O fată fără nume urca panta unui deal care ducea într-un sat, domnule Drahomir.
Era iarnă, o iarnă ca toate celelalte ar spune unii, dar nu pentru ea. Ea urca dealul cu gândurile risipite, privind în răstimpuri cum ultima clipire de lumină se stingea sângerând undeva, departe, dincolo de șosea, dincolo de plopii uriași care o străjuiau. Curenți de aer reci, dinspre șes, o înfiorau sau poate nu doar ei, ci liniștea profundă a drumului părăsit.
Dacă ar fi fost vară, ar fi auzit greierii sau broaștele, ziua ar fi fost mai lungă și drumul poate mai populat cu oameni, dar iarna acolo era ca și cum seara satul murea, reinviind a doua zi ca-ntr-o poveste spusă copiilor pentru a sta cuminți. Dacă ar fi fost vară, ar fi auzit greierii, așa auzea doar foșnetul propriei geci roșii.
Tresari? Te rog, nu încă. Abia am început povestea.

Cu obrajii înfierbântați, ascultând atentă sunetele serii, tocmai trecuse de ultimul urcuș, cel mai abrupt.
S-a gândit să se oprească o clipă pentru a-și trage răsuflarea și aruncându-și ochii spre vale, acolo unde o parte a satului se întindea înspre șes, peste obraji i-a alunecat o lacrimă. Nu plîngea, domnule Drahomir, uitase demult să plângă, doar gerul era de vină, ba chiar a zâmbit, văzând cum refecția unui bec aprins la o casă, a ajuns până în ochii ei umezi, orbind-o. Pentru câteva clipe sunetele s-au îndepărtat, vântul s-a oprit, frigul nu mai avea consistență, iar ea, încremenită, privea în lumină.
Apoi a clipit, și-atunci a văzut în lucirea întinsă ca o plasă, primii fulgi. Cădeau încet și rar. Aproape că se pierdeau în aer, până să atingă pământul.
O tristețe nimicitoare i-a răscolit stomacul, dar cine putea ști care era cauza? Nu avea cui spune, era singură în vîrful dealului, într-o seară de iarnă obișnuită.
Scârțâitul une porți de fier a surprins-o chiar cînd ridica de jos sacoșele cu cumpărături, după ce-și ștersese bine ochii. A grăbit pasul, dar umbra subțire a unui bărbat a ajuns-o din urmă.
- Te-am așteptat în stație, a spus el
- Am luat autobuzul. Am ieșit târziu.
- Minți, am trecut și pe la birou și nu erai.
- Aveam nevoie de cumpărături. Nu ești obligat să vii să mă iei.
Amândoi au tăcut, intrau în sat. Singurul magazin alimentar era încă deschis și dinăuntru se-auzeau voci de bărbați. Ea știa că la acea oră, înăuntru erau doar bețivii satului sau tineri delicvenți ascunși de societate. Un fior neplăcut i-a strâns inima, umbra de lângă ea începuse să vorbească, cerând explicații. Dinăuntru au ieșit doi bărbați, atrași de zgomot.
- Domnule Broscan, matale ești?
- El e, Șchiopule, nu vezi, el și fata lui nea Ghiță.
- Seara bună băieți, mai bine v-ați duce acasă, să vă odihniți, se-anunță o noapte cu ninsoare grea, mîine voi avea nevoie de voi la lopată.
- Și cu seara asta cum rămâne, am stabilit că...
Cu un ghiont, cel chemat Șchiopul, a curmat restul discuției. Umbra a rămas cîteva minute cu ei, apoi s-a îndepărtat, chinuindu-se să ajungă din urmă fata fără nume.
- Pot să trec mai tîrziu să-ți aduc lapte, a întrebat-o gîfîind, împiedicându-se printre cutele înghețate ale pământului.
Ea știa că și dacă ar fi spus nu, ar fi fost inutil.
Insistența lui dura de ceva timp și devenise supărătoare, dar era singură și s-a gândit că ar fi fost mai prudent să nu-l enerveze. Era o persoană cunoscută pentru violența cu care și-a tratat fosta soție.
Dar aceasta scăpase. Pentru puțin timp în oraș, la niște rude, apoi de tot, în alte lumi, dacă într-adevăr ele există.
Cineva intrase peste ea în casă și-o bătuse cu atâta brutalitate că săptămîni întregi ziarele și televiziunea s-au hrănit din suferința ei. Nimeni nu a depus plîngere, nimeni nu a găsit un vinovat.

