pan cu cireÈ™e. Doralice n-a fost amuzată. Deodată o stranie emoÈ›ie i s-a zărit în ochi È™i în zvâcnirea liniilor înguste È™i roÈ™ii ale buzelor sale, iar glasul ei a devenit mai grav È™i aproape a tremurat când a spus: - Presupun că È™i din cauza faptului că nu vă e uÈ™or să vorbiÈ›i cu mine. Despre ce am putea vorbi? ÃŽn urma mea s-au năruit toate podurile. Cu mine nu puteÈ›i decât să vorbiÈ›i despre vreme ori să-mi faceÈ›i o declaraÈ›ie de dragoste. Hilmar s-a lovit cu palma de genunchi. - N-am spus eu că într-o zi cenuÈ™ie È™i sinistră ca asta nu-i a bine să stai întins în iarbă. Ce am putea vorbi? V-aÈ™ vorbi de lumea întreagă, despre cele mai neauzite lucruri. Nu-i musai să vorbim de cum îi mai merge baronesei Marowitz È™i ce legătură mai are acum contesa Patky, dar, dacă doriÈ›i, putem vorbi È™i despre asta. Doralice nu părea să-l asculte cu atenÈ›ie, se uita peste el, își asculta propriile gânduri chinuitoare. - Și, a început ea, ce spun celelalte despre mine... acolo. - Nimic! a exclamat Hilmar nerăbdător. Ce ar putea spune? Nu mai vorbesc despre asta. - Nu mai vorbesc despre asta, a repetat Doralice. Sunt ca una moartă È™i uitată. - Oare se poate face ceva ca să fiÈ›i uitată, a zis ironic Hilmar. Doralice s-a gândit o clipă, palidă È™i necăjită, apoi a întrebat încet: - CunoaÈ™teÈ›i cimitirul de la țărm? Nu, Hilmar nu-l cunoÈ™tea, nu se interesa în mod deosebit de cimitire. - Consilierul intim mi l-a arătat, a continuat Doralice, un cimitir din care marea smulge bucăți mari. Sicriile È™i morÈ›ii ies din nisip. Consilierul intim spune că în nopÈ›ile furtunoase marea ea cu sine sicriile. Domnii tăcuÈ›i pleacă în călătorie, zice el. - MonstruleÈ›ul, a exclamat Hilmar, de ce să vă arate dumneavoastră aÈ™a ceva? Vrea să vă îngrozească. - Moartea ca atare nu mă înspăimântă, a opinat Doralice, numai că moartea È™i singurătatea sunt atât de îngrozitor de apropiate, iar... eu nu suport să fiu singură. Ea È™edea puÈ›in ridicată, cu o mână sprijinită în iarbă, chipul îi era serios, deÈ™i acum buzele îi surâdeau; un zâmbet îngheÈ›at, nesfârÈ™it de singur, iar ochii i se umpluseră cu lacrimi. - PlângeÈ›i, s-a precipitat Hilmar. O înduioÈ™are bruscă îl sufoca asemeni unei dureri. Nu trebuie să fiÈ›i singură. El a alunecat în iarbă, alungit ca cineva care se întinde la malul pârâului pentru a a bea, È™i È™i-a lipit buzele de mâna Doralicei care se odihnea printre buruieni. O clipă mâna nu s-a miÈ™cat, apoi a fost retrasă, o uÈ™oară roÈ™eață s-a înălÈ›at pe chipul Doralicei, iar glasul ei a redevenit viu È™i plin de viață în vreme ce spunea: - Ce faceÈ›i, ridicaÈ›i-vă, doar nu sunt singură. Hilmar s-a îndreptat, acum stătea cu genunchii în iarbă, fiecare linie a feÈ›ei È™i corpului său păreau încordate de o emoÈ›ie copleÈ™itoare. - Dumneavoastră È™i singurătatea. Fiecare clipă în care sunteÈ›i singură e o risipă cumplită pentru un... pentru noi ceilalÈ›i. Acum È™tiu. Dar viaÈ›a e bogată în asemenea risipe nebuneÈ™ti. Ce-i viaÈ›a noastră dacă nu o constantă risipă prostească de clipe preÈ›ioase. Doralice îl asculta, îl asculta binevoitoare, pasiunea din cuvintele lui o încălzea plăcut. Apoi ea a spus pe un ton matern: - RidicaÈ›i-vă, mergeÈ›i acasă. Și eu trebuie să plec; Hans mă aÈ™teaptă. Hilmar s-a supus. A zăbovit o clipă nehotărât, ceva se muncea È™i se lupta înlăuntrul său, apoi s-a întors iute È™i a coborât versantul. Doralice zâmbea privindu-l din urmă. S-a sculat, È™i-a trecut mâna peste ochi È™i a luat-o spre casă, din nou liniÈ™tită È™i consolată. Hans o aÈ™tepta pe Doralice cu nerăbdare. Se învârtea cu paÈ™i mari în jurul mesei de prânz È™i bombănea încet... - Am întârziat, eÈ™ti supărat? a pronunÈ›at ea la venire. El a râs binevoitor: - Da, am fost foarte supărat, dar acum, că eÈ™ti aici, nu mai am de ce. Agnes! Supa. Mi-e o foame! Vino, să luăm loc. Agnes a adus supa, foarte serioasă, căci nu ierta întârzierea Doralicei. A umplut farfuriile È™i s-a aÈ™ezat lângă masă ca în fiecare zi pentru a privi cu atenÈ›ie cum mănâncă Hans. - Ei bine, a început Hans binedispus conversaÈ›ia, cum È›i-a priit singurătatea în bălării? - A fost frumos, a răspuns Doralice. Baronul Hamm a trecut pe acolo È™i am discutat câteva clipe. - Aha! Hans părea cu totul absorbit de supă. Și ce spunea? - O, nimic! a răspuns Doralice, i-ar fi putut povesti ce s-a petrecut acolo, se gândea ea, dar la ce bun, Hans n-o să spună decât că asta n-are nicio legătură cu ea, È™i va invoca legile mai pure È™i libertatea. Hans s-a pornit rezemându-se în scaun: - Da, oamenii ăștia îs buni la aÈ™a ceva, să vorbească È™i să nu spună nimic. Mi-am dat È™i eu seama de asta ieri. Când È™i când câte o glumă bună, o observaÈ›ie nimerită, dar de cele mai multe ori numai umplutură, ca la porumbeii fripÈ›i, puÈ›ină carne È™i multă farsă . - Da, bineînÈ›eles, nu-s prea educativi, a remarcat Doralice puÈ›in iritată. - AÈ™, dar nici n-am cerut aÈ™a ceva, a spus Hans împăciuitor. Nu-i atac. ÃŽn felul lor sunt desigur oameni inteligenÈ›i, amabili, presupun că trebuie doar să te obiÈ™nuieÈ™ti cu felul lor de-a fi. Doralice nu a răspuns nimic; o enerva faptul că deodată el se juca de-a iluminatul È™i preadreptul. De ce nu bombăne pur È™i simplu ca mai devreme? Agnes a luat farfuriile È™i s-a dus să aducă friptura de găină. - Chiar trebuie ca Agnes să stea aici È™i să supravegheze felul cum mănânci? a întrebat Doralice. - Te deranjează? a zis Hans. Poate ar trebui să-i spun să înceteze, dar mă tem că e bucuria vieÈ›ii ei să mă vadă cum mănânc. - Fie, a spus Doralice, apoi a continuat îngândurată, pe mine nu mă place, la mine nu se uită niciodată cum mănânc. Hans a râs: - Sărmana Agnes își cheltuie toată dragostea cu mine, dar se va ataÈ™a de tine aÈ™a cum face cu tot ce-mi aparÈ›ine. E ca un câine căruia nu prea-i place turma stăpânului, dar totuÈ™i o păzeÈ™te È™i o apără. - Nu prea-i comod să fiu turma ta, a remarcat Doralice. Apoi Agnes a revenit cu găina. ConversaÈ›ia se împotmolise. Doralice a întrebat despre călătoria cu barca È™i ce a spus consilierul intim. - Consilierul intim a vorbit despre mine, a replicat Hans. Mi-a spus ce fel de om sunt. - Și cum eÈ™ti? Doralice l-a privit curioasă. - Pare-se că sunt foarte bun, a relatat Hans, dar ca toÈ›i oamenii foarte buni trăiesc din neînÈ›elegeri. - Ah, ce mai pitic, a opinat Doralice nerăbdătoare. Când la cafea Hans È™i-a aprins o È›igară, a devenit somnoros. A luat loc, a căscat, noaptea pe mare îi rămăsese în oase. ÃŽntr-un sfârÈ™it, s-a ridicat. Cel mai bine ar fi totuÈ™i să se întindă puÈ›in în pat, a considerat el. Doralice È™i-a pus fotoliul lângă fereastra deschisă. Afară începuse să plouă, o ploaie deasă, măruntă, care a tras o perdea de culoarea plumbului dinaintea ferestrei. Odaia se scălda într-o lumină sobră, cenuÈ™ie. Agnes strângea farfuriile, tropăia încolo È™i încoace, trântea uÈ™ile, apoi s-a făcut nevăzută. Doralice își clătina alene capul de colo-colo pe spătarul scaunului cum obiÈ™nuia când se simÈ›ea singură. Desigur, ploaia asta, lumina asta cenuÈ™ie în camera îngustă, prânzul acesta supravegheat de privirile lipsite de bucurie ale Agnesei, banalitatea asta fără ieÈ™ire, toate erau triste È™i Doralice È™tia că îndată are să se întristeze, însă încă se simÈ›ea desprinsă într-un mod straniu de toate astea. Era o tristeÈ›e È™i o banalitate care nu făceau parte din ea, care treceau pe alături. Se făcea că era ca un călător care se opreÈ™te într-o oarecare mică staÈ›iune uitată È™i care acum stă într-o încăpere urâtă È™i care se lasă împresurat de melancolia unei vieÈ›i care nu-i aparÈ›ine. Pe urmă va veni trenul È™i mica staÈ›iune cu plictiseala ei plumburie se va risipi în urmă È™i va fi uitată. Și totuÈ™i, ce are să urmeze! Și în Doralice au răsunat din nou vorbele pe care le-a auzit azi dimineață. „Fiecare clipă în care sunteÈ›i singură e pentru noi ceilalÈ›i o risipă nebunească.†Hans nu se temea de această risipă, nu se temea că risipeÈ™te ceva, s-a dus să se culce. Ce sigur era de ea! Ce sigur că are în față o viață împreună cu ea, o viață întreagă. O viață întreagă! răsuna monoton înlăuntrul ei după ritmul ploii care cu plescăitul ei înfundat își facea auzit cuvântul în glasul măreÈ›, plin de fatalitate al mării. Cum a îngenuncheat în faÈ›a ei pe deal. Cum s-a exprimat despre felul lui de a călări? „Te gândeÈ™ti la un singur lucru, vrei un singur lucru, atât de puternic, încât de minunezi, că È›elul nu-È›i iese în întâmpinare.†Este totuÈ™i o viață ciudat de intensă când simÈ›i că o dorință È™i o voință străină vin spre tine cu sălbăticie. AcelaÈ™i lucru l-a resimÈ›it È™i cu Hans la castel, odinioară, când nu era încă iluminat, când venea asupra ei ca o furtună È™i ca o îndrăzneală fantastică, minunată. Și acum dădea peste ceva asemănător. Dar nu, nu-È™i putea dori aÈ™a ceva, s-ar mira foarte tare dacă ar fi astfel, dacă È™i-ar putea dori aÈ™a ceva. Acum deodată o chinuia singurătatea, ziua cenuÈ™ie cu lipsa ei de întâmplări È™i posibilitățile ciudate pe care le resimÈ›ea înlăuntrul ei. Să fac ceva, se gândea ea, apoi a sărit în picioare, È™tia deja ce are de făcut. S-a dus în dormitor unde se aflau valizele mari pe care i le-a trimis contele Köhne. A deschis unul dintre ele, o mireasmă călduță de iasomie a suflat înspre ea, era parfumul ei care îi plăcea contelui. „Cu cât înaintez în vârstăâ€, obiÈ™nuia el să spună, „cu atât dau înapoi în predilecÈ›ia mea pentru miresmele anotimpurilor. Acum am ajuns la parfumurile verii timpurii. Acolo se aflau toate rochiile la care Doralice nu se mai gândise de un an. Le răsfoia îngândurată, își plimba mâna peste catifea, crep, mătase, iar aceste atingeri stârneau în ea un sentiment sărbătoresc. Iată È™i rochia albastră care îi plăcuse atât de mult. A scos-o, mătase moale albastru-păun, o cusătură bătrânească pentru decolteu, fire aurii, verzi È™i roÈ™iatice pe un fundal crem. Doralice a întins-o pe un scaun, a contemplat-o, apoi a început încet să se dezbrace, È™i-a lăsat rochia pe care o purta È™i a îmbrăcat-o pe cea albastru-păun. Acum terminase, stătea în lumina cenuÈ™ie, iar licărirea domoală a mătăsii, a aurului o emoÈ›iona plăcut. A trecut în camera de locuit, s-a aÈ™ezat în fotoliul ei aÈ™teptându-l pe Hans. Trebuie să-l impresioneze, trebuie să-l facă să-È™i aducă aminte de zilele de odinioară. A aÈ™teptat îndelung, Hans s-a ocupat temeinic de odihna lui de după-amiază È™i începuse deja să amurgească când Doralice l-a auzit miÈ™cându-se în dormitor. ÃŽn sfârÈ™it, a apărut. A făcut câțiva paÈ™i È™i a întrebat: - Ce-i cu mirosul ăsta aÈ™a dulce, închis ca la castele? Când a privit-o, a zis: - O, te-ai făcut frumoasă. Cunosc rochia asta. A sunat puÈ›in sec, iar Doralice s-a simÈ›it nesigură. S-a scuzat: - Aici era atât de cenuÈ™iu È™i de urât, aÈ™a că am îmbrăcat-o, mă gândeam că o să-È›i placă È™i È›ie. Hans a luat loc pe scaun, È™i-a mângâiat barba È™i a privit peste Doralice È™i prin fereastră. - O, desigur, foarte frumoasă, foarte frumoasă, a spus el absent. Acum, spune-mi, vrei amintirile de care e plină rochia asta ? - Nu vreau de fapt nicio amintire, a replicat Doralice È™i i-a venit să plângă. Hans privea tot în gol: - Da, da, a murmurat el, aici È›i-era cenuÈ™iu È™i urât È™i ai vrut să ai ceva frumos, fireÈ™te, înÈ›eleg. Frumoasă, frumoasă. Amândoi au tăcut o vreme, iar Doralice a simÈ›it că puÈ›inul de siguranță pe care i l-a conferit rochia dispăruse. Hans s-a ridicat pentru a face nervos turul camerei, pe urmă s-a oprit locului È™i a întrebat: - Ai de gând să păstrezi rochia? - Pot s-o dau jos, a replicat Doralice cu voce joasă. - Da, a continuat Hans, în camera asta e puÈ›in cam stranie. Am sentimentul că la mine se află un model. - Un model, a replicat Doralice ultragiată. - Nu, nu, nu un model, a liniÈ™tit-o Hans, am spus o prostie. Ascultă, am să-È›i explic. Era la München, locuiam la etajul patru, desigur într-o odaie foarte urâtă. La un vânzător de tablouri, m-am îndrăgostit de un vas de sticlă, un lucru frumos făcut parcă din gheață roz È™i verde, mult prea scumpă pentru mine. Bine. Dar sunt îndrăgostit, aÈ™a că, după ce am făcut niÈ™te bani cu un tablou, o cumpăr È™i o duc acasă. O pun pe masă. Masa e acoperită cu o pânză galbenă, oribilă, cu flori albastre. Ei bine, nu se potriveÈ™te. O pun pe un dulap, un dulap galben pictat amatoristic. Dar aici nu se potriveÈ™te nici atât. O pun pe lavabou, pe fereastră – na, ce să-È›i spun, oriunde ar sta vasul ăsta, face peste tot notă discordantă, mă chinuie ca o durere de dinÈ›i. Și mi-am recăpătat fericirea când am înapoiat lucrul vânzătorului de tablouri. AÈ™a ca să vezi. - Eu sunt vasul ăsta? a întrebat Doralice. - Nu tu, rochia, rochia. Hans stătea în faÈ›a Doralicei È™i aÈ™tepta încordat ce va spune. ÃŽnsă ea nu a spus nimic, s-a ridicat È™i s-a dus în dormitor ca să se schimbe. El însă a început din nou să facă turul încăperii, era mânios. Prin urmare a jignit-o din nou, dar se pare că nici nu se poate altfel. Nu arăta ca È™i cum iubirea ar fi o construcÈ›ie care uneÈ™te doi oameni ca să se poată chinui reciproc? ÃŽntr-adevăr, aÈ™a arăta. Dar ar trebui să fie altcumva È™i când Doralice s-a reîntors în rochia ei întunecată pentru a se aÈ™eza tăcută în fotoliul ei, el a izbucnit: - Te simÈ›i jignită, È™tiu, È™tiu. Dar