Țiganul trase de hățuri:
-Hooo, ia stați, tată...
Căruța cu mături de curte se opri pe mijlocul drumului.
Apoi, către cel care bate parii:
-Mata ai cumpărat locul ăsta? Văd că împrejmuiești?
-Da, noi, vrem să ne mutăm de la oraș la țară.
-Cu casa ce aveți de gând? Uite, într-o seară am mas că eu vin des cu marfă pe Vlașca... Am văzut colțul ăsta cu iarbă frumoasă... Am împiedicat caii și... Dar casa nu mi-a plăcut deloc.
-Căsuța... O s-o păstrăm. E din pământ. Are farmecul ei. O reparăm s-o avem ca amintire.
-Amintire?! Rade-o, atât îți zic. Are ceva diavolesc în ea. Rade-o!
Se întoarse către căruță. Își luă căciula din cap și cu ea lovi șoldul calului. Se aruncă din mers:
-Rade-o, omule, rade-o!
Începu să râdă în hohote făcând cu căciula în aer semn de bun rămas:
-Data viitoare să n-o mai găsesc. Rade-o, rade-o! Rade cuibul cu draci! Di, copiii’ tatii!

A trecut ceva vreme. Casa e încă la locul ei. Într-o zi noul proprietar privea așa de sub streașină: „Doamne, o locuință ca asta e ca un răboj misterios.”
Își lipi urechea de peretele coșcovit și parcă auzi vuietul vijelios al zecilor și zecilor de ani. „Viață, viață! Oameni cu necazuri, cu bucurii”, își zise. Mângâie tocul mâncat de cari al ușii, clanța. Se așeză pe treptele putrezite de la intrare: „Totuși, cred că am s-o dărâm, după aia oi vedea”.
Curând se apucă de treabă, treabă însă extrem de anevoioasă. Fiecare bucată de lemn smulsă parcă ofta și gemea. Cuiele scoteau scârțâituri-vaiete prelungi.
Încet, încet, din casă ramaseră în picioare doar zidurile. Omul nostru obosit, transpirat se trase lângă zid la umbră. Cum sta așa, deodată își opri ochii pe ceva care părea o hârtie împachetată, ascunsă sus, sus, într-o crăpătură. Întinse mâna si o apucă. O desfăcu. Începu să citească:
„Eu tulbur lacul
Lacul scutură dracul”
În acel moment, zidul pe toată lungimea se prăbuși cu o pârâitură teribilă prinzând bărbatul sub greutatea sa. Doar mâna se mai vede ieșind de sub grămada de moloz. Mâna ce ține strâns hârtia îngalbenita de vreme pe care mai târziu cineva avea să găsească scrise urmatoarele:
„Eu tulbur lacul
Lacul scutură dracul
Tu împărate încornorate
Nu sarea vreau să o transformi în foc
Ci inima bărbatului pe care îl doresc
(Vasile al Măriei)
Să-i vie a plesni
Prin gene, prin sprâncene
Și mai ales prin izmene
Să vie, să vie, să vie
Cu gura căscată
Cu limba îmbălată
Cu sula sculată
Tu împărate încornorate
De m-oi asculta
Un copil de fată mare
Nebotezat, necreștinat
L-oi lua și ți-l voi da”

Seară de vară.
Iată-l din nou pe omul cu măturile oprindu-se în acel loc. Puse mâna streașină la ochi. Se uită în sus, în jos. Nu se mai vede casă, nu se mai vede nimic. Doar un câmp larg, larg, cât cuprinzi. Iarbă verde, grasă, numai bună să-și sature caii. Trase căruța la loc ferit și dădu drumul cailor:
-Mergeți copii și vă ospătați. Și în acest colț Dumnezeu s-a întors acasă.