Bărbatul a rămas în loc, în mijlocul drumului, urmărind-o.
Ninsoarea se întețise, și-n timp ce traversa aleea de piatră din curte, fata privea cum grădina devenea albă. Nu avea de ce să se bucure, zăpada, odată atât de așteptată, nu va fi decât un alt obstacol pentru ea. Nu se bucura defel, simțind în ceafă ochii hulpavi și vicleni ai bărbatului-umbră.

În casă era frig, dar își pusese din vreme lemne în coridor. Avea doar să le potrivească în sobă și, odată aprins focul, se va încălzi repede. Ar fi putut face asta, la fel ca în celelalte seri, în timp ce ar fi ascultat știrile la televizor, nu pentru că ar fi interesat-o, ci doar pentru confortul de a auzi voci, dar în acea seară n-a aprins nici focul, nu și-a dorit nici compania vocilor.
A aprins lumina afară și-ntr-una din camere, a căutat în șifonierul de pe hol haina de blană a mamei ei, a închis apoi toate luminile și pentru cîteva momente a așteptat, ascultând. O presiune cumplită îi săgeta tâmplele sau poate era frigul și încordarea.

De cîteva seri auzea pași trecând pe prispă, foșnete și voci. Știa că nu era normal, sătenii la locul lor dormeau demult, de cum asfințea soarele și n-ar fi ieșit pe ger să cutreiere satul sau curțile oamenilor. Era altceva.
În fiecare noapte, stătea de veghe cu lumina stinsă, cu mîna încleștată pe toporul tatălui ei, plecat să locuiască în alt sat cu o femeie, după moartea maică-sii.
Poate vor doar s-o intimideze, și-a spus în toate acele dimineți cînd, cu ochi usturători de nesomn, cobora dealul pentru a se duce în oraș. Dar dacă nu e așa și-ntr-o noapte va ațipi, ce se va întâmpla cu ea?
Trebuia să caute o soluție, alta decât aceea de a pleca, unde să plece? Se întorsese pentru...
O furie amară îi lucea în ochi, ori de cîte ori se gândea la motivul întoarcerii ei și la toate lăsate în urmă doar pentru că a crezut. Nu va mai crede niciodată în nimic, înafară de clipa în care-și va mai simți propria respirație.
Într-una din seri, când lumina flăcărilor scăpate printr-o gaură din sobă, se reflecta slab peste scândurile tavanului ei de lemn vopsit de mamaia Ileana într-un albastru strident, i-a venit și ideea.
Pe hol, tatăl ei tăiase în tavan, o intrare în podul casei. Cealaltă, existentă de când era casa, era îngustă și devenise dificil să urce sacii cu grîne pe-acolo. Mamă-sa, Dumnezeu s-o odihnească și trebuie să fii de acord cu mine, pentru că a trecut dincolo după o lungă suferință, s-a opus. Era partea de casă unde se primeau oaspeții, cine mai văzuse, intrare în pod prin față?
Și dacă a fost imposibil să-l oprească, a reușit totuși să-l convingă s-o mascheze în așa fel, încât nimeni să nu știe. Și-așa a fost, iar acum ea, fata lor rămasă singură, potrivindu-și un picior pe ușa șifonierului, iar celălat pe perete, se forța să urce spre mica trapă.
Mai făcuse asta, dar folosise mereu un scaun. Odată ce ar fi putut apuca marginile podelei de lemn, s-ar fi putut ridica, forțându-și mușchii brațelor. Deși nu ar fi fost cine știe ce efort, dimpotrivă fusese mereu o provocare.
Dar în acea seara, fata fără nume, domnule Drahomir, nu putea folosi scaunul. Ar fi fost o imprudență. Așa că, sprijinindu-și picioarele pe ambele laturi ale acelui spațiu, a reușit să urce îndejuns pentru a împinge portița în interior.
Sunt multe amănunte, știu, dar văd că ești destul de atent, n-ai mai gemut de ceva timp și bine faci, și-așa e destul geamătul pământului, în curând, cine știe dacă nu ne vom asculta ultimele cuvinte...