o să vezi, am să-È›i cumpăr un decor în care să te poÈ›i îmbrăca ca o regină. - Ah, căsuÈ›a, a ripostat Doralice. - Nu, ceva mult mai frumos, a continuat Hans nerăbdător. Acum ai ce să faci la München. O să întemeiez o È™coală de pictat È™i în plus voi munci, sunt plin de idei, am adunat atâtea în mine, sunt încărcat ca o bombă È™i când am să dau lovitura în lumea asta a orășenilor ramoliÈ›i, o să facă ochii mari. Deja mă bucur. Să aprindem lampa È™i să scriem împreună câteva scrisori la München. ÃŽÈ™i freca mâinile È™i râdea, era plin de zel, cu chef de fapte. Dar Doralice a spus obosită: - Ah, nu, fără nicio lampă. Hans a zăbovit o clipă adâncit în gânduri, apoi a luat loc pe scaun, È™i-a aprins o È›igară È™i fuma. Au tăcut amândoi, se întuneca tot mai mult, amurgul părea să se cearnă pe pământ odată cu ploaia, vântul părea închis în casă È™i răsuna ca un hohot de râs melancolic. Doralice își dădea seama că alături în beznă Hans se lupta cu sine însuÈ™i, conÈ™tiinÈ›a acestei emoÈ›ii, aÈ™teptare că poate va face o scenă pasională, o consola în melancolia acestei ore. Apoi Hans a început din nou liniÈ™tit, prietenos: - Vezi, de asta se întâmplă. - Ce? a întrebat Doralice – Fiindcă stăm aicea împreună È™i nu vorbim unul cu altul de parcă ne-am duÈ™măni. Doar nu ne duÈ™mănim È™i avem multe să ne spunem, dar se întâmplă că ceva s-a sfârÈ™it în dragostea noastră È™i ceva nou trebuie să înceapă. Acum părÈ›ile cele mai delicate, mai sensibile ale sufletelor noastre trebuie să se pună de acord, acum încep socotelilele cele mai complicate, un fel de extragere a rădăcinii cubice, aÈ™a-i mereu, aÈ™a trebuie să fie. Nu pot să fiu mereu ca atunci o nouă senzaÈ›ie. - Nu È›i-am cerut chiar deloc să fii mereu o senzaÈ›ie nouă, a remarcat Doralice. - Știu, È™tiu È™i È™tiu de asemenea ce trebuie să facem ceva ca să depășim momentele astea jalnice. Trebuie să ieÈ™im la mare. E beznă È™i plouă, nu contează, marea ne va vindeca, marea va fi mereu o senzaÈ›ie nouă È™i acolo ne vom uni È™i ai să vezi că acolo o să ne împrietenim din nou È™i o să poÈ›i suporta din nou lampa. A luat paltonul Doralicei, a îmbrăcat-o bine, a luat-o de braÈ› È™i a ieÈ™it cu ea afară. Aici au trebuit să se lupte cu vântul puternic, marea vuia foarte tare, o învălmășeală de voci imense care È›ipau È™i se întrerupeau unele pe altele. Iar în crepuscul valurile se ridicau ca niÈ™te siluete urieÈ™eÈ™ti, albe care se întind, care se apleacă È™i se prăbuÈ™esc. Când È™i când se făcea că Hans È™i Doralice stăteau ca pe un prosop alb È™i rece, era un val în spume care se rostogolise până la ei. Râdeau amândoi, È™i se lipeau strâns unul de altul È™i Hans a întrebat în mijlocul vuietului: - SimÈ›i, simÈ›i cum ne-am împrietenit din nou? - Da, da, replica Doralice cu respiraÈ›ia tăiată de puternica agitaÈ›ie a aerului pe care trebuiau să-l respire. Și la Bullenkrug după-amiaza ploioasă apăsa spiritele. Oricum atmosfera era încărcată È™i-i alunga pe oameni în odăile înguste cu o neliniÈ™tite iritată È™i posomorâtă. - Trupa mea, i-a spus generăleasa domniÈ™oarei Bork, se învârte azi ca urÈ™ii polari într-o cuÈ™că. PorunceÈ™te să se aprinde toate lămpile, fără întunericimi, sunt periculoase. Și pe urmă foarte multă mâncare bună. AÈ™a trecem cel mai uÈ™or peste dificultăți. Casa a devenit foarte luminoasă, generăleasa s-a aÈ™ezat pe canapea cu domniÈ™oara Bork È™i făceau pasienÈ›e. Vorbea cu glasul ei zgomotos, liniÈ™titor, râdea de pasienÈ›ele ei. A silit perechea de logodnici să joace împreună pichet. - Nu-i nimic mai bun pentru trepidaÈ›iile iubirii decât jocul de cărÈ›i, a opinat ea. Wedig È™i Nini jucau dame È™i se certau, iar domnul von Buttlär măsura camera cu paÈ™i mici È™i nervoÈ™i È™i se uita iar È™i iar la barometru. După aceea soÈ›ia lui a apărut în uÈ™a sufrageriei È™i a spus: - Buttlär, te rog, două cuvinte. - Desigur, dragostea mea, a reacÈ›ionat el È™i s-a îndreptat de spate, ce este? Și-a urmat soÈ›ia în camera de zi È™i uÈ™a s-a închis în urma lor. Generăleasa È™i-a clătinat nemulÈ›umită capul È™i a remarcat: - Bella a supraestimat dintotdeauna efectul confruntărilor. DiscuÈ›ia soÈ›ilor a durat destul de mult. S-a auzit vocea baronului care devenise patetică, iar Wedig i-a È™optit Ninei: - Auzi, tata tocmai a spus: nevoie poetică. Hilmar È™i Lolo jucau foarte absenÈ›i. ÃŽn cele din urmă, uÈ™a de la sufragerie s-a deschis din nou, doamna von Buttlär a intrat în salon, s-a aÈ™ezat tăcută la masă È™i s-a reapucat de croÈ™etat. Era palidă È™i se vedea că plânsese. Baronul însă a rămas în ușă È™i a spus solemn: - Hilmar, te rog, două cuvinte. - La ordin, a replicat Hilmar È™i a țâșnit în picioare. Și-a împreunat sprâncenele, iar preÈ› de o clipă pe chipul lui s-a citit aÈ™a o mânie, că Lolo l-a privit înfricoÈ™ată. Apoi ambii domni au dispărut îndărătul uÈ™ii de la camera de zi. Generăleasa È™i-a ridicat sprâncenele È™i a declarat: - Nu-mi dau seama la ce-s bune conferinÈ›ele astea, dar nimic plăcut nu iese din ele. - Nu, scumpă mamă, a răspuns baroneasa, în timp ce croÈ™eta zeloasă, tocmai mi-a fost dat să aud că sunt neplăcută È™i prozaică. AlÈ›ii pot să fie plăcuÈ›i È™i poetici, dar eu, nu. Eu sunt ca jandarmul de care oricine are nevoie, dar pe care nimeni nu-l place. - Ei, Bella, a ripostat generăleasa. TotuÈ™i domniÈ™oarei Bork i s-a părut frumoasă afirmaÈ›ia. I s-a părut frumoasă, dragostea mamei ca o poliÈ›ie pentru fericirea celorlalÈ›i. - AÈ›i vorbit bine, dragă Bork, a considerat baroneasa, iar generăleasa È™i-a ieÈ™it din fire: - Nu spun că nu-i de mare folos să intervii abil, dar mai bine iute È™i scurt, decât lung È™i amar. - Cine-i amar? a întrebat baroneasa, la care generăleasa nu a răspuns nimic. ÃŽn acest timp Lolo se plimba neliniÈ™tită prin cameră, s-a oprit lângă uÈ™a de sticlă È™i a privit în întunericul ei, apoi a deschis uÈ™a È™i a ieÈ™it pe verandă. Vântul s-a năpustit asupra ei de parcă ar fi aÈ™teptat-o, i-a vânturat rochia, i-a răvășit părul. Sunete zgomotoase zburau prin beznă ca fluturatul unor aripi mari, grăbite, în noapte fiinÈ›a lui ducea o viață precipitată, dezlănÈ›uită, iar Lolo stătea È™i respira adânc È™i intens. Suferea, dar înăuntru sub lumina lămpii durerea ei fusese un chin insuportabil de sâcâitor, aici, afară putea să o resimtă ca ceva măreÈ›, aproape frumos. Când a auzit uÈ™a de la sufragerie È™i cei doi domni s-au înapoiat în salon, a deschis puÈ›in uÈ™a de sticlă È™i l-a chemat pe Hilmar. Hilmar a ieÈ™it pe verandă. Au stat o clipă singuri în beznă, Lolo l-a luat de braÈ› pe Hilmar È™i s-a rezemat de el. ÃŽntr-un sfârÈ™it, ea a spus încet: - Èši-a făcut reproÈ™uri din pricina mea? - Ah, are dreptate, a replicat Himar, iar vocea lui suna ca forÈ›ată È™i descurajată. ToÈ›i au dreptate, dacă suferi din pricina mea, înseamnă că sunt o javră. N-ar fi trebuit să vin la tine, tu trebuie să fii sigură de tine È™i fericită. Lolo a început să vorbească iarăși cu voce blândă È™i consolatoare: - Nu, n-ai nicio vină, n-avem nicio vină. Există multe lucruri în lume care sunt mai puternice decât noi amândoi. De-abia acum am înÈ›eles. O, de-abia acum am înÈ›eles foarte multe. ÃŽnainte credeam că să iubeÈ™ti înseamnă să te È›ii de mână È™i să compui scrisori foarte lungi... Dar acum È™tiu că să iubeÈ™ti e un lucru îngrozitor de mare È™i că trebuie È™i să poÈ›i să faci lucrurile foarte mari – aÈ™a că de ce nu să È™i suferi? Și tu suferi È™i mulÈ›i, foarte mulÈ›i suferă, Nu, dragul meu Hilmar, dacă nu am È™i eu o gură plină de fatalitate, bluza de duminică n-are importanță. Dar fii liniÈ™tit, o să găsim calea cea dreaptă. Iar ea i-a mângâiat uÈ™urel mânecile. - Lolo, Lolo! a strigat baroneasa, iar baronul bătea în geam. - Strigă, trebuie să intrăm, a zis Lolo. - Acum nu pot să intru, s-a bâlbâit Hilmar, dar tu, tu trebuie să fii sigură de tine È™i fericită, iar eu, eu sunt o javră. Apoi s-a aplecat asupra ei È™i È™i-a lipit buzele fierbinÈ›i È™i uscate de ochii ei, apoi s-a smuls de lângă ea È™i a dispărut în beznă. Lolo a mai zăbovit o clipă, È™i-a pus ambele mâini pe piept È™i a privit în noapte cu ochi înfierbântaÈ›i È™i fanatici ameÈ›indu-se cu marea ei suferință. Trei figuri înfășurate în pelerine s-au dus spre plajă furișându-se pe uÈ™a bucătăriei, pe lângă partea îngustă a casei. Erau Nini È™i Wedig care s-au strecurat din salon È™i care sub conducerea Ernestinei își urmau aventura lor preferată, aceea de a o vedea pe contesă. Pentru asta trebuiau să urce dunele ca să ajungă la fereastra din dreapta, pe partea laterală a gospodăriei lui Wardein. Era o plăcere să evadezi din aerul stătut al livingului care astăzi oriÈ™icum era încărcat cu proastă-dispoziÈ›ie È™i plictiseală È™i să te lupÈ›i cu vântul, să escaladezi versanÈ›ii abrupÈ›i de nisip de-a dreptul prin boscheÈ›ii de ienupăr È™i să se teamă de orice ar putea întâlni în întuneric. Vedeau deja pătratul luminat al ferestrei, se impunea doar să coboare cu atenÈ›ie movila de nisip È™i după aceea să se furiÈ™eze când deodată Ernestine a fluierat alarma. Dintr-odată s-au trântit cu toÈ›ii îndărătul unui boschet de ienupăr. Acolo, dinaintea pătratului luminat se afla deja cineva, o siluetă măruntă, strâmbă È™i un profil lung, regulat ce se iÈ›ea clar în lumina gălbuie care se revărsa prin geam. - ExcelenÈ›a sa, a È™optit Ernestine. Nu îndrăzneau să se miÈ™te. OmuleÈ›ul le părea îngrozitor în bezna dinaintea ferestrei. ÃŽnsă dispăruse brusc, plonjase în noapte. Dar tinerii nu îndrăzneau să se urnească, se aÈ›ineau în spatele tufiÈ™ului de ienupăr. Și din nou se ivise o figură din noapte È™i stătea dinaintea ferestrei, o figură zveltă, un cap brunet, un profil fin; ca o figurină de umbră peste geamul luminat . - Hilmar, a lămurit Wedig. De data asta li s-a părut că au avut de aÈ™teptat mai multă vreme până ce È™i această siluetă s-a mistuit în întuneric. De-abia pe urmă È™i-au făcut curaj să-È™i părăsească ascunzătoarea È™i să se îndrepte spre fereastră unde l-au văzut pe Hans Grill la masă scriind o scrisoare È™i pe Doralice în fotoliul ei, cu capul lăsat pe spate, cu ochii larg-deschiÈ™i È™i visători. Când Nini mai târziu în dormitorul ei i-a povestit surorii Lolo în pat trăirile ei a zis: - Știi, arăta ca È™i când ar obosi-o îngrozitor să fie atât de frumoasă. - Da, pentru că e o răspundere îngrozitoare să fii atât de frumoasă, s-a repercurtat solemn È™i înÈ›elept dinspre patul Lolei. 11 La miezul nopÈ›ii a început să tune È™i să fulgere È™i s-a ridicat o furtună neaÈ™teptată, cu rafale È™i se învârtea în jurul ei ca È™i când ar veni din toate direcÈ›iile în acelaÈ™i timp în aÈ™a fel, încât valurile se ridicau sus È™i cădeau ca un beÈ›iv. Doar că nu a durat multă vreme. La fel de brusc cum a venit, furtuna s-a liniÈ™tit, dinspre vest a venit o suflare blândă care a mângâiat È™i a liniÈ™tit valurile. Ziua a început fără nori, soarele lumina o mare splendid de verde, plaja era acoperită cu algele azvârlite ca de o mătase neagră, iar aerul era saturat de mirosurile foarte sărate ale mării. Hans È™i Doralice veniseră dis-de-dimineață la locul lor de pe dună. Doralice È™edea pe prosop È™i privea marea. Hans picta È™i o portretiza pe bunica Wardein care È™edea nemiÈ™cată pe un scaun cu mâinile împreunate în poală. Pielea tare, încreÈ›ită a feÈ›ei strălucea la soare de parcă mai păstra încă rămăsiÈ›ele unei vechi auriri, iar ochii galbeni, tulburi se uitau în larg cu privirea pironită spre niÈ™te depărtări largi, indiferente. ÃŽn timpul picturii, Hans vorbea despre arta sa. De ieri începuse să vorbească mult È™i aprins despre arta lui È™i vederile ei practice: - Merge de minune. SunteÈ›i un model strălucitor, bunică Wardein. Destinul unui om nu se poate reda în linii mai revelatoare ca pe chipul dumneavostră. Na, fireÈ™te, un portret trebuie să invoce în noi percepÈ›ia unei vieÈ›i individuale. De aceea trebuie să pictezi È™i oameni pe care nu îi cunoÈ™ti, altminteri ai pune în ei prea multe. De exemplu, mi-e aÈ™a de greu să te pictez, fiindcă te È™tiu prea bine. - Mă È™tii prea bine? a întrebat Doralice. - Desigur. - Atunci È™tii mai multe decât mine, a afirmat Doralice. Hans È™i-a lăsat pensonul È™i a privit-o surprins pe Doralice: - Zi dacă nu-i aÈ™a, în ultima vreme vin de la tine niÈ™te zicale de înÈ›elepciune neplăcută ca de la consilierul intim. Doralice a oftat: - Ah, da, nu-i deloc plăcut să vezi cum cresc în tine asemănările cu consilierul intim. Hans a ridicat din umeri È™i a apucat pensonul. Acum tăceau. Doralice privea atentă înspre țărm, de parcă se petrecea acolo lucruri care o priveau. Se găseau căruÈ›e È™i căluÈ›i neÈ›esălaÈ›i È™i pescari care încărcau varecul pentru a-l duce pe pământurile lor. Și o siluetă măruntă, cenuÈ™ie cu o maramă vânturată se plimba neliniÈ™tită de-a lungul mării, oprindu-se uneori pentru a privi înspre apă. - Steege al nostru nu s-a întors încă? a întrebat Hans. O văd pe nevastă-sa că se agită de colo-colo. - De s-ar mai întoarce, a răspuns bătrâna cu un glas adânc ca o voce de bărbat. De s-ar mai întoarce cu barcă sau fără barcă, asta nimeni nu poate să È™tie. Matthies, bărbatu-meu, a ieÈ™it a doua zi fără barcă nu departe de cimitir. Ernst, fiu-meu, n-a mai ieÈ™it. Na, aÈ™a-i È™i cu Steege, când nu vrea să plece nimeni, pleacă el, È™i crede că o să se pricopsească cu toÈ›i peÈ™ti. Deja sufla urât tare de tot când l-am văzut la miezul nopÈ›ii că pleacă. Tot timpul mă duc să mă uit pe la miezul nopÈ›ii, aÈ™a mi-a rămas obiceiul de pe timpul când îl aÈ™teptam pe al meu. Glasul grav È™i răguÈ™it vorbea liniÈ™tit înainte, de parcă nu ar fi vorbit pentru alÈ›ii, ci părea că odată pornit nu poate amuÈ›i chiar de îndată. Doralice s-a îndreptat puÈ›in pentru a o vedea mai bine pe soÈ›ia pescarului de la mal care rătăcea fără odihnă lângă spuma brizanÈ›ilor È™i aÈ™tepta, aÈ™tepta cumplitul, È™i ceea ce povestea bătrâna Wardein nu era de asemenea o viață nesfârÈ™it de lungă în care a aÈ™teptat iar È™i iar cumplitul? Doralice È™i-a încruntat sprâncenele, ar fi putut să plângă, nu de milă, ci fiindcă toate întunericimea asta se apropiase atât de mult de ea. DimineaÈ›a cu lumina, parfumul È™i suflarea ei îi lumina marile speranÈ›e. Poate că era fără sens, dar îi făcea bine. Acum se isprăvise. S-a lăsat pe spate fără curaj, nu mai dorea să vadă È™i să audă nimic. ÃŽnsă curând s-a simÈ›it constrânsă să-È™i deschidă din nou ochii pentru a vedea dacă figura cenuÈ™ie se mai află acolo. Se afla. ÃŽnsă mai venea ceva prin soare, Hilmar, în costum albastru de flanel, cu cravata roÈ™ie care strălucea de la distanță; mergea repede cu pasul legănat, își balansa uÈ™or umerii, È™i fiecare linie a siluetei albastre care se profila vesel peste marea verde era de o uÈ™urătate atât de cutezătoare, că Doralice a trebuit să zâmbească. Hilmar mergea înspre bărci unde l-a găsit pe tânărul Stibbe. A comandat să se pregătească barca cu pânze, astăzi va face o călătorie, azi n-o să mai fie aÈ™a o vreme. Hilmar voia să se plimba cu barca, dar mai avea o dorință, care se trezise astăzi odată cu el, o dorință care îl ardea ca o febră, dorea să navigheze alături de Doralice. Numaidecât, o fi verosimil, o fi posibil, el nu È™tia decât un lucru, trebuia să navigheze cu Doralice. AÈ™a că a mers direct spre dună, către familia Grill. „Vine direct la noiâ€, se gândea Doralice, „un tânăr nesăbuit.†Și Hans l-a văzut venind È™i sângele i s-a urcat la tâmple clocotind. ÃŽnsă când Hilmar s-a postat în faÈ›a lor È™i a salutat, Hans a zis liniÈ™tit È™i prietenos: - Bună dimineaÈ›a, domnule baron, o dimineață frumoasă. - Bună dimineaÈ›a, a replicat Hilmar cu suflarea tăiată de emoÈ›ie, domniile voastre sunt harnice. Ah, bunica Wardein, da, È™i eu aÈ™ picta-o dacă aÈ™ putea. Trebuie să fie ca È™i cum ai picta eternitatea. - Vreme bună pentru o plimbare cu barca, a remarcat Hans. - Extraordinară! a întărit Hilmar, marea e azi ca un leagăn. Da, È™i doream să întreb, È™i s-a întors înspre Doralice, dacă dumneavoastră stimată doamnă nu aÈ›i dori să mergeÈ›i È™i dumneavoastră? Avem loc în barcă pentru trei persoane, iar Stibbe È™i cu mine suntem navigatori destoinici. Doralice l-a privit uimită È™i pe urmă a trebuit să zâmbească în faÈ›a chipului său îndărătnic È™i hotărât. - O, eu, a zis ea, nu cred că îmi dă voie bărbatul. Hans a izbit atât de tare pictura cu pensonul său plin de cinabru, că obrazul mamei Wardein a căpătat o cicatrice lată roÈ™ie, È™i s-a mirat pe sine când s-a auzit vorbind cu inflexiuni calme È™i persuasive: - De ce nu? Azi nu-i niciun pericol. Dacă-È›i face plăcere, baronul e un navigator destoinic. Doralice s-a uitat la Hans cu o privire ciudat de surprinsă È™i rece: - Asta-i altceva, a spus ea, atunci să mergem. VeniÈ›i, domnule baron. Ea s-a ridicat, a dat din cap în direcÈ›ia lui Hans, apoi cei doi au coborât dunele. Hans a mai zăbovit câteva clipe È™i a răzuit linia roÈ™ie de pe chipul mamei Wardein. Deodată a lăsat totul baltă, s-a pus la marginea dunei È™i s-a uitat după cei doi. Ei erau deja la bărci, el a văzut-o pe Doralice îmbarcându-se, l-a văzut pe Stibbe È™i Hilmar lansând barca, se aÈ™ezaseră toÈ›i trei È™i vasul escalada miraculos de uÈ™or primii munÈ›i verzi de valuri. Fără să se singhisească de bunica Wardein, Hans a alergat în josul dunelor înspre mare, acolo a început să meargă încolo È™i încoace, uneori oprindu-se, uitându-se după vasul cu pânze, È™i, stând acolo, răvășindu-È™i barba, arăta ca un fecior de țăran frumos È™i violent. Cel mai mult i-ar fi plăcut să urle spre mare È™i îi era frig aici sub soarele fierbinte al amiezii. Pentru cine juca el comedia asta proastă a încrederii È™i a siguranÈ›ei generoase? ÃŽncredere? La urma urmei ce È™tie el despre femeia asta? Știa doar că toÈ›i stropii lui de sânge se răsculau împotriva gândului de a o pierde. El nu era o excelență cocârjată ca să fie înÈ›elept È™i sceptic. Problema era că gelozia îl chinuia ca o ruÈ™ine, îl descumpănea, îi năruia mândria È™i siguranÈ›a de sine fără de care nu se simÈ›ea în stare să trăiască. Nu, trebuie să fie altfel, altminteri s-a terminat cu el, altminteri va rămâne toată viaÈ›a domnul care a răpit-o pe contesa Köhne È™i care acum o păzeÈ™te. - Nu văd încă nimic, a auzit el un glas tânguitor în apropierea sa. SoÈ›ia pescarului Steege se afla lângă el È™i privea cu ochii obosiÈ›i înspre licăritul mării. Mai încolo pe dune s-au ivit siluete de femei, rochia albă de pichet a generăleasa fâlfâia în vânt, se mai aflau acolo domniÈ™oara Bork È™i baroneasa Buttlär. Aveau la ochi binoclurile de operă È™i se uitau la mare, după pânzele albe care alunecau vesele în strălucirea soarelui de amiază. Doralice era preocupată, avea sentimentul nelămurit că a fost jignită de Hans; că a fost infidel, că a lăsat-o să plece atât de calm. Dar chipul lui Hilmar râdea atât de fericit, de exuberant, râsul unui copil care a fugit de la È™coală pentru o zi de vacanță necuvenită, aÈ™a că a trebuit să râdă È™i ea È™i deodată a simÈ›it cum se extinde în ea veselia deplină a vacanÈ›ei. Iar tânărul Stibbe care È™edea în celălalt colÈ› al bărcii ocupându-se de pânze È™i-a dat chipul cafeniu cu puf bălai pe-un zâmbet larg. - VedeÈ›i, a zis Hilmar, dacă nu aÈ›i fi venit, dacă nu aÈ›i fi stat aici, nu È™tiu ce m-aÈ™ fi făcut. Dar È™tiam că trebuie să se întâmple. - Bine, bine, stau aici, a răspuns Doralice, dar vă rog să nu-mi spuneÈ›i lucruri din acestea... înfierbântate. - O, nu! Cu siguranță nu, a exclamat Hilmar extaziat, nici nu-i necesar, nu mai e nimic de spus. SunteÈ›i deja aici, cuvintele nu-È™i mai au rostul. De altfel, în ultimul timp, conversaÈ›iile au pentru mine ceva funest. Să vorbim unul cu altul, asta poate oricine, dar să fim unul cu altul, asta e o artă. Deci, dacă cumva sunteÈ›i obosită, aici e o pătură, aici e o pernă, aÈ›i putea să dormiÈ›i puÈ›in. Și tot ar fi cele mai animate ore din viaÈ›a mea. Nu vreÈ›i? Atunci, puneÈ›i-vă la spate perna asta È™i cealaltă sub picioare aÈ™a... nu mai e nimic de adăugat, doar că poate aÈ›i putea să fiÈ›i puÈ›in mai mulÈ›umită. Nu È™tiu dacă aÈ›i observat că atunci când un copil mănâncă ceva dulce, devine serios È™i ochii i se măresc È™i i se umplu de lacrimi. AÈ™a ar trebui să arătaÈ›i È™i dumneavoastră. - Ah, a retorcat Doralice nerăbdătoare, È™i dumneavoastră vreÈ›i să-mi spuneÈ›i cum să fiu? - Nu, nu, a asigurat-o Hilmar, voiam să zic că ochii dumneavoastră au mai păstrat o mică părticică din privirea de ieri seară. - Ce fel de privire? a întrebat Doralice - Ei bine, de ieri seară, când È™edeaÈ›i în fotoliu sub lampă È™i priveaÈ›i în gol, a lămurit Hilmar. Da, m-am uitat la dumneavoastră prin fereastră, o fac mereu, fireÈ™te, ce altceva aÈ™ putea face? Vi se pare inadmisibil. Poate că e inadmisibil, dar aÈ™ face lucruri cu mult mai inadmisibile. SunteÈ›i supărată? - Desigur, a spus Doralice încet È™i tărăgănat, bineînÈ›eles că ar trebui să fiu supărată, dar mai târziu, nu acuma. - Bine, mai târziu, a încheiat Hilmar conversaÈ›ia. Să fumăm o È›igară. Soarele răspândea peste mare o căldură dogoritoare, strălucirea lui galbenă aluneca pe valuri ca uleiul, pescăruÈ™ii planau alene È™i aproape de apă, È™i pânzele sunau ca o uÈ™oară bătaie de aripi în vântul care se domolea. Când plimbarea a luat sfârÈ™it, È™i Doralice È™i Hilmar au debarcat pe plajă unul în faÈ›a altuia, Doralice i-a întins mâna lui Hilmar È™i a spus: - MulÈ›umesc. Hilmar s-a încruntat: - Uscatul, a replicat el lugubru, uscatul e vulgar. Apoi s-au despărÈ›it. Doralice se îndrepta spre casă nesigură È™i fără râvnă. Gândul la masa de prânz, la mirosul de cartofi, la privirea severă È™i scrutătoare a Agnesei È™i la ceva neaÈ™teptat venit să o chinuie, un sentiment de milă pentru Hans. Fusese atât de departe de el în tot acest timp, È™i s-a întors fără să-l aibă-n gând. Acum, dacă îl va găsi trist sau supărat sau dificil, ea are să fie drăgăstoasă, È™i acest imbold i-a făcut plăcere. 12 Hans se afla la masa pregătită pentru prânz È™i citea. Când Doralice a intrat, el È™i-a ridicat privirea È™i a grăit ca de obicei cu glasul lui liniÈ™tit: - Ei, te-ai simÈ›it bine? - Da, foarte bine, a răspuns ea. - E minunat, a replicat Hans, am să învăț È™i eu să navighez cu bărcile cu pânze ca să poÈ›i avea plăcerea asta È™i fără locotenÈ›i străini. Dar acum să mâncăm. ÃŽn timpul mesei a părut că Hans se simte în largul său, a vorbit mult despre planurile lui, a primit o scrisoare de la München, perspectivele erau îmbucurătoare. Era ocazia perfectă ca să întreprindă ceva. Uneori se uita la Doralice È™i aÈ™tepta un răspuns, iar ea dădea acel răspuns, doar că în gura ei suna absent È™i mânios. Doralice aluneca tot mai mult în sentimentul că fusese jignită. Hans părea a nu fi remarcat nimic, era deosebit de serviabil, o aproba zelos È™i o trata ca pe cineva care trebuie cruÈ›at. Pe urmă a venit după-amiaza È™i a umplut camera cu lumina ei gălbuie. Hans continua să vorbească despre aceste lucruri care, considera Doralice, nu aveau nicio legătură cu ea. Pomenea întruna: „când vom fi la Münchenâ€, aÈ™a că Doralice l-a întrerupt nerăbdătoare: - La München? ÃŽncă nu-i timpul. Hans s-a oprit în faÈ›a ei: - Nu? Bine, atunci rămânem aici. ÃŽngândurat È™i-a reluat turul prin cameră trăgându-se de barbă. - Doar că, a început el în sfârÈ™it, omul trebuie să facă ceva. Mă tem că dacă mai rămânem mult aici, mă voi transforma cu totul în pescar. Noaptea visez deja peÈ™ti. - E de bine, a declarat Doralice. - Poate! a continuat Hans. La noapte vii cu noi pe mare? Nu, nu dorea. - Atunci altceva, a propus Hans. Poate te-ar distra să te înveÈ›e Agnes cum să găteÈ™ti. - Agnes? Nu, Doralice n-avea niciun chef de aÈ™a ceva. Ei bine, la urma urmelor putea înÈ›elege asta, dar domniÈ™oara asta Bork pledase în faÈ›a lui cauza copiilor de pescari. SusÈ›inea că niÈ™te lecÈ›ii de acest fel pot fi o adevărată binecuvântare; poate È›i-ar plăcea să te ocupi de aceÈ™ti sărmani. - Vrei să-mi găseÈ™ti o ocupaÈ›ie? - Caut ceva care să-È›i facă bine, a replicat Hans, dar ea a reluat ultragiată : - E un mod de a începe educarea mea? Hans s-a înroÈ™it: - Nu, nu, nimic de genul ăsta. S-a întors cu spatele la Doralice È™i a privit pe fereastră. Un bărbat È™i o femeie veneau dinspre dune, pescarul Steege, care se întorsese în sfârÈ™it acasă, È™i soÈ›ia lui. El mergea tihnit È™i cu pasul mare ca È™i când nu s-ar fi întâmplat nimic, iar femeia mărunÈ›ică pășea în urma lui, o părăsise orice agitaÈ›ie È™i privea în jos spre picioarele ei goale cu aceeaÈ™i răbdare posomorâtă pentru a evita galeÈ›ii cei mari. Această priveliÈ™te i-a redat lui Hans o parte din buna-dispoziÈ›ie: - Steege s-a întors în sfârÈ™it acasă, a anunÈ›at el, È™i nevasta îi vine din urmă. C-o mutră de creditor posac care È™i-a primit în cele din urmă datoria de la un datornic întârziat. O achită bărbatul. Apoi s-a întors la Doralice, a râs binevoitor È™i a spus: - Hai să facem o plimbare. Poate că afară o să mergem la fel de firesc unul lângă altul ca È™i familia Steege. Și-au făcut plimbarea înspre uscat pe lângă cabana pădurarului Zibbe urcând spre o plantaÈ›ie de pini. Copăceii stăteau la egală distanță unii de alÈ›ii, trunchiuri rozalii È™i coame verzi-albastre, locul era intersectat de poteci galbene È™i drepte. Aici aerul era fierbinte È™i încărcat cu mireasma de pin. Hans încerca să se extazieze: - Minunat, ce culoare, ce culoare! Și ce mai culoare! Din ea poÈ›i croi o sută de mii de pelerine pentru madonele veneÈ›iene. - Mie îmi pare ca o sală de clasă în timpul orelor de după-amiază, a spus Doralice cu gândurile aiurea. Hans a râs foarte zgomotos, căci spera că Doralice va râde cu el: - Sală de clasă! Foarte bine, dar ce mai clasă! PereÈ›i albastri-verzi È™i duÈ™umea aurie È™i mireasma. Dacă am fi stat în asemenea săli de clasă, am fi ieÈ™it altfel de oameni. Doralice nu a râs. Aici a năpădit-o o dorință insuportabil de puternică după marea sub soarele amiezii, după barca cu pânze, după Hilmar, după tânărul Stibbe, aÈ™a cum se întâmplă uneori, când nostalgia unei ore trecute de fericire ne cuprinde atât de năvalnic, că doare, încât a trebuit să vorbească despre asta: - Baronul Hamm spune, a început ea, că marea a fost astăzi verde, transparentă È™i dulce ca marmelada rusească. - Da, a zis el asta? a replicat Hans neinteresat. Da, un asemenea locotenent are mereu de-a face cu dulciurile. Apoi le mănâncă, pe urmă le dăruieÈ™te È™i în fine le pomeneÈ™te È™i nu-i cu totul mulÈ›umit până nu a făcut marmeladă din marea întreagă. Doralice nu a dat niciun răspuns È™i o vreme au mers tăcuÈ›i pe potecile drepte. Când soarele a luminat roÈ™u