Odată ajunsă în pod, după ce a potrivit la locul ei portița, fata și-a aprins o țigară. S-a gândit o clipă la naivitatea copilăriei, când făcea același lucru doar datorită imaginației ei fanteziste, dar nu și-a mai permis să simtă regrete, era inutil. Vine o vreme cînd nevinovate jocuri se transformă în necesitate.
A stins țigara în lutul podelei și cu grijă, să nu facă zgomot, a împins una cîte una, patru din țiglele acoperișului.
Fulgi mărunți și deși au năvălit prin deschizătură, potopindu-i obrajii.
Era atâta liniște încât avea senzația nu doar că-i simte, ci chiar aude sfârâitul gheții topindu-i-se pe piele.
A stat așa, cu ochii pierduți în întunericul cerului, cine poate ști cît timp?
Minute sau ore, nu avea însemnătate.
Gânduri răzlețe ca niște flash-uri zvâcneau în interiorul minții ei, amestecîndu-se cu încordarea așteptării. Își aminti că un vecin o oprise cu o zi în urmă și o avertizase.
Vor veni peste ea. Să plece, și-așa mai toate femeile satului o urau. O făceau curvă, pentru că bărbații lor întorceau capul după ea sau o salutau. O cunoșteau și totuși o infieraseră cu acel stigmat al rușinii, doar pentru că se întorsese acasă și voia să locuiască singură.
În schimbul informației, vecinul vorbăreț s-a ales cu bani pentru băutură, fata fusese mereu generoasă dar și el o ajutase încă de la început să-și taie lemnele și îi aprindea uneori până și focul. Deși făcea asta fără acordul ei, pentru că știa unde se află cheia de la casă și se gîndea că face ceva bun. Ea i-a interzis mai apoi, dar tot pe-acolo se învîrtea mai mereu, atras, la fel ca toți ceilalți, de cine știe ce magie sau vrăjitorie. Așa spunea oricui îl întreba despre ea și rău făcea pentru că vorbele lui au ajuns la urechile cui nu trebuia, iar urmările nu au întârziat să apară.

Mai întîi i-au omorît cîinii, apoi i-au stricat încuietoarea de la poartă. I-au aruncat în curte găini moarte, gunoaie, în fiecare zi cineva, în lipsa ei, intra în curte și-și făcea nevoile în fața porții. Apoi o speriau noaptea, luminându-i geamurile cu lanterne sau fugărindu-se pe prispă și chemînd-o afară. Bineînțeles, povestise totul poliției locale, un agent venise să vadă, se învîrtise distrat prin casă, ceruse să știe de unde și-a cumpărat tablourile și dacă are mutația în regulă, dar tonul vocii lui era îndoielnic, ca și cum le-ar fi dat dreptate.
Blestemat să fie acest sat, își spunea în fiecare seară cînd urca dealul să ajungă acasă.