printre trunchiurile de mesteceni, au luat-o spre casă. S-au întâlnit cu lucrătorii care reveneau de la câmp, bărbaÈ›i în pantaloni albi de in, în spate femeile lor cu o cofiță în mână. Ici È™i colo câte o pereche se oprea la una dintre colibe; bărbatul deschidea uÈ™a, se apleca pentru a trece prin ea, iar femeia îl urma; astfel se mistuiau în gaura neagră È™i uÈ™a se închidea cu un scârțâit. Iar când Hans È™i Doralice au ajuns la locuinÈ›a lor, iar el a trecut primul prin ușă, aplecându-se puÈ›in, Doralice a suspinat gândindu-se: „E ca la colibă; dispari tăcut prin gaura neagră, uÈ™a scârțâie, iar lumea cu posibilitățile ei mult mai frumoase, mai emoÈ›ionante rămâne afară. Cina a venit cu cambulele È™i barabulele sale, Hans mânca grăbit È™i copios, discuta voios cu Agnes È™i părea bucuros că iese la pescuit. Curând s-a ridicat de la masă pentru a-È™i schimba hainele È™i a ieÈ™it. - Noapte bună, somn uÈ™or. Și a sărutat-o pe Doralice pe frunte. Agnes bombănea ceva despre „să fugi în noapte†și că astea nu-s maniere. S-a lăsat noaptea, Agnes a adus lampa È™i s-a îndepărtat cu un posac noapte bună. Doralice È™i-a mutat fotoliul mai aproape de fereastra cu vedere spre mare È™i s-a tolănit confortabil. ÃŽi părea că se află acolo imagini È™i visuri care o aÈ™teptaseră toată după-amiaza, i-ar acum le îngăduia să vină. Afară stelele străluceau, un vânt blând aducea dinspre continent miresme de pe câmpurile de trifoi È™i din pădurile de pin. Astăzi marea avea un vuiet ciudat de È™ovăielnic È™i de lejer. La răstimpuri, părea să tacă, apoi izbucnea un val È™i murmura ceva, iar după un răgaz se trezea un altul care răspundea visător, iar pe prundiÈ™ul plajei scrâșneau paÈ™ii grei ai perechilor tăcute de îndrăgostiÈ›i. Doralice È™i-a închis ochii dorind să lase deoparte gândurile, dar din gânduri a răsărit un vis È™i ea a adormit. A visat despre grădina castelului, mergea cu Hilmar pe una din nesfârÈ™itele căi drepte È™i pe ambele părÈ›i se aflau straturi cu gladiole, cu gladiole înalte, roÈ™ii ca focul. Și deodată bătrânul conte stătea în mijlocul unui strat, până la genunchi în gladiole. Chipul său era mic, cenuÈ™iu È™i scofâlcit Zăbovea uitându-se la ceasul pe care îl È›inea în mână. „Acum o să ne zăreascăâ€, spunea Hilmar, „e totuna†și el se apleca asupra ei È™i o săruta. Și dintr-odată Doralice È™i-a dat seama că nu mai doarme, că Hilmar se afla acolo, că îl aÈ™teptase tot acest timp È™i că el o săruta. Ea încă-È™i È›inea ochii închiÈ™i, È™i de-abia când Hilmar i-a luat mâna spunând: - Cât de reci sunt mâinile dumneavoastră, îngheÈ›aÈ›i de singurătate, ea È™i-a deschis ochii. Hilmar a îngenuncheat lângă ea È™i ochii lui stăruiau asupra ei cu aceeaÈ™i dorință violentă, îndărătnică care o slăbea È™i aproape o durea. - De ce sunteÈ›i aici? a întrebat ea. - De ce? a replicat Hilmar nerăbdător, unde altundeva să fiu? Nu îmi mai găsesc locul printre ceilalÈ›i, o È™tii prea bine, Doralice. - Nu, e rău, a răspuns Doralice. - Poate e rău, a retorcat Hilmar, dar e răutatea noastră, a dumneavoastră È™i a mea. Și dacă ceilalÈ›i ne afurisesc È™i ne alungă, de-abia atunci o să fim singuri unul cu altul, ca azi la amiază pe mare. Atunci o să putem să ne făurim o viață care să fie cu totul a noastră. E prea prosteÈ™te să trăim pentru totdeauna viaÈ›a pe care au gândit-o ceilalÈ›i pentru noi. Nu, ascultaÈ›i-mă, nu puteÈ›i trăi viaÈ›a domnului Grill, È™i eu nu pot să fiu logodnicul mironosiÈ›ei mele, e de înÈ›eles. ÃŽnsă, mâine trebuie să mă întorc la regimentul meu ca să mă îndrept. Dar dumneavoastră o să spuneÈ›i că trebuie să rămân È™i eu rămân, iar regimentul È™i uniforma È™i toate celelalte nu vor mai conta. Iar dumneavoastră, Doralice, o să-l părăsiÈ›i pe domnul Grill. - Nu vorbiÈ›i aÈ™a, l-a întrerupt Doralice. El e bun. - Bun, bun, a exclamat Hilmar, fireÈ™te că e bun, toÈ›i sunt buni, ceilalÈ›i, numai noi nu suntem buni, nu putem să fim buni, de aceea ar trebui să ne dea voie să mergem pe drumul nostru. Doralice a suspinat, a suspinat adânc È™i a spus încet: - Acum e timpul să plecaÈ›i. - Da, acum, acum, a repetat Hilmar. A scuturat mâinile Doralicei pe care le È›inea strâns în ale sale È™i un triumf extatic strălucea în ochii săi: - SpuneÈ›i acum, dar eu pot să vin È™i atunci... atunci... La fereastra dinspre dune se aflase o clipă Lolo, iar chipul alb se uita în cameră cu seriozitate. Lolo, ca în fiecare seară, urcase cu Nini în camera lor de la mansardă È™i se întinse în pat. Rămăsese trează È™i contempla întunericul cu ochii larg-deschiÈ™i. Reflecta la gândurile ei mari È™i nelămurite pe care le-a cărat cu sine în toate aceste zile, care au crescut în ea È™i au prins puteri. O jertfă, o jertfă dorea să facă. Nu mai îndura chinurile încâlcite È™i dezamăgirile poveÈ™tii ei de dragoste, aÈ™a că se refugia într-un extaz atât de puternic cum numai voinÈ›a de sacrificiu a unui suflet de femeie poate insufla. Aceasta era acum experienÈ›a ei È™i o umplea cu devoÈ›iune față de propriul suflet. Să mori e uÈ™or. Vroia să înoate departe în mare, dincolo de bancurile de nisip. Voia să înoate până o va copleÈ™i oboseala pe care o cunoÈ™tea, în care nu dorim altceva decât să ne întindem în apă fără voință È™i fără împotrivire. Da, È™i pe urmă se va împlini sumbra liniÈ™te absolută, È™i toată încordarea îngrozitoare a simÈ›irii È™i dorinÈ›ei se va destrăma. De-ndată ce s-a făcut liniÈ™te în casă, Lolo s-a ridicat. S-a îmbrăcat în costumul ei de baie, È™i-a tras pelerina È™i s-a strecurat afară. Noaptea era întunecată È™i caldă, pe cer, stele mari È™i foarte strălucitoare. Se aÈ™teptase la asta, era în ordine. Când a văzut încă lumină la gospodăria Wardein, i-a venit în gând să se ducă acolo È™i să se uite dintr-o dorință tulbure după È™i mai multă amărăciune È™i suferință. A zărit-o pe Doralice în fotoliu È™i pe Hilmar îngenuncheat lângă ea, doar că nu s-a cutremurat, se aÈ™teptase la asta, aÈ™a trebuia să fie. Calmă a coborât spre mare. Acolo È™i-a dat jos pelerina de ploaie È™i papucii, apoi a intrat în apă. Unde mici, călduÈ›e îi săreau în față. A început să înoate, o plăcere nesfârÈ™ită îi curgea prin trup. Movile întunecate de valuri în care se oglindeau stelele ca niÈ™te punctuleÈ›e aurii, miÈ™cătoare o ridicau uÈ™or È™i o lăsau iarăși să alunece lin în adâncimea talazurilor negre, aurit-stelate. Toată fierbânÈ›eala, îngustimea È™i împovărarea au alunecat de pe ea, nu mai È™tia de ce se află aici, È™tia doar că era fericită È™i că trebuie să înainteze. La răstimpuri se lăsa pe spate È™i privea în sus È™i avea impresia că se prăbuÈ™eÈ™te într-un abis întunecat în care stelele aurite se învârtejeau unele în jurul celorlalte. Și înainta, dintr-o dată i-a părut că o barcă È™ade nemiÈ™cată pe apă ca o viziune întunecată în întunericul deplin. Felul ei de-a înota a devenit mai rapid, mai încordat de parcă ea ar fi avut un È›el la care trebuia să ajungă. Apoi a copleÈ™it-o brusc conÈ™tiinÈ›a paralizantă a depărtărilor îngrozitoare din jurul ei, a adâncimii înspăimântătoare de sub ea. Teama i-a tăiat respiraÈ›ia, totul a devenit duÈ™mănos, totul era împotriva ei È™i ea era nevoită să se lupte cu aceste coline de valuri, care acum îi păreau tari È™i reci ca metalul negru. A strigat de câteva ori în noapte È™i apoi s-a sforÈ›at mai departe, se războia cu ceva care vroia să o copleÈ™ească È™i să o tragă în jos È™i pe urmă totul a dispărut. - Ce peÈ™te straniu de noapte avem noi aici, a spus Stibbe È™i a ridicat-o pe Lolo în barca lui; mă gândeam eu că-i don’È™oara de la Bullenkruge. Deja a înghiÈ›it apă. Ia-o tu, Andree, că È™tii să te porÈ›i cu don’È™oarele. Andree a luat-o în primire pe Lolo care zăcea ca moartă, a învelit-o în pelerina lui, i-a vorbit: - Tot scuipaÈ›i apa, domniÈ™oară, scuipaÈ›i întruna. Stibbe cu vâslele în mâini se enervase: - Acum, iute acasă, a bombănit el, că de nu îngheață aici cu noi. Astea-s prostii de la oraÈ™ să te bagi în apă! Apa dacă vrea te prinde singură. O să o ducem pe don’È™oară la Wardein, acolo e mai aproape. Lasă-i pe orășeni să-È™i descurce prostiile între ei. Doralice era din nou singură în camera ei când bărbaÈ›ii au intrat la ea. Ea nu a înÈ›eles din prima clipă. Apăruse pescarul Stibbe È™i încă o persoană, iar Stibbe căra pe cineva, o căra pe Lolo care era lividă È™i-È™i È›inea ochii închiÈ™i, părul ei atârna greu È™i umed peste braÈ›ul pescarului. - Iată ce am pescuit, a zis Stibbe, acolo în larg, nu mai vrea să se întoarcă. Ce peÈ™te de noapte o mai fi È™i ăsta, i-am spus lui Andree È™i am pornit după ea. Ah, trăieÈ™te, trăieÈ™te bine. A înghiÈ›it doar niÈ™te apă. Unde s-o pun? Aha, acolo pe pat. Andree o să urce la Bullenkrug să le spună la cucoane ca să vină s-o ia. Lolo a fost pusă pe pat, Stibbe a mai repetat: „las’ că trăieÈ™teâ€, apoi bărbaÈ›ii au plecat. Gălăgia a alertat-o pe Agnes È™i aceasta È™i-a dat imediat seama de situaÈ›ie, se agita în jurul Lolei, a dezbrăcat-o, a învelit-o în pături, a frecat-o, mereu tăcută È™i posomorâtă, doar o dată a remarcat: - Nu deschide ochii, nu fiindcă nu poate, ci fiindcă nu vrea. Apoi s-a hotărât să facă un ceai fierbinte, Doralice urma să o frece mai departe. Doralice îngenunchease în faÈ›a patului È™i freca membrele fetei nemiÈ™cate. Lolo ofta, È™i-a deschis ochii È™i se uita la Doralice serioasă. Chipul îngust avea în calmul său ceva sever, bătrânesc. - Cum... cum vă simÈ›iÈ›i acum? a întrebat Doralice. - Bine, a spus Lolo cu un glas de parcă ar fi răspuns la o întrebare anodină, indiferentă. Dar Doralice s-a aplecat asupra ei cu pasiune ca È™i când ar fi dorit să o încălzească È™i să o protejeze. - Cum aÈ›i putut face aÈ™a ceva? a È™optit ea. Lolo È™i-a ridicat niÈ›el sprâncenele È™i a spus cu acelaÈ™i ton rece È™i superior: - El n-are nicio vină. Mi-am dat seama de asta de când v-am văzut, el n-are nicio vină È™i dumneavoastră... È™i dumneavoastră n-aveÈ›i nicio vină că sunteÈ›i atât de frumoasă. - Nu, nu vreau aÈ™a ceva, a exclamat Doralice aproape mânioasă. El trebuie să rămână cu dumneavoastră, trebuie să vă iubească, trebuie, trebuie. Lolo È™i-a întors capul È™i È™i-a închis ochii, de parcă dorea să aibă liniÈ™te È™i a spus chinuită È™i obosită: - Da, acum nu mai È™tiu. Doralice nu a mai îndrăznit să spună nimic. Rămăsese îngenuncheată dinaintea patului È™i un sentiment de umilință greu de îndurat o făcea să se simtă mizerabil. ÃŽn camera de-alături se auzea gălăgie. Glasul zgomotos al generălesei se făcea auzit: - Unde e? Unde zace? AveÈ›i ceai fierbinte, e bine, femeie scumpă. Apoi generăleasa a apărut în uÈ™a dormitorului, își pusese pălăria de paie peste scufia ei de noapte È™i pelerina de ploaie deasupra cămășii de noapte. Era roÈ™ie È™i gâfâia: - Copile, copile, a strigat ea, ce fel de poveÈ™ti sunt astea! S-a mai auzit aÈ™a ceva! Ce mi-e dat să trăiesc. Unde-i ceaiul fierbinte, femeie scumpă? DomniÈ™oara Bork È™i Ernestine erau È™i ele prezente, încărcate cu pături È™i pelerine È™i pe urmă a început cu comenzile È™i du-te-vino È™i la intervale generăleasa admonesta: - Asta e exagerarea de tip Buttlär, inima prostească Buttlär. Nu de la mine a moÈ™tenit asta. Dragă Köhne, dă-i un prosop, mai trebuie să-i uscăm părul. Și în vremea mea ne logodeam È™i ne îndrăgosteam È™i eram geloÈ™i, căci nici pe atunci bărbaÈ›ii nu erau buni de nimic, dar n-am murit din asta. Dar tineretul din ziua de azi, zici că-i beat! Lolo abulică se lăsa tratată ca o păpușă. ÃŽn cele din urmă s-a ridicat înfășurată în prosoape È™i pelerine, sprijinită de domniÈ™oara Bork È™i de Ernestine. - Acum du-te acasă, a poruncit generăleasa, dar încetiÈ™or ca să nu se trezească fiică-mea, e de-ajuns că începe mâine vorbăreala. Bagă copilul în pat, o sticlă fierbinte È™i ceai de valeriană, haideÈ›i, eu mai rămân aici o clipă. Dacă-mi dai voie, draga mea, s-a adresat ea Doralicei. Astfel au dus-o pe Lolo. - Vino, dragă Köhne, a spus generăleasa È™i a luat-o pe Doralice de braÈ› conducând-o în salon, ia loc, eÈ™ti albă ca o față de masă. O să mă aÈ™ez È™i eu niÈ›el, că-È›i intră-n oase aÈ™a ceva. S-a aÈ™ezat într-un fotoliu oftând È™i o vreme a căzut pe gânduri. Chipul lătăreÈ› era acum palid È™i părea bătrân È™i chinuit. - Nu! a reînceput ea, aÈ™a ceva n-am prevăzut. De obicei nu-s proastă, dar la aÈ™a ceva nu m-am aÈ™teptat. S-a cam terminat cu È™ederea noastră aici. Păcat! Pe tine, draga mea, te-am apărat mereu. Fiică-mea se comporta ca È™i cum ai fi un animal de pradă, dar eu te-am apărat. Na, bine, ai fugit de la contele dumitale vârstnic. AÈ™a ceva nu se face, din cauza moralei, dar a fost o căsnicie tâmpită, aÈ™a că te-ai lăsat răpită de pictorul dumitale. Dar acum, draga mea, e destul, nu te poÈ›i lăsa iar È™i iar răpită. Doar nu-È›i poÈ›i clădi viaÈ›a pe aÈ™a ceva. Și pe urmă, micuÈ›a are logodnicul ăsta, nu i l-am ales eu, dar el i-a fost dat să fie È™i s-a îndrăgostit de el. Familia Buttlär se ocupă de asta cu toată seriozitatea. AÈ™a că lasă-i-l ei. Generăleasa s-a oprit o clipă pentru a-È™i trage sufletul, Doralice È™edea nemiÈ™cată È™i pe chipul ei palid se rostogoleau neîncetat lacrimi. EÈ™ti frumoasă ca o pictură, draga mea, a continuat generăleasa, dar la ce ajută? ÃŽncearcă la urma urmei să trăieÈ™ti aÈ™a cum se cuvine cu pictorul dumitale, pare om bun. Să te laÈ™i răpită e ceva care trece repede. Pe mine, ce-i drept, nu m-a răpit nimeni, È™i nici nu mi s-a părut necesar, am fost mereu mulÈ›umită cu Palikow al meu, dar judec È™i eu după ce văd în jur. Arta constă totuÈ™i în a trăi cu bărbatul care te-a răpit. Crede-mă se poate trăi foarte bine È™i fără să ai mereu în față figura unui bărbat. Și încă ceva. Dacă tânărul o să de-a fuga mâine la dumneata, fă-l să-È™i bage minÈ›ile-n cap. Dumitale l-ai făcut să-È™i piardă minÈ›ile È™i tot dumitale trebuie să i le bagi în cap. AÈ™a, acum am să plec. Dumitale, draga mea, trebuie să dormi, altminteri o să te îmbolnăveÈ™ti È™i nici asta nu ajută la nimic. Generăleasa s-a ridicat, i-a mângâiat matern obrajii plânÈ™i ai Doralicei È™i a ieÈ™it. Doralice a rămas pe locul ei È™i se uita cu ochii ei temători în gol. Și-a ridicat picioarele pe fotoliu, È™i-a îmbrățiÈ™at genunchii È™i s-a închis în sine. Ea era cea despre care vorbise bătrâna? AÈ™a o vedea lumea? AÈ™a era ea? Sila È™i teama urcau până la ea, ceva impur È™i urât părea că se lipeÈ™te de ea, ceva care o deformează È™i o face fantomatică. A intrat Agnes È™i a adus ceaiul: - Trebuie să beÈ›i asta, a spus ea aspru. Doralice a ascultat-o, Agnes a stat alături privind cu atenÈ›ie È™i a murmurat: - Iacătă ce s-a întâmplat, È™i Hans e de vină. I-am spus doar ce tot fuge de aici. Trebuie să fii cu ochii în patru când ai pe una care a mai fugit odată. Na, dar asta cu ce drept ne È›ine nouă predici aicea. Ar trebui să-È™i È›ină mai din scurt don’ È™oarele È™i don’È™orii. Și acum e timpul să dormim. Și a apucat-o pe Doralice de ambele braÈ›e pentru a o ridica din fotoliu, a condus-o în dormitor, a dezbrăcat-o aÈ™a cum ai dezbrăca un copil, a ajutat-o să se vâre în pat È™i a înfofolit-o bine: - Acum dormi, a zis ea, asta nu face rău niciodată È™i a stins lumina. 13 Când Doralice s-a sculat, a auzit vorbe în camera alăturată. De bună seamă Hans se întorsese din excursia lui nocturnă È™i Agnes îi povestea ceva în È™oaptă, deoarece răsuna ca un piuit continuu. Doar arareori intervenea È™i glasul adânc al lui Hans. Asta a durat destul de mult, brusc conversaÈ›ia a fost întreruptă, s-a auzit o ușă È™i s-a făcut liniÈ™te. Afară era însorit È™i părea să bată vântul, căci năvodurile pe care Doralice le vedea atârnate la uscat se legănau încolo È™i-ncoace. Pe gard stăteau doi copii, băteau toba în scânduri cu picioarele lor goale È™i cântau cu glasuri stridente în vânt: „Găinușă, găinușă, cotcodac, cotcodac!†Doralice s-a îngropat în perne. Gândurile ei începuseră treaba dureroasă de a lega ziua trecută de cea care tocmai începea. ÃŽntâmplările de noapte veneau, se anunÈ›au ca niÈ™te creditori care-È™i prezintă socotelile. ÃŽnsă se anunÈ›a mai ales acea Doralice fantomatică, îngrozitoare de care lumea spunea că e ca un animal de pradă, care trăia din a se lăsa răpită È™i care a împins-o pe fată spre moarte. Pentru prima dată în viaÈ›a ei Doralice își resimÈ›ea propria existenÈ›a ca un chin. Agnes a intrat È™i a adus ceaiul, Doralice să-l bea astăzi în pat. Agnes a rămas È™i a relatat că Hans s-a întors È™i că au prins mulÈ›i peÈ™ti. Cei de la Bullenkruge i-au cerut paznicului de la plajă să aducă caii ca să care bagajele la gară. Da, a fost È™i tânărul domn de la Bullenkruge, dorea să vorbească cu stimata doamnă: - Ce să-i spun dacă se întoarce? È™i-a încheiat Agnes relatarea È™i în ochii tulburi ai bătrânei s-au aprins flăcărui verzi ca în ochii câinilor răi. Sub aceste priviri, Doralice s-a înroÈ™it È™i s-a exprimat cu inflexiuni chinuite È™i mânioase: - Nu vreau să-l văd. Spune-i să plece la drum. Nu mai vreau să-l văd, niciodată. - Se va face, a bombănit Agnes È™i a plecat. După o vreme, pe când Doralice stătea în faÈ›a oglinzii È™i își pieptăna părul privindu-È™i chipul cu luare aminte ca È™i cum ar fi fost ceva nou pentru ea, în camera de-alături au răsunat voci. Agnes vorbea cu glas grav, răspicat È™i desluÈ™it, aÈ™a cum obiÈ™nuia să citească Biblia în dimineÈ›ile de duminică: - Doamna zice că nu vrea să-l vadă pe domnul. Domnul să plece. Zice că nu vrea să vă mai vadă niciodată. AÈ™a zice. Glasul puÈ›in miorlăit al lui Hilmar s-a făcut auzit È™i Agnes a început din nou: - Doamna spune că nu vrea să-l vadă pe domnul, domnul să plece la drum. Spune că nu vrea să vă mai vadă, niciodată, aÈ™a zice. PreÈ› de o clipă s-a făcut liniÈ™te, apoi au zbârnâit pintenii, o ușă a fost trântită. Doralice s-a dus la fereastră, l-a văzut pe Hilmar coborând dunele. Era în uniformă. La început mergea cu greu, È™ovăielnic, cu capul puÈ›in aplecat. ÃŽnsă pe plajă mersul lui È™i-a recăpătat elanul simpatic È™i nonÈ™alant. Soarele scotea scântei din pintenii, bumbii È™i È™nururile uniformei, răspândea pe întreaga făptură luminiÈ›e sprinÈ›are. „O, nu!â€, se gândea Doralice, „nu-s impresionată să văd aÈ™a ceva.†Dar i-a venit în minte o îndepărtată amintire de copilărie, Doralice n-avea nicio vină, amintirea a venit ca visele care se ivesc fără implicarea noastră È™i ne înduioÈ™ează. O seară de primăvară în vechea grădină de acasă, micuÈ›a Doralice stă singură pe poteca prunduită, lată È™i priveÈ™te tristă înspre cerul galben de la asfinÈ›it. Atunci a venit un alai de muzicanÈ›i ambulanÈ›i, bărbaÈ›i cu cornuri È™i trompete. S-au postat în faÈ›a scărilor È™i au început să sufle, iar grădina tăcută s-a umplut numaidecât cu o exuberanță atât de dulce È™i haioasă, că Doralice voia să cânte È™i ea È™i să danseze pe poteca prunduită. Pe urmă Miss Plummers a apărut pe scări È™i a făcut semne muzicanÈ›ilor să nu cânte, distinsa doamnă are migrene. S-a înstăpânit liniÈ™tea, bărbaÈ›i È™i-au strâns cornurile È™i trompetele È™i s-au îndepărtat, mergeau la vale în faÈ›a cerului galben sulfuros de la apus, iar razele asfinÈ›it sticleau în cornurile cele mari. MicuÈ›a Doralice stătea la gardul de fier È™i se uita după ei cu inima grea. Doralice s-a întors nerăbdătoare de la fereastră È™i s-a îmbrăcat. Astăzi trebuia să se întâmple ceva grav È™i important, trebuia să îl întâlnească pe Hans. Circula neliniÈ™tită prin cameră, dar aici i se părea frig. Voia să se încălzească. A ieÈ™it afară È™i s-a aÈ™ezat pe banca unde familia Wardein obiÈ™nuia să stea seara. Acum È™edea doar bătrâna Wardein, stătea la soare È™i contempla marea. S-a urnit puÈ›in pentru a-i face loc Doralicei È™i a murmurat doar un „caldâ€. Stăteau astfel una lângă alta È™i Doralice aÈ™tepta. Nu făcea altceva decât să aÈ™tepte, întrucât există întâmplări care trebuie mai întâi să aibă loc ca să ne putem extinde gândirea. Hans urca în fine pe drum. Mergea încet È™i arăta obosit frânt de parcă bătuse cale lungă. Când a trecut pe lângă bancă, a clătinat din cap: - Bună dimineaÈ›a, mamaie! Bună dimineaÈ›a, Doralice! È™i a mers direct în casă. Doralice l-a urmat. ÃŽn sufragerie s-a rezemat cu spatele de perete, È™i-a pus chiar È™i palmele pe perete de parcă ar fi dorit să le răcească. Hans s-a dus la ustensilele lui de pictat È™i se ocupa de pensoane. Un răstimp au tăcut amândoi, până când Doralice a izbucnit cu un geamăt: - Dumnezeule, vorbeÈ™te! Spune ceva. Hans s-a întors spre ea, È™i-a vârât ambele mâini în buzunarele hainei zăbovind niÈ›el adus de spate. Când ceva îl apăsa sau îl impresiona puternic, statura lui frumoasă căpăta uneori greutatea È™i neîndemânarea unui flăcău de la sat trudit de munca câmpului. - Ce aÈ™ putea spune, a replicat el, ce drept aÈ™ avea? Dreptul pe care mi l-ai dăruit poÈ›i să mi-l iei È™i să-l dai altuia. AÈ™a cum l-ai luat de la domnul bătrâior È™i mi l-ai dat mie, altceva nu-i. Noi țăranii ne pricepem la socotit. Doralice È™i-a ridicat braÈ›ele punându-È™i mâinile împreunate pe cap: - O faci pe-a dreptul, a izbucnit ea mânioasă, dar nu e cazul. Nu există nimeni altcineva. El a plecat, a plecat departe. El n-are niciun drept. N-am nevoie de nimeni care să îngenuncheze în faÈ›a mea, ea s-a întrerupt È™i lacrimile înmugurite îi făceau glasul nesigur È™i È™optit: - La ce ajută asta? Ce să fac acuma? Hans s-a răsucit È™i s-a uitat pe fereastră. PreÈ› de o clipă liniÈ™tea s-a reînstăpânit pe cameră. Afară pe gard copiii continuau să cânte: „găinușă, găinușă, cotcodac, cotcodac!†în direcÈ›ia vântului. ÃŽntr-un sfârÈ™it, el s-a întors, s-a dus încet la Doralice, a mângâiat-o uÈ™or pe păr È™i a rostit: - Ce ai putea face? Aici o să fie prea multă singurătate. Am putea merge un timp în liniÈ™te unul lângă altul. Nimeni nu-È›i va face aici nimic. Și după aceea poate o să ne gândim iară la noi. Doralice n-a dat niciun răspuns, stătea acolo amuÈ›ită È™i intimidată. Să meargă „în liniÈ™te†alături de acest bărbat tandru, puternic îi părea acum o ocrotire în faÈ›a fricii din sufletul ei. ÃŽn frica de ea însăși È™i de ceilalÈ›i credea că ocrotirea îi este necesară. 14 Zilele de septembrie erau luminoase È™i adia un vânt întăritor dinspre nord-vest. Norii se învălătuceau în insule mari, albe È™i treceau iute pe cer, iar umbra lor verde-închisă alerga peste marea cenuÈ™iu-verde. La mal totul era într-o miÈ™care continuă, firele zdravene de iarbă tremurau pe dune, năvodurile agățate la uscat È™i peÈ™tii se legănau, iar rochiile È™i baticurile nevestelor de pescari fâlfâiau. - După cum È™tiÈ›i, mi-am luat rămas bun de la meseria mea, i-a spus consilierul intim Knospelius lui Hans în timp ce se plimbau alene pe plajă în contra vântului, am calculat destul È™i îmi pare că o să fiu pe deplin mulÈ›umit dacă-mi umplu zilele luptându-mă cu vântul. - Pe mine mă enervează vântul ăsta, a rostit Hans. ȘtiÈ›i, pictez marea, o pictez toată ziulica, asta dacă n-o studiez. Pe vântul ăsta marea nu zăboveÈ™te deloc, la fiecare cinci minute are o altă față. - ÃŽmi închipui, a remarcat Knospelius. Bunica Wardein e mai plăcută, stă acolo ca o sfânta Anna sculptată-n lemn. Hans, prins în gândurile sale, a adăugat grăbit: - La urma urmei, e o poveste diavolească È™i cu marea astea, nu se lasă cuprinsă, nu reuÈ™esc să ajung la logica liniilor È™i miÈ™cărilor sale, la chipul său mediu, stiÈ›i, asta pentru că la un portret trebuie să-mi construiesc un chip mediu al modelului, care să închidă în sine toate posibilitățile tuturor chipurilor de o clipă. ÃŽnsă cu marea nu ajung la capăt È™i cu toate astea am studiat-o pe dinăuntru È™i pe dinafară. ÃŽnot ore întregi în ea, o străbat zi È™i noapte, îi dau târcoale la orice oră din zi. ÃŽntr-adevăr, a devenit pentru mine un fel de manie. - Da, da, a murmurat Knospelius È™i s-a uitat È™iret la Hans dintr-o parte, deci asta e acum mania dumneavoastră. Na, bine, e comod să ai o manie. Nu mai e necesar să reflectezi la ce vrei să faci, trebuie pur È™i simplu s-o faci, de vrei ori de nu vrei. Seamănă cu o poziÈ›ie guvernamentală, trebuie să fii la birou de vrei ori de nu vrei. Eu mi-am luat la revedere de la mania asta. Au fost nevoiÈ›i să se oprească È™i să-È™i È›ină pălăriile pe care o rafală de vânt intenÈ›iona să le smulgă de pe cap. Pe urmă Knospelius a arătat în sus spre dune È™i a grăit: - Mi se pare că soÈ›ia dumneavoastră e deja acolo lângă È™evalet È™i coase. - Da, coase cămăși pentru copiii de pescari, a replicat Hans absent. Dar faÈ›a mare È™i palidă a lui Knospelius îl privea iscoditor È™i atent: - Da, iată ceva nou. - Da, ceva nou, a încuviinÈ›at Hans în treacăt. De altfel, mă duc È™i eu la treabă; la revedere, È™i a urcat dunele. Knospelius rămăsese încă acolo, privea înspre Doralice È™i murmura: - Da, iată ceva nou. Doralice stătea È™i cosea. ÃŽi făcea plăcere, căci arăta liniÈ™titor, arăta de parcă totul era în ordine. ÃŽnsă ea nu rezista multă vreme, marginea materialului îi tensiona degetele. Curând a azvârlit lucrul È™i s-a întins pe pătură pentru a se holba la nori. ÃŽl auzea când È™i când pe Hans vorbind de pictura lui: - Ce-i asta? a strigat el deodată, ceva nou-nouÈ›. - Ce? a întrebat Doralice. - Foarte ciudat, zicea Hans, deodată pe fiecare val un mic nimb de sfânt. Arată de parcă fiecare creastă de val a fost trasată cu un creion de lumină. - Da, se ivesc tot felul de posibilități, a opinat Doralice fără să se ridice. - Foarte ciudat, a remarcat Hans, am văzut odată ceva asemănător, când păzeam oile, toate colinele mici au căpătat deodată aureola asta de sfânt. Ah, se gândea Doralice, mai păzea È™i oile. ÃŽn ultima vreme, Hans pomenea mereu satul È™i sângele de țăran È™i munca câmpului. Suna aproape ca un reproÈ™ la adresa ei, iar când Hans a adăugat: - Da, pe pășunea de oi înveÈ›i multe, ea nu s-a putut abÈ›ine să răspundă iritată: - Nu-s eu vinovată că n-am stat cu oile. Hans È™i-a luat de-ndată chipul lui formal, prietenos cu care obiÈ™nuia să o trateze în ultimul timp È™i a zis politicos: - Desigur, nimeni nu-È›i cere asta. Cu siguranță în relaÈ›iile tale ai învățat multe lucruri pline de importanță pe care nu le poÈ›i învăța pe pășunea de oi. Doralice a oftat È™i s-a instaurat din nou una dintre tăcerile acelea lungi care acum domneau adesea între ei. Ea nu crezuse că doi oameni pot tăcea împreună atât de mult precum făceau ea È™i Hans. Dintr-odată Hans È™i-a azvârlit pensonul È™i a explicat că trebuie să observe mai îndeaproape această apariÈ›ie, voia să iasă în larg. Apoi a fugit spre mare. Doralice a rămas liniÈ™tită, pe vântul ăsta n-o va lua cu el. Deci ăsta era mersul în liniÈ™te. La început Doralice a văzut asta ca o pace È™i siguranță. La urma urmei era cu