Aceleași cuvinte le rostea și-atunci, mecanic, privind în gol, spre cerul obscur.
Deodată zgomotul pașilor s-a auzit clar. Apoi vocea lui, a umbrei.
- Þi-am adus lapte, îmi deschizi?
Ea și-a simțit inima cât o piatră de moară, zvâcnind haotic. Îi era frică să și respire, se auzea ciudat de tare respirația ei.
El a ciocănit în geam, strigând-o cu numele pe care numai ai ei îl știau.
A fost liniște din nou atâta timp cât un stol de fulgi au atins lutul podului fără să se topească.
- Domnule Broscan, eu zic să lăsăm dulcegăriile și să intrăm.
- Îmi deschizi ușa și intru eu. Voi veniți când vă chem sau dacă vă chem. Dacă nu, plecați la casele voastre.
Ușa a cedat ușor, avea o încuietoare veche, un scrîșnet scurt, urmat de o bufnitură și erau înăuntru, exact sub ea. S-au auzit apoi ușile camerelor trântite și înjurături. Fata, acoperită în haina maică-sii asculta, tremurând.
- Ați văzut-o plecînd?
- Cu cine să plece în toiul nopții, n-a trecut nici o mașină și nici un om. Eu spun să dăm foc la casă, dacă se ascunde, o să iasă ca șoarecele.

Ea n-a mai așteptat să vadă dacă ei vor face ceea ce au spus. S-a strecurat pe acoperiș și de-acolo, târându-se pe o cracă imensă, a reușit să ajungă într-un nuc. Ei nu ar fi putut s-o vadă coborând, nucul care ținea umbră de zeci de ani bucătăriei de vară era în spatele casei și doar o ferestruică mică dintr-una din camere dădea în spate.
Ei nu ar fi știut nimic, dacă n-ar fi fost cîinele aceluiași vecin bețiv, care se obișnuise să doarmă în hambarul ei, atras în curte de gunoaiele aruncate peste gard.
Câinele a sărit la ea, lătrând, a mușcat nervos din prețioasa ei haină de blană, aproape singura amintire din vremurile bune ale familiei ei pierdute, smucind-o sălbatic. A trebuit să renunțe la ea și să fugă doar cu geaca ei roșie, nefericit de roșie, pe poarta rudimentară din fundul grădinii.

A fugit mult timp fata fără nume, în acea noapte.
A rătăcit hăituită toate ulițele satului, fără să privească în urmă nici măcar o dată, simțindu-i mereu undeva în spatele ei, gata să o descopere și să o prindă.

Îți poți imagina măcar pentru o clipă spaima unei femei fugărită într-o noapte obișnuită de iarnă de niște răufăcători, domnule Drahomir?
Poți simți zbaterea sufocantă a inimii, gata să cedeze panicii și efortului, expresia tulbure a ochilor arzând de chin să găsească undeva un ascunziș pentru a se salva? Horcăitul ce-i iese din piept, odată ce plămânii nu mai fac reușesc să primească și să elibereze cantitatea de aer necesară și senzația de amețeală, de confuzie, care împiedică picioarele să continue să alerge? Disperarea care-i zbuciumă creierul, știind că va cădea și poate nu va avea timp să se ridice? Speranța murind încet, vâzînd că deși strigă după ajutor și luminile unor case unde e cald și totul e normal, se aprind, dar nimeni, nici un om, nu iese să vadă ce se întâmplă? Ce lume e aceea, domnule? Eu cred că nu există un asemenea loc.

Tremuri, ți-e frig? Nu vrei să știi nimic? Dar e doar o poveste, de ce urli? Probabil e de la febră, piciorul ăla al dumitale e de vină, delirezi desigur, cangrena nu e ceva simpu, iar eu nu pot face prea multe, sunt o simplă infirmieră, cine a știut că vom fi prinși amîndoi aici, cine ar fi putut prezice ploaia și alunecarea de teren, doar o vrajă sau un blestem dar cine crede în așa ceva, domnule? Tu nu și nici eu. Și chiar așa să fie, de ce ne-ar blestema cineva pe vreunul din noi?
Vezi, e mai bine acum, ți-am schimbat pansamentul, ți-am făcut un calmant, nu are rost să mă privești cu atâta aversiune, e inutil, peste ceva timp ochii noștri nu vor mai vedea nimic din întunecimile pămîntului, așa că, acum că te-ai calmat, vom continua s-o urmărim pe ea, fata fără nume.