totul părăsită într-o lume duÈ™mănoasă È™i neliniÈ™titoare, dar acum devenise un lucru alarmant. Când Hans stătea tăcut dinaintea È™evaletului, Doralice È™tia prea bine că el vorbea lăuntric cu ea, că îi face reproÈ™uri, că dragostea lui mândră È™i rănită se revărsa asupra ei cu toată locvacitatea fierbinte caracteristică lui Hans. Era atât de sigură de asta de parcă ar vedea un om care îți vorbeÈ™te, doar că-i prea departe ca să îl poată auzi. Ea îi vorbea de asemenea neîncetat lui Hans în gânduri, se justifica, îl învinovățea, se umilea. TotuÈ™i va trebui cândva să vină È™i clipa în care amândoi vor fi prea plini de ceea ce au să-È™i spună unul altuia È™i se vor exprima È™i pe urmă va sosi ora marii destăinuiri, împăcarea. AÈ™a ceva există, se găseÈ™te în toate cărÈ›ile, se vede pe toate scenele, va trebui să sosească. Aceasta era ocupaÈ›ia Doralicei în zilele lungi fără întâmplări: să aÈ™tepte această oră. De câte ori putea se afla lângă Hans pentru a nu irosi clipa potrivită, ciulea urechile la fiecare vorbă de-a lui dacă nu cumva reprezintă începutul destăinuirii. Știa exact ce va spune după aceea È™i simÈ›ea deja dinainte chinul È™i desfătarea sentimentului nesfârÈ™it de puternic. ÃŽnsă nerăbdarea o chinuia de asemenea È™i de ce n-ar face-o? Cât are să mai dureze? Nu mai putea să stea liniÈ™tită pe dune, dorea să coboare să stea în faÈ›a casei, să meargă pe plajă È™i să-È™i imagineze ce i-a spus Hans acolo în barcă. Pe bancă soarele ardea. Bunica Wardein a dat din cap È™i s-a miÈ™cat mai într-o parte când Doralice s-a aÈ™ezat lângă ea. ÃŽn faÈ›a lor, pe nisip, se agitau găinuÈ™e costelive È™i cotcodăceau mohorâte È™i devotate. Prin fereastra deschisă se auzea zăngănit de linguri, familia Wardein lua prânzul în tăcere. Prin coÈ™urile celorlalte bordeie se ridica fumul È™i lumea tăcea È™i-n acele locuri. Cele mai multe căsuÈ›e hălăduiau negre È™i liniÈ™tite, doar o dată s-a lăsat auzită o voce femeiască stridentă la familia Steege, când Steege a venit acasă băut. „Se batâ€, spusese consilierul intim, „fiindcă sunt îndrăgostiÈ›i unul de altulâ€. Ei bine, se gândea Doralice, poate o fi un fel comod de a avea o destăinuire, numai Hans È™i ea nu înÈ›elegeau asta. Doralice privea spre mare pentru a găsi barca lui Hans. Nu-i plăcea marea cu neîncetatul ei licărit adormitor. Era mereu acolo, se vedea de pretutindeni, se auzea pretutindeni, oriÈ™icine vorbea despre ea; pescarii taciturni atunci când vorbeau, vorbeau despre mare, Hans cel taciturn atunci când vorbea, vorbea despre mare. Pentru ea însă marea părea că emană o singurătate nesfârÈ™ită, apăsătoare. Și la vale pe plajă se perinda de colo-colo în pardesiul său cenuÈ™iu cu pălăria sa cenuÈ™ie consilierul intim Knospelius asemeni unei stafii mărunte a singurătății. Toate astea erau fără bucurie, adormitoare È™i banale È™i cu toate aceastea, când Hans are să se întoarcă acasă, s-ar putea întâmpla, s-ar putea ca toate lucrurile să se schimbe, iar pentru Doralice în toată somnolenÈ›a È™i banalitatea aceasta se ivea febra tainică a unei aÈ™teptări. La prânz, Hans s-a înapoiat acasă. La masă a vorbit iarăși despre mare, a vorbit despre pădurarul Zibbe care s-a pricopsit în picior cu o alice de la un braconier È™i de portretul bunicii Wardein care ar trebui trimis la galerie. Imediat ce a terminat de mâncat, s-a ridicat, a susÈ›inut că are multe de făcut, trebuia să bată în cuie cutia picturii È™i pe urmă voia să meargă la poÈ™tă cu un mandat. - Ai vândut picturi? l-a întrebat Doralice. Da, vânduse picturi, afacerea mergea bine. ÃŽn ușă s-a mai întors o dată È™i a adăugat: - Dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să spui, mă ocup eu de restul. Apoi a ieÈ™it. Se ocupă el. Mereu drept È™i rezonabil, însă Doralice găsea că în această dreptate È™i rezonabilitate se află încă foarte departe de marile discuÈ›ii pe care le aÈ™tepta cu atâta dor. Acum casa răsuna din nou de lovituri tari de ciocan. Hans părea să mânuiască ciocanul cu un adevărat entuziasm. Doralice credea că în loviturile acestea aude ceva asemeni mâniei È™i pasiunii, i se adresau, îi făceau reproÈ™uri, păreau că îi dezvăluie ce se petrece în sufletul lui Hans, iar ea s-a simÈ›it dezamăgită când s-a făcut deodată liniÈ™te È™i Hans a plecat. A luat romanul englezesc È™i o È›igară È™i a hotărât să se odihnească, să se odihnească cu adevărat aÈ™a cum îi reuÈ™ea odinioară la castel când suita de camere se liniÈ™tea, miresmele grădinii se revărsau fierbinÈ›i È™i dulci prin fereastră, iar ea se cuibărea în marele fotoliu Voltaire È™i zăbovea acolo fără gânduri È™i fără dorinÈ›e. Atunci nu era fericită, dar se simÈ›ea acasă. De ce oare nu mai avea acest sentiment? Poate când lucrurile se vor limpezi între ea È™i Hans, când Hans v-a spune ce are pe suflet, poate atunci o să se simtă din nou acasă. Nerăbdătoare a aruncat cartea È™i È›igara È™i a fugit spre mare. Putea să se întâlnească cu Hans È™i mergând o munceau din nou gândurile la marea scenă a justificării, a umilinÈ›ei, a împăcării; fără să-È™i dea seama, vorbea tare, se adresa valurilor, care albe È™i È™uierătoare urcau pe plajă până la picioarele Doralicei. „Credeam că vrei să-mi iei de pe umeri o parte din responsabilitate, dar tu nu ai vrut decât să fii drept È™i înÈ›elept. Am rămas singură cu necazul meu, È™i mai e È™i libertatea asta care sună îngrozitor a singurătate. Tot vorbind a ajuns la locul în care duna se apropia în unghi drept de mare, în spatele ei drumul o apuca în sus către sat È™i acolo, ascunsă de marginea dunei, Doralice a auzit o voce de bărbat care vorbea tare È™i plin de ardoare. Era glasul lui Hans. Doralice a rămas locului È™i a ascultat, dar el apăruse deja de după colÈ›. - O, tu eÈ™ti, a zis Hans. Doralice s-a înroÈ™it: - Da, am vrut să te întâlnesc, a replicat ea, cu cine vorbeai adineaori? Hans a dat din umeri: - Cu nimeni, recitam din Homer doar aÈ™a pentru mine. „Minte bineînÈ›elesâ€, se gândea Doralice, avea impresia că È™tie prea bine ce È™i cui îi vorbise. - Facem o plimbare? a întrebat ea. Au ocolit vârful de dună în sus pe drumul satului, au trecut pe lângă câmpurile de cartofi È™i secerături È™i au ajuns în fine pe căile aliniate ale plantaÈ›iei de pin. Hans vorbea iarăși despre culoare È™i lumină, susÈ›inea că pinii tineri se vor face violeÈ›i în lumina roÈ™iatică a soarelui. Pe Doralice n-o interesau deloc aceste lucruri, își dorea un subiect de conversaÈ›ie în care să apară ea, ea È™i Hans. ÃŽn ultimul timp amintirile lor comune de călătorie fusese expedientul cel mai bun. - ÃŽÈ›i aminteÈ™ti, întreba ea, englezoaica de la galeria Uffizi care avea pe nas două lornioane lipite unul de altul? Da, Hans își amintea de ea, È™i urma el, n-a fost ziua în care am urcat la Fiesole È™i n-am stat pe treptele de cărămidă care duceau spre teatrul antic? Cred că a fost cel mai fierbinte lucru pe care am stat vreodată. - O, nu, a spus Doralice, am stat pe ceva È™i mai fierbinte. Era la Padova pe gazonul din faÈ›a Capelei Arena, mâncam cireÈ™e, iarba era fierbinte ca fierul de călcat, iar tu ai prins un fluture galben È™i ai pretins că aripile lui sunt fierbinÈ›i ca pâinea proaspătă. Hans a râs, amintirea asta îl înveselea întotdeauna. - Ah, da, È™i m-am străduit să-mi iau o față ca disperarea lui Giotto care se afla în biserică. S-au înapoiat la asfinÈ›it È™i au aÈ™teptat întunericul la marginea dunelor într-un loc ferit. Hans tăcea È™i Doralice medita la tăcerea lui Hans. Pe urmă, s-a ivit în beznă la o înălÈ›ime nu prea mare punctul roÈ™u al unei È›igări aprinse, iar vocea gravă a lui Knospelius a pronunÈ›at: - Bună seara. Consilierul intim a luat loc lângă cei doi È™i a vorbit în felul său încet despre lucruri îndepărtate È™i liniÈ™titoare. Vorbea despre bătrânii miniÈ™trii care aveau tabieturi ridicole sau de o cafenea liniÈ™tită din Constantinopol unde a stat cu turci taciturni È™i a fumat, în timp ce prin uÈ™a larg-deschisă priveau cu toÈ›ii meditativ la pietrele funerare cu turban dintr-un mic cimitir turc. Sau vorbea despre un deÈ™ert pe de-a-ntregul roz È™i despre arabi care au cu toÈ›ii chipuri spirituale, serioase È™i totuÈ™i sunt niÈ™te capete seci. Când lumina farului îndepărtat a început să se desluÈ™ească, s-au despărÈ›it. Cum vântul dinspre nord-vest împiedica expediÈ›iile de pescuit, Hans a fost nevoit să rămână acasă, È™edea la lumina lămpii alături de Doralice, ea se străduia să coase, el să citească. - Nu vrei să citeÈ™ti cu voce tare? a întrebat Doralice. - Cum să nu, dacă-È›i face plăcere, a răspuns Hans politicos, dar e din Homer. - Nu contează, a susÈ›inut Doralice. Hans a citit descrierea grădinii lui Alcinou: „Și tot se trece pară lângă pară Măr lângă măr È™i strugur lângă strugur. Și o smochină lângă alta .†El rostogolea versurile într-o cadență monotonă, în ritmul ascendent È™i descendent al valurilor care o legănau pe Doralice într-o tihnă delicioasă. Ea È™i-a azvârlit lucrul, s-a lăsat cu totul în fotoliu È™i a închis ochii. S-a trezit mai apoi, fiindcă Hans îi mângâia uÈ™or părul. - CopiliÈ›o, eÈ™ti obosită, trebuie să te culci, a zis el. Vocea lui suna straniu de blândă È™i a zguduit-o atât de tare pe Doralice, că ochii i s-au umplut de lacrimi. Hans n-a sesizat nimic, a aprins lumânările, a stins lampa È™i i-a urat noapte bună. NopÈ›ile Doralicei erau neliniÈ™tite în ultima vreme. Rămânea îndelung trează È™i asculta toate sunetele care călătoreau prin casă, iar când uÈ™a scârțâia, când auzea paÈ™i, își dădea seama că Hans iese pe mare. Acum pleca deseori noapte, dorea să studieze marea, însă Doralice È™tia prea bine că nici el nu reuÈ™eÈ™te să doarmă È™i că suferă la rândul său, iar bucuria care survenea astfel o înfierbânta È™i o tulbura cu desăvârÈ™ire. 15 DimineaÈ›a, vântul din nord-vest s-a domolit, iar la amiază s-a potolit cu totul. Spre seară s-a stârnit un vânt uÈ™or dinspre apus, care alunga încoace nori mari, albi. Hans È™i Doralice se înapoiau de la plimbarea lor de seară È™i vedeau la orizont cum se clădesc niÈ™te munÈ›i de nori urieÈ™eÈ™ti, de culoarea bronzului. Marea era ticsită de unde roÈ™ii È™i violete. Hans È™i Doralice s-au aÈ™ezat la locul lor obiÈ™nuit de la dune È™i contemplau aprinderea È™i stingerea culorilor. MunÈ›ii de nori multicolori au devenit treptat cenuÈ™ii, pe uscat s-a făcut întuneric, iar marea nu mai semăna în sfârÈ™it decât cu un amurg în miÈ™care. Pe cer atârna o bucată de lună albă È™i fără raze. Femeile stăteau în faÈ›a colibei pescarului Stibbe, curățau peÈ™ti È™i cântau o melodie tărăgânată: „Soare vrei să dormi-n mare N ape negre-nvelitoare Știucă, verde ofiÈ›ere, Dă-i cu grabă deÈ™teptare Raderi, raderi, raderidira†Consilierul intim Knospelius a apărut È™i el ca de obicei, pirpiriu È™i cenuÈ™iu, cu È›igara mare între buze. - Bună seara, a zis el, deci o să avem furtună. Hans a protestat energic. - Nu înainte de zorii zilei. Stibbe e sigur de asta, căci iese în larg È™i noaptea asta. Mă duc cu Steege; acolo în depărtare trebuie să fie un loc unde pe o asemenea vreme calcanii rămân aÈ™a de încremeniÈ›i că poÈ›i să-i scoÈ›i cu plasa din nisip ca pe cartofi. - AÈ™a, aÈ™a, a rostit Knospelius, prin urmare sete de fapte, sete de fapte. O vreme au tăcut È™i au ascultat cântarea jeluitoare a soÈ›iilor de pescari: „Soare vrei să dormi-n mare N ape negre-nvelitoare†- Melodia asta își face timp, a remarcat Doralice. - Cine nu-È™ face timp aici, a spus Knospelius. ÃŽi plăcea să vorbească pe întuneric încet È™i îngândurat, să pronunÈ›e cuvintele cu vocea sa gravă; dar aici timpul e, ca să spun aÈ™a, mai încet, zilele È™i orele È™i minutele sunt aici mai lungi. Cât de departe îmi pare că am fost trezit dis-de-dimineață de un imn al anabatistului meu care obiÈ™nuieÈ™te să cânte în fiecare dimineață în camera de-alături. - Ah, da, a suspinat Doralice, aici totul se desfășoară încet, încet. - De aceea suntem temeinici, stimată doamnă, a susÈ›inut Knospelius. ÃŽn oraÈ™, trăiam din experienÈ›e retezate, din gânduri È™i istorisiri retezate, aici fiecare își spune povestea până la sfârÈ™it, fiecare gândeÈ™te până-n străfund. - Și nu-i mai dă de capăt, i-a dat replica Hans. - Se întâmplă È™i aÈ™a, a încuviinÈ›at Knospelius, vedeÈ›i pe cei doi îndrăgostiÈ›i care merg atât de liniÈ™tiÈ›i unul lângă altul în beznă; probabil că de-abia dacă schimbă vreo trei cuvinte toată seara; tocmai fiindcă au timp să se destăinuie. Èšine de ritm. ConÈ›inutul unei poveÈ™ti de dragoste e mereu acelaÈ™i, unii îl împart pe durata câtorva ani, alÈ›ii trebuie să isprăvească în câteva zile. Èšine de ritm, nimic altceva. Există un basm indian despre o insulă a fericiÈ›ilor; oamenilor de acolo le merge de minune, cum se întâmplă îndeobÈ™te pe asemenea insule; au tot ce È™i-ar putea dori. Specific pentru natura aceste insule frumoase este că copacii nasc fete, fete frumoase care înfloresc dimineaÈ›a, iar seara se ofilesc È™i mor. Acum, îmi zic eu, dacă un insular culege într-o dimineață un rod atât de frumos are timp pentru povestea lui de dragoste până seara È™i eu totuÈ™i cred că această povestea de dragoste va fi la fel de îmbelÈ™ugată ca, de pildă, povestea de dragoste dintre fiul lui Zibbe È™i fiica lui Stibbe care de È™apte ani deja se plimbă în fiecare seară pe plajă lipiÈ›i unul de altul. Și de aceea cei doi îndrăgostiÈ›i insulari nu vor avea sentimentul că sunt mânaÈ›i de o grabă prea mare. Èšine de ritm. Consilierul intim s-a oprit È™i a sorbit din È›igară. Atunci Doralice s-a plâns supărată de parcă se certa cu cineva: - Ah, da, fetele vor înÈ›elege numaidecât să-È™i concentreze toată dragostea într-o singură zi, dar bărbaÈ›ii înÈ›eleg groaznic de greu. Dacă dimineaÈ›a intervine ceva între ei, bietele fete vor muri fără ca bărbaÈ›ii să se destănuie. Knospelius a chicotit, iar Hans a zis: - Pesemne că pe insulele fericiÈ›ilor nu intervine niciodată nimic între îndrăgostiÈ›i. - Dimpotrivă, dimpotrivă, l-a contrazis Knospelius, e inevitabil. Ce-i drept nu-s o autoritate în asemenea lucruri, de mine nu s-a îndrăgostit nimeni. Dar susÈ›in însă că trebuie să fie o circumstanță de viață plină de responsabilitate. Prin urmare, cineva se îndrăgosteÈ™te de mine, vede în mine idealul său È™i sunt în acelaÈ™i timp depozitarul acestui Knospelius splendid, ideal, eu îl administrez. AÈ™ avea sentimentul că cineva mi-a împrumutat o carte rară, nepreÈ›uită È™i trebuie să trăiesc mereu cu grija ca nu cumva să se întâmple ceva cu preÈ›iosul volum. TotuÈ™i e posibil ca bărbaÈ›ii de pe insula fericiÈ›ilor să aibă mintea mai ageră, iar fetele să fie mai puÈ›in însetate după destăinuiri. ÃŽn cazul ăsta ar avea loc ceea ce poartă numele de procedură sumară. Lumina farului se zărea deja în depărtare È™i Hans a grăbit plecarea spre casă, întrucât dorea să iasă în larg cu Steege. Acasă Agnes pregătise deja masa. Hans nu prea È™i-a lăsat timp să mănânce È™i a dat fuga în camera lui să-È™i schimbe hainele. Doralice stătea la fereastră È™i privea răsăritul lunii. A auzit când Hans a intrat din nou în cameră; s-a apropiat de ea, i-a apucat cei doi umeri cu mâinile: - ÃŽnÈ›eleg aÈ™a de greu? a întrebat el. A sunat blajin, aproape timid. Doralice È™i-a lăsat capul pe spate sprijinindu-l astfel de pieptul lui Hans. Inima îi bătea cu putere È™i ochii îi erau înfierbântaÈ›i de lacrimi. - Nu înÈ›elegi nimic, a zis ea necăjită, nu vorbeÈ™ti nimic, nu spui nimic. - Ah, copiliÈ›o, a răspuns Hans, cu vorbitul e aÈ™a o chestie că vorbeÈ™ti È™i sună dur È™i furios È™i urât È™i e nedrept È™i lipsit de delicateÈ›e È™i cu toate acestea altceva doreai să spui. - Se poate să fie dur, se poate să fie nedrept È™i lipsit de delicateÈ›e, a exclamat Doralice cu pasiune, dar nu aÈ™a, dar nu aÈ™a! Din dreptatea È™i delicateÈ›ea asta se moare. Hans s-a aplecat asupra ei È™i a sărutat-o apăsat pe buze. - Bine, bine, mâine, a spus el cu tonul lui obiÈ™nuit, prietenos È™i energic, mâine o să ne spunem tot ce astăzi am strigat spre mare. Pentru azi, noapte bună. Doralice a mai zăbovit multă vreme la fereastră, iar lacrimile care îi curgeau pe obraji îi făceau bine asemeni unei mângâieri consolatoare. ÃŽn cele din urmă, a decis să meargă la culcare; se bucura de somn, era obosită de parcă lăsase în urmă o muncă grea, încununată cu succes. Doralice s-a trezit la miezul nopÈ›ii din pricina unui zgomot mare care răsuna împrejurul ei. Marea forfotea puternic de parcă casa se afla în mijlocul valurilor. ÃŽn plus, părea că toate obiectele din cameră se miÈ™că, lucrurile de pe masa de toaletă clincăneau, bolul cu apă zdrăngănea încetiÈ™or, uÈ™a zăngănea. Afară, însă, deasupra acoperiÈ™ului, păreau să vâjâie prin aer obiecte grele, când È™i când se auzea un fluierat, un fluierat exaltat, batjocoritor de parcă un È™trengar își făcea de lucru prin văzduh. Sau se ivea un sunet tânguitor, strident È™i disperat, È™i deodată toate astea erau depășite de tropotul È™i pocnetul tunetului. Doralice a sărit din pat È™i a fugit spre fereastra sufrageriei. Noaptea era întunecată È™i părea îndesată cu tumult sălbatic, a scăpărat un fulger È™i pentru o clipă a dat pe față într-o lumină albastră marea straniu schimbată. Se ridicau acolo niÈ™te ziduri negre mari, ziduri care se clătinau È™i se prăbuÈ™eau È™i pretutinde pe ele se afla o zăpadă albastră. Doralicei îi era teamă, doar asta, niciun alt gând, decât teama aceasta care ne împinge să ne ascundem, să ne târâm, să strigăm după ajutor. ÃŽncăperea s-a luminat, Agnes se afla acolo, cu lampa în mână È™i ochii galbeni ai femeii o priveau încremeniÈ›i È™i supăraÈ›i pe Doralice. ÃŽn acea clipă Doralice a înÈ›eles. „Hans†a murmurat ea. - Da, să fii pe apă pe o asemenea vreme, a spus Agnes dojenitoare, s-a mai auzit aÈ™a ceva È™i cu beÈ›ivanul ăsta de Steege care-i prea puturos să-È™i îngrijească barca. Pe urmă, Agnes È™i-a găsit mult de lucru, dojenind cu voce joasă se perinda de colo-colo, a scos o pelerină, a înfășurat-o în ea pe Doralice, a presat-o să se aÈ™eze într-un fotoliu, a adus o pătură ca s-o acopere cu ea È™i după ce toate astea au fost făcute, s-a aÈ™ezat È™i ea pe un scaun, împreunându-È™i mâinile în poală, privind încremenită È™i speriată spre lumina lampei È™i legănându-È™i uÈ™urel trunchiul încolo È™i încoace. Câteodată murmura: - AcuÈ™ tre’ să vină È™i tânărul ăsta smintit. De parcă n-am fi avut peÈ™te destul È™i încă cu alde Steege. Doralice nu suporta să stea liniÈ™tită È™i să ciulească urechile, era teribil de chinuitor, simÈ›ea nevoia să facă ceva. - Mă duc la familia Wardein, a rostit ea. Agnes a ridicat din umeri. - Ce pot să facă ei? a replicat ea. ÃŽnsă Doralice a ieÈ™it din casă, s-a strecurat de-a lungul pereÈ›ilor ca să nu fie luată de furtună È™i a intrat în odaia familiei Wardein. SoÈ›ia Wardein aprinsese o mică lampă È™i se perinda prin cameră într-o rochie scurtă, fixa obloanele, stingea ultima scânteie din vatră, muta obiectele zăngănitoare de pe marginea pervazului. Când a intrat Doralice, WardeiniÈ›a a privit-o calm È™i grav È™i s-a dedat din nou ocupaÈ›iei ei în tăcere. Doralice rămăsese fără suflare din pricina plimbării prin furtună È™i a pronunÈ›at cu voce joasă: - Ah, doamnă Wardein, vântul ăsta. - Nu-i a bine, a răspuns nevasta lui Wardein, dar ce putem face? Doralice s-a aÈ™ezat pe un scaun È™i a aÈ™teptat ca femeia să mai spună ceva, ceva care să sune a consolare. Atunci din patul cel mare s-a făcut auzită vocea gravă a bărbatului: - Nu le-am spus eu, dar s-au crezut mai deÈ™tepÈ›i ca alde Wardein. Na, Stibbe are o barcă nouă, mare, își face drum, dar pe Steege... na, l-a mai scăpat Dracul È™i alte dăți în ciurucul lui de barcă. Glasul acesta aspru, care vorbea grosolan È™i È™tiutor despre înfricoÈ™area de afară, îi făcea bine Doralicei. Copiii au început să plângă în pat, iar mama a trebuit să-i certe È™i să-i pocnească. Bunica s-a ridicat dintre perne È™i se holba pe fereastră de parcă ochii ei puteau să privească foarte departe în beznă. - Vânt rău, vânt rău, È™optea ea. Doralice stătea încă acolo, nu se putea hotărî să plece. Odaia îngustă cu viaÈ›a ei banală în mijlocul acelei înfricoșări de afară însemna un fel de ocrotire. ÃŽnsă soÈ›ia lui Wardein părea să-È™i fi terminat treaba, Doralice nu mai era bine primită. Și s-a întors înapoi în sufrageria unde Agnes stătea în faÈ›a lampei È™i-È™i legăna trunchiul de colo-colo. Doralice s-a trântit zgribulită în fotoliu È™i s-a învelit în pături. Era chinuitor, îngrozitor È™i epuizant să asculÈ›i neîncetat sunetele învălmășite, aceste sunete pe care cu cât le asculta mai mult, cu atât deveneau mai răsunătoare, se preschimbau în făpturi fantomatice. Când hăuia È™trengarul batjocoritor vedea aivea o mică monstruozitate cu chipul galben plin de pistrui, cu părul roÈ™u, în haine cenuÈ™ii, mult prea largi, care prin văzduhul întunecat se prenumbla obraznic cu mâinile în buzunare. Sunetele tari, tânguitoare aparÈ›ineau unei femei masive cu părul lung È™i cenuÈ™iu. Ochii îi erau galbeni ca nisipul mării, gura se deschidea largă – ca o gaură neagră, imensă pe faÈ›a albă. Și în mijlocul acestei spaime È™i înfiorări, în întunericul È™i vuietul acesta se afla Hans, acolo trebuiau să-l caute gândirea È™i aÈ™teptarea ei. Doralice a zvâcnit de parcă dorea să se scuture de o povară de neîndurat. Și Agnes devenise neliniÈ™tită, începuse să fiarbă ceaiul pe spiertieră. Amândouă se interesau de acest lucru. Și pe urmă băutul ceaiului, iar apoi aprinderea unei È›igarete le-a dat o scurtă clipă de uitare È™i de tihnă absolut necesară. Când gândurile Doralicei istovite de încordare au devenit neputincioase, s-au ivit imagini, figuri de vis colorate È™i miÈ™cătoare. A zărit plaja galbenă de la razele soarelui, generăleasa în rochia ei albă de pichet se lupta cu vântul, Lolo, un fir subÈ›ire, roÈ™u, se afla într-o mare albastră-verde, iar Hans venea prin soare direct spre Doralice „Frumos, foarte frumosâ€, spunea el în felul său cordial È™i energic, „m-ai aÈ™teptat, e frumos, foarte frumos.†Iar Doralice credea că totul va fi bine, simÈ›ise un fior de bucurie atât de puternic È™i de fierbinte, că a sărit din fotoliu c-o smucitură, iar chipul palid, uÈ™or legănat al Agnesei a privit-o nedumerită. Nu, aceste figuri de vis erau viaÈ›a, iar această cameră cu livida Agnese È™i noaptea întunecată È™i mugitoare de afară nu erau decât spaimele unui coÈ™mar fără noimă. Iar ea s-a refugiat din nou printre figurile de vis, a trăit cu ele până când bucuria care o aduceau cu ele, a trezit-o din nou. Se crăpa de ziuă È™ovăielnic È™i mohorât. Se lăsase o ploaie abundentă cu furtună; înfășura pământul È™i casa într-o pânză de păianjen colbăită È™i de nestrăpuns. Lumina avea mult de furcă. Asta să fie lumina zilei, se gândea Doralice, crepusculul acesta obositor È™i dureros, întrerupt de câte o sperietură bruscă atunci când conÈ™tiinÈ›a vădită a aÈ™teptării chinuitoare È™i de neimaginat o copleÈ™ea, iar pe urmă se gândea că din pricina furtunii oamenii nu pot să facă atât de uÈ™or focul în vatră. Au venit oameni, familia Wardein È™i familia Steege; se aflau în cameră È™i vorbeau tare unii cu alÈ›ii. SoÈ›ia lui Steege cu ochii roÈ™ii de plâns, cu părul nepieptănat, palidă È™i nedormită, plângea zgomotos: - Vai, vai, vai È™i bolborosea de parcă avea febră. FireÈ™te, când duci toÈ›i banii la birt nu poÈ›i să cumperi barcă nou, de-abia dacă eÈ™ti în stare s-o păstrezi pe cea veche. Dar niciodată n-a ascultat-o È™i pe ea. Numai ieri dimineață ce i-a spus că a avut un vis urât; a visat că Steege stătea în barcă È™i barca era plină ochi cu cod. ÃŽnsă e de rău să visezi cod, e de bine dacă visezi calcani. Dar niciodată n-a ascultat-o È™i pe ea. - ÃŽnsă e de rău să visezi cod, e de bine dacă visezi calcani, a repetat prompt bunica Wardein, aÈ™a-i. După ce au plecat femeile, a venit consilierul intim; se È›inea È›eapăn È™i oficial, astfel că trăsăturile sale aveau ceva încrâncenat È™i deformat, de parcă îl durea faÈ›a. Afirma că Doralice se poate baza pe el, se va face tot ce e necesar. De-ndată ce se va putea, vor fi trimiÈ™i oameni în larg. A trimis un om călare până la far. Apoi a luat loc bătând darabana cu degetele pe genunchii săi, s-a forÈ›at să găsească ceva de spus, ceva care să meargă la inimă, însă nu a dat de nimic. AÈ™a că a n-a spus decât atât: - Ar trebui să vă înfășuraÈ›i într-o manta de piele, pe o aÈ™a vreme îngheÈ›i. După ce a mai stat un timp fără să sufle o vorbă, a plecat ÃŽnspre seară, s-a răspândit zvonul că pescarul Stibbe s-a întors. Camera era din nou înÈ›esată cu femei; soÈ›ia lui Stibbe a povestit că bărbatul ei s-a despărÈ›it iute de Steege, fiindcă vremea i-a dat de gândit. ÃŽnsă furtuna tot l-a prins pe drum, se făcuse întuneric, că nu-È™i vedea nici mâna în beznă, È™i ce mai furtună! A fost totuÈ™i bine că a nimerit în golful din spatele farului È™i la urma urmei, - o barcă bună e totuÈ™i o barcă bună. Dacă nu ar fi avut barca cea nouă, cine È™tie ce s-ar fi ales din el. Nu È™tia nimic de Steege È™i Hans. Femeile vorbeau în acelaÈ™i timp, soÈ›ia lui Steege plângea din nou: - Vai, vai, vai. ÃŽn cele din urmă, Agnes le-a îndemnat să plece. Soarele era la scăpătat, Doralice È™i Agnes stăteau față în față; Agnes se legăna uÈ™urel È™i se jeluia încet; Doralice încerca să se refugieze cu gândurile într-un oarecare ungher de amintiri îndepărtate È™i liniÈ™titoare; ori asculta golită de gânduri furtuna È™i marea. S-a lăsat noaptea, Agnes a condus-o pe Doralice la pat, iar Doralice s-a cufundat într-un somn greu; însă în somnul adânc se petrecea ceva care era greu de suportat, È™i astfel trezirea a devenit singurul refugiu. Doralice a deschis ochii. Odaia era luminată; la capătul patului, pe un scaun stătea Agnes înfășurată în pături; chipul mic È™i galben avea o căutătură ciudat de calmă, aproape fericită, liniile moi ale gurii fără dinÈ›i schiÈ›au un zâmbet reÈ›inut. Când Agnes a văzut că Doralice s-a trezit, a început să vorbească. Vorbea de parcă continua o poveste începută: - Și odinioară, când ne pregăteam de nunta veriÈ™oarei Anne, ce-a mai făcut pramatia! Aveam o gâscă mare, frumoasă pe care am vârât-o-n cuptor È™i se rumenea. ÃŽntre timp mai aveam multe altele de făcut È™i când ne-am gândit că gâsca trebuie să fie gata, am aruncat o privire, dar gâsca nu mai era acolo! Și ce È›ipete È™i căutări, dar ia gâsca de unde nu-i, ni se părea o minune. Mi-a părut mie o clipă că Hans È™i ăilalÈ›i tineri nu erau de văzut nicăieri, au dispărut ca evreul de Sfântul Mihail. Dar atunci nu m-am gândit eu la asta. De-abia la multă vreme după aceea Hans mi-a spus că afurisitul de È™trengar a furat gâsca din cuptor È™i a mâncat-o împreună cu ceilalÈ›i băieÈ›i în hambarul pentru fân. I-am promis că n-o să spun la nimeni È™i până azi nu am zis-o la nimeni. Dar aÈ™a ceva, să furi gâsca din cuptor È™i s-o mănânci! Râsul Agnesei răsuna binefăcător È™i liniÈ™titor în È™uierăturile È™i gemetele vântului. – Noaptea furtuna se potolise. Ploaia a mai durat toată dimineaÈ›a zilei următoare, a încetat de-abia după-amiază. Doralice a coborât la plajă, iute de parcă acolo o aÈ™tepta cineva, valurile araseră nisipul, piciorul ei se cufundau adânc în alge È™i iarbă de mare. Sub cerul gri-fier marea se întindea albă de spumă ca laptele fiert. PescăruÈ™ii erau foarte agitaÈ›i, se năpusteau de colo-colo È™i se certau cu glasurile lor stridente È™i cicălitoare. Era sălbatic È™i îngrozitor, dar aici cel puÈ›in puteai respira. Doralice a auzit în spatele ei paÈ™ii repezi ai unor picioare goale care fugeau pe alge. Era soÈ›ia lui Steege care a ajuns-o din urmă È™i a rămas lângă ea. Aceasta vorbea È™i se plângea neîncetat: - Nu, nu se mai întorc, aÈ™a spune È™i bunica Wardein. Acolo, departe trebuie să fie un loc din care n-au să se mai întoarcă. Acolo trebuie să fie spărturi È™i caverne sau cine È™tie ce care îi È›ine acolo. Nici Mathis Wardein n-a mai ieÈ™it. Și în vreme ce ambele femei palide mergeau iute de-a lungul plajei, se uitau înspre mare cu ochii căscaÈ›i, iscoditori È™i temători. Odată ce s-a înnoptat, doamna Steegina a fost nevoită să se întoarcă acasă la copiii ei. Doralice s-a hotărât cu greu să meargă acasă, forÈ›a de aici strivea gândurile, însă înăuntru o aÈ™tepta dorul, dezamăgirea fiecărei clipe când asculta iar È™i iar È™i i se părea că e musai să se audă vocea cunoscută, mersul cunoscut. Și iar È™i iar se făcea că o apucă o mână caldă, familiară È™i era nevoită să-È™i dea seama că mâna aceasta devenise rece È™i străină. Agnes a adus mâncarea, a zăbovit privind cum mânca Doralice, È™i amândurora le curgeau lacrimile pe obraji. Seară târziu, a sosit însă iarăși consilierul intim luminat de servitorul său Klaus cu un felinar mare. Knospelius stătea în faÈ›a Doralice, nu prea È™tia ce să spună. Aici nu se cuvenea să povestească despre vechi ministri È™i cafenele turceÈ™ti. Dar Doralice putea să se tânguiască È™i să plângă È™i asta îi făcea bine: - Pe mâine, mi-a spus el, la plecare, vroia să-mi spună pe urmă totul, tot ceea ce mi-a tăinuit până atunci... iar acuma... - Dumnezeule, a zis Knospelius È™i È™i-a ridicat sprâncenele, orice am spune, luăm totuÈ™i secretul cu noi în mormânt - Ce secret? a întrebat Doralice, iar ochii i s-au făcut mari È™i rotunzi de uimire. Knospelius È™i-a contractat iritat faÈ›a: - Nimic, nimic, era doar o zicală, È™tiÈ›i, când nu te pricepi prea bine ce să spui apelezi la o zicală. De altfel, a continuat el ezitant pentru că nu era deprins să consoleze È™i să trăiască o milă puternică, de altminteri, a adăugat el, nu vrem să aflăm nimic nou de la cei care ne sunt aproape, ei trebuie să confirme întodeauna ceea ce È™tim despre ei. Nu vrem să descoperim altceva decât ceea ce È™tiam deja despre ei. - Doream să È™tiu dacă mă mai iubeÈ™te ca înainte, a zis Doralice simplu. Consilierul intim nu a găsit niciun răspuns. Și-a lăsat capul pe spate È™i È™i-a închis ochii, chipul frumos È™i plin de lacrimi din faÈ›a lui îl zguduise prea puternic. Din bucătărie răsuna glasul tunător, predicator al lui Klaus; îi citea Agnesei din Biblie. La patru zile după furtună a sosit vestea că în satul din spatele farului a eÈ™uat la mal o barcă. Steegina È™i-a pus rochia de duminică È™i s-a dus acolo însoÈ›ită de paznicul plajei. S-a întors târziu după-amiază È™i a anunÈ›at că era barca ei, avariată tare È™i a vândut-o numaidecât unui pescar. Și-a È™ters lacrimile din colÈ›ul ochilor cu arătătorul, însă era liniÈ™tită È™i sobră. Cum era îmbrăcată în rochia ei bună, intenÈ›iona să meargă la învățător ca să bată clopotele pentru bărbatul ei È™i fiindcă mâine e duminică, învățătorul o să poată citi în biserică predica de înmormântare, căci pastorul plecase la oraÈ™ pentru o săptămână. Agnes a spus că o va însoÈ›i. DimineaÈ›a duminicală era însorită È™i drumul de nisip care ducea spre biserică era animat de enoriaÈ™i. Când Doralice È™i Agnes au pășit în mica biserică, au descoperit că toate băncile erau înÈ›esate. După privirile compătimitoare care erau aÈ›intite asupra lor È™i-au dat seama că erau aÈ™teptate, iar pe banca din față lângă Steegina È™i cei trei copii ai ei li se păstrase loc liber. ÃŽncăperea vopsită-n alb se scălda în soare, iar pictura altarului, Hristos È™i Petru plutind deasupra apei, cu vălurile ei verzi È›ipătoare, cu veÈ™mintele lor roÈ™ii È™i galbene, contrasta puternic în sfinÈ›enia albă. Glasuri lărmuitoare, răguÈ™ite de femei au cântat o corală, iar pe urmă învățătorul a citit o predică, chipul său palid, umflat se schimonosea într-o figură tristă, avea o intonaÈ›ie cântătoare È™i monotonă. Femeile de pe toate băncile au început să suspine, Steegina È™i copii ei plângeau zgomotos, chiar È™i Agnes plângea. Cu toate astea, Doralice nu putea plânge È™i fiindcă simÈ›ea că femeile erau uluite din pricina asta È™i o priveau dezaprobator, È™i-a tras voalul pe față. Nu avea sentimentul că femeile aceaste cântătoare È™i suspinătoare È™i cuvintele pe care bărbatul acela urât le citea din amvon ar putea avea vreo legătură cu ea È™i cu durerea ei. Slujba se terminase, soÈ›iile pescarilor mai stăteau încă împreună în curtea bisericii È™i vorbeau. Steegina era înconjurată de lume multă, i se oferea să participe la recolta de cartofi, însă Stibbina a cerut să o ajute la curățat peÈ™tii unde va primi câțiva peÈ™ti. Steeginei părea să-i priască sprijinul general, iar când să dispară în căsuță cu cei trei copii ai ei prin uÈ™a joasă, avea aproape o figură mulÈ›umită. De aici înainte necazul ei a devenit o bază cu care să se descurce în viață. N-a mai rătăcit de atunci niciodată pe plajă. Acum Doralice se plimba singură de-a lungul țărmului, umbla zilnic ore întregi, conÈ›inutul vieÈ›ii ei acesta era. Vroia să-l servească pe Hans, vroia să fie cu el, vroia să-i fie fidelă. Acolo dorea de asemenea să-È™i resimtă adânc suferinÈ›a, putea să È›ină doliul iubirii ei, putea să fie nefericită, căci, dacă nu putea asta, ce mai avea, ce mai era ea? Și pe urmă totul din jurul È™i dinlăuntrul ei era gol. ÃŽnsă mai era ceva care o însoÈ›ea în plimbările ei. ÃŽn timp ce mergea de-a lungul valurilor care ajungeau albe pe nisip până la ea gâdilând-o uÈ™or, îi părea că marea vrea s-o convingă de ceva, împotriva căreia ea se opunea, se luau la ceartă, uneori atât de violent, încât ea rostea un „nu, nu†zgomotos înspre vuietul valurilor. TotuÈ™i această ceartă cu marea avea pentru ea o atracÈ›ie îngrozitor de vie. La răstimpuri, se lepăda de toate astea, È™i se cufunda fără gânduri în contemplarea liniilor fine pe care apa le scrisese pe nisip, în privirea scoicilor galbene ca lămâia, albastre È™i roze care erau răspândite pe țărm ca niÈ™te floricele. Sau urmărea cu privirea valurile care se fugăreau unele pe altele fără să se ajungă vreodată. Septembrie înclina spre sfârÈ™it È™i adusese zile însorite È™i călduroase, Doralice mergea mai departe de far, mergea până picioarele îi erau grele de oboseală. Pădurea cea mare înainta acolo până la marginea dunelor, trunchiuri roÈ™iatice de pini cu coroane întunecate È™i încâlcite, printre ei se ivea ici È™i colo câte un mesteacăn sau plop, frunziÈ™ul deja îngălbenise a toamnă ca un aparataj auriu într-o imensă sală cu coloane. Stratul de muÈ™chi era împestriÈ›at de ciuperci de toamnă È™i meriÈ™oare, razele soarelui È™i umbrele crengilor de copaci își vedeau de jocul lor prostesc. E probabil o adevărată plăcere să te odihneÈ™ti acolo, se gândea Doralice. A urcat È™i s-a întins pe un deal acoperit cu muÈ™chi. Putem să avem o foarte mare suferință, putem să fim foarte nefericiÈ›i È™i cu toate astea ele nu pot rezista în faÈ›a voluptății de a-È›i întinde picioarele după o plimbare lungă È™i istovitoarea. Se uita în sus spre vârfurile pinilor, în înalt un È™oim se învârtea după pradă strălucind metalic în albastrul cerului. Lângă ea se afla un plop È™i È™uiera necontenit. Ce bine era aici, mai presus de orice aÈ™teptări. Doralicei i s-au închis ochii, ultimul lucru care l-a mai văzut cu pleoapele pe jumătate închise a fost săritura unei căprioare care cobora din deal. Animalele își ridicau cu precauÈ›ie picioarele peste ferigile înalte. Mergeau până la marginea dunelor, se opreau în loc È™i priveau marea nemiÈ™cate. Doralice dormea atât de dulce că atunci când s-a isprăvit somnul a rămăs acolo fără să se miÈ™te în speranÈ›a de a mai reÈ›ine puÈ›in din fericirea aceasta fără gânduri. ÃŽnsă trezirea era ireversibilă, s-a ridicat în capul oaselor zăbovind să se gândească. Ce bine s-a simÈ›it, cât de bine se mai simÈ›ea încă; ce era asta? TotuÈ™i trăia marea ei suferință È™i nefericire. Unde s-au dus? S-au pierdut? Nu, nu, aÈ™a ceva, nu. A sărit speriată în picioare È™i a alergat la vale către mare să-È™i regăsească acolo durerea. NopÈ›ile erau din nou luminate de lună. Knospelius È™i Doralice stăteau la locul obiÈ™nuit de pe dune, la picioarele lor dormea Karo, prepelicarul. Marea era liniÈ™tită până-n adâncuri, legăna uÈ™or strălucirea lunii, doar când se izbeau, valurile mici È™i argintii sfârâiau în mod plăcut. ÃŽn faÈ›a colibei lui Stibbe se curățau din nou peÈ™tii, iar femeile își cântau vechiul lor cântec tânguitor: „Soare, vrei să dormi-n mare N ape negre-nvelitoare Știucă, verde ofiÈ›ere, Dă-i cu grabă deÈ™teptare Raderi, raderi, raderidira Soare vrei să dormi în mare Unde fătu’ meu s-a dus Calcan’ brun, mică muiere, Salutarea mea le-a dus. Raderi, raderi raderira!†- Karo doarme mult în ultima vreme, a spus consilierul intim, e prost dispus, marea nu-l interesează, de aceea vrea să viseze, vânează în somn, visele lui sunt verzi ori galbene ca porumbul. - Da, a răspuns Doralice, până acum n-am È™tiut cât de importante pot deveni visele. Consilierul intim a tras o vreme din È›igareta lui: - Știu, È™tiu, a reluat el, am avut È™i eu asemenea perioade, nu mai preÈ›uieÈ™ti deloc realitatea È™i visele devin deodată extrem de importante. ÃŽn asemenea perioade trebuie să vii în întâmpinarea viselor; trebuie să cauÈ›i locuri benefice lor sau care să nu le stingherească. Există asemenea locuri, în sud, în Italia sau în insulele greceÈ™ti. M-am gândit că dacă o să plecaÈ›i... - Unde să plec? l-a întrerupt Doralice pătimașă. ȘtiÈ›i prea bine că singurul loc unde viaÈ›a mea are un sens este aici. - Desigur, desigur, a mormăit Knospelius, am spus doar dacă o să plecaÈ›i. ÃŽn cele din urmă, vine iarna, iar peisajul de aici nu mai e acelaÈ™i; atunci se recomandă un golf liniÈ™tit din sud, albastru, însorit, unde aeru-i moale ca un puf de pudrat; viaÈ›a atât de firească, încât nu-È›i mai vine să te gândeÈ™ti dacă trebuie să trăieÈ™ti sau nu. De fapt, nici nu mai gândeÈ™ti ori dacă gândeÈ™ti, îți compui trecutul, căci prezentul îl poÈ›i dispreÈ›ui prea bine, dar din trecutul său fiecare vrea să scoată profit. Vreau să spun că dacă o să plecaÈ›i de aici, ar trebui să mergem într-un asemenea golf liniÈ™tit. - Noi? a întrebat Doralice. - Da, am spus noi, a replicat Knospelius, căci aveÈ›i nevoie de cineva care să vă însoÈ›ească È™i să vă protejeze, sunt însoÈ›itorul înnăscut, protectorul înnăscut, ca să zic aÈ™a, tutorele înnăscut, nu compromit pe nimeni, servitorul meu anabaptist mi-a zis odată: „ExcelenÈ›ei dumneavoastre îi e mai uÈ™or să renunÈ›e la lume, căci Dumnezeu va dat excelenÈ›ei dumneavoastre o cruce-n plus de cărat. Knospelius a chicotit ca pentru sine. AÈ™a o perioadă v-ar prinde bine, a continuat el, să aÈ™teptaÈ›i liniÈ™tită ca viaÈ›a să meargă înainte, căci pentru dumneavoastră va merge înainte. VedeÈ›i undele de acolo, acum una dintre ele este în lumină, pe urmă cade înapoi în umbră... da, da... sunt camaradul înnăscut al golului de val. Când vă reveniÈ›i, puteÈ›i să mă daÈ›i deoparte, nu fac caz din asta, sunt obiÈ™nuit. Toată viaÈ›a am fost dat deoparte. Dar e totuna. E totuna deoarece pentru mine convieÈ›uirea cu dumneavoastră ar fi o experiență; n-ar avea cea mai mică însemnătate dacă v-aÈ™ face o declaraÈ›ie de dragoste; poÈ›i să ai o coloană curbată È™i totodată È™i sentimente, dar asta vă priveÈ™te prea puÈ›in. V-o spun ca să nu credeÈ›i că sunt o victimă, dimpotrivă – dar cum am spus, nu contează. Principalul este că aÈ™a e cel mai bine pentru dumneavoastră. - Vă mulÈ›umesc, a spus Doralice încet, dar acum nu pot să plec de aici. - FireÈ™te, fireÈ™te, a zis Knospelius vesel, avem timp, aici ne-am învățat să avem timp, să aÈ™teptăm, să aÈ™teptăm atunci liniÈ™tiÈ›i până când marea o să ne lase liberi. Astfel s-a întâmplat că atunci când vântul de octombrie a alungat frunzele galbene ale mestecenilor de pe dealuri înspre mare, iar aurul palid al soarelui de octombrie s-a coborât peste valuri, straniul cuplu se perinda zi de zi de-a lungul plajei, femeia palidă, frumoasă cu voalul de doliu fâlfâind È™i micul domn gheboÈ™at în pardesiul lung, cenuÈ™iu, urmat de prepelicarul său care căsca în direcÈ›ia mării prost-dispus È™i plictisit. ToÈ›i trei aÈ™teptau ca marea să-i lase liberi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy