agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-03-03
| [This text should be read in romana]
Ambră și aloe și toate aromele Arabiei asupra ta, cititor al acestei cărți mărunte. Îmi ești mai apropiat ca fiul părinților mei. Fii fratele meu curajos! Sora mea sfioasă!
Mohammed Ibn Ishak îi salută pe însoÈ›itorul nobil È™i pe soaÈ›a graÈ›ioasă în scurta călătorie prin sălbăticia feerică a scrierii sale. După relatări orale, mărturii È™i istorisiri meticuloase ale prietenilor săi a scris viaÈ›a lui Mohamed, trimisul Domnului, aÈ™a cum a trăit-o cu adevărat. Fie ca îndrăzneaÈ›a lui înfăptuire să găsească îndurare! Agava trebuie să înflorească, femeia trebuie să iubească, soarele să sorească, Mohammed Ibn Ishak trebuie să povestească: biciuÈ™că de aur È™i desfătare trandafirie a fiinÈ›ei sale. Umbra unui palmier o binecuvânta pe Aminah, cea minunată, care i se încredinÈ›a într-o blândă lâncezeală. DeÈ™ertul de bronz se deschidea privirilor ei, un cazan fremătător peste un foc nevăzut. Presentimentul ei rătăcea înspre apus. Acolo se ridica un nor de praf stârnit parcă de o caravană. C-o uÈ™oară neliniÈ™te, cele două mâini mici È™i cenuÈ™ii se jucau în nisipul argintiu ca doi È™oricei. Norul însă s-a apropiat È™i a luat forma È™i strălucirea unui tânăr. Deasupra capetelor lor, palmieri au început să foÈ™nească. Aerul o asalta. Umbra în care adăsta s-a preschimbat în negre perne de mătase. O toropeală îmbucurătoare îi mângâia membrele. Ea primi din nour ecoul radios al unei atingeri tremurătoare, bâjbâite, apoi s-a trântit pe spate într-un somn pasional. Când s-a trezit, înserarea îi atârna pe chip. Sânii ei lucitori È™i fermi se săltau în întuneric. Sfârcurile licărinde atingeau stelele suitoare, surorile lor. Obosită È™i uÈ™urată, a zărit spatele cafeniu al unui tânăr care pășea înspre amurgul roÈ™iatic. La mare depărtare, acesta s-a risipit în chip imaterial È™i s-a făcut nevăzut într-un nor azuriu. Când Aminah a adus pe lume un fiu, i-a dat numele de Mohamed. ÃŽnsă n-a avut dureri după cum obiÈ™nuiesc femeile când nasc. Nu s-a chircit ca melcul de livadă. Nu a È›ipat ca È™acalul sau ca pisica sălbatică. A zâmbit când È™i l-a luat din ea. Rana s-a închis numaidecât, ea s-a ridicat din culcuÈ™ È™i s-a îndreptat cu paÈ™i repezi înspre Kaaba cu copilul în braÈ›e. Aici a căzut în genunchi. Piatra neagră care odinioară căzuse din cer a atins buzele albe ale sugarului care, încă orb, sugea È™i sorbea lapte din ea ca de la pieptul unei mame. ÃŽnsă Aminah era delicată, iar Mohamed o apuca cu ghearele unui pui de tigru. Atunci Abd Allmutalib i-a spus ei: - Mă duc să caut o doică. Căci copilul e puternic cum eu unul n-am mai văzut; te-ar putea omorî... ÃŽn plus n-avem destulă hrană pentru tine. Suferim de secetă È™i de foame. O să mă duc la femeile din tribul lui Benu Saad a căror meserie È™i simbrie este să alăpteze. Abd Almuttalib s-a dus la piață unde femeile din stirpea lui Benu Saad se ofereau ca doici È™i a exclamat: - O doică pentru Mohamed, fiul Aminahei! Murmurul femeilor care suna ca gâlgâitul unei fântâni adânci s-a despicat pe din două, aidoma unei pânze. Ele au ciulit urechile ca niÈ™te iepuroaice. ÃŽnsă când au auzit că nu este strigat È™i numele tatălui, glasurile lor s-au năpustit în cascadă È™i mai vesele, È™i mai gâlgâitoare. Un copil orfan! Câh! La ce bun? Câștigu-i subÈ›irel când tatăl lipseÈ™te. Și ce o să se aleagă de tradiÈ›ionalele cadouri de onoare ale zămislitorului către doică? Bunicul n-o să se sinchisească prea tare de copil. Abd Almuttalib străbătea piaÈ›a în lung È™i-n lat È™i striga: - O doică pentru Mohamed, fiul Aminahei! S-a perindat toată dimineaÈ›a. Când toate celelalte femei È™i-au găsit sugari, Halimeh, cea mai sărmană È™i mai È™tearsă, cu sânii flaÈ™ci, care se temea să rămână fără câștig, s-a apropiat de Almuttalib È™i a zis: - Sunt gata să-l alăptez È™i să-l îngrijesc pe Mohamed, fiul Aminahei. Ea a luat copilul în braÈ›e È™i, nemulÈ›umită că È›ine un orfan È™i că a pierdut eventualitatea cadourilor, l-a dus la cămila ei, un animal slab, mort pe jumătate de foame, È™i s-a alăturat caravanei doicilor care călăreau spre casă cu sugarii lor. Când l-a pus pe Mohamed la pieptul ei fleÈ™căit, sânul i s-a rotunjit ca o rodie È™i a dat lapte din belÈ™ug. Seara, când ea a flămânzit, iar bărbatul ei a muls cămila, a umplut ciubere cu prisosință. Când s-au întins să doarmă, curmali È™i smochini se iviseră împrejurul aÈ™ezării lor È™i ei au băut È™i au mâncat pe săturate cum nu mai făcuseră de vreme îndelungată. Atunci Halimeh a zis: - Să È™tii că am pășit într-o grădină a minunilor. Lumea se află după un tufiÈ™ de trandafir. Palmierii ne fac vânt ca niÈ™te sclavi mauri. Sunt din nou tânără È™i frumoasă. Sărută-mă, iubite... Èšara lui Benu Saad, cea mai aridă din Arabia, se metamorfoza acolo unde călcau paÈ™ii lui Halimeh, dădaca lui Mohamed, într-o câmpie paradisiacă. Vitele lui Halimah se întorceau în fiecare seară clătinându-se sub greutatea laptelui. Copacii răspândeau umbră È™i fructe în casa odinioară pustie. Păsări È™i flori care nu mai fuseseră văzute pe aceste meleaguri înfloreau È™i ciripeau în preajma lui Mohamed È™i a Halimehei. După doi ani, Halimeh l-a dezvățat pe Mohamed de sân. El însă l-a mai cerut până la al patrulea an. Mohamed își petrecea ziua ca păstor pe pășunile surorii lui Abu Dsueib. Halimeh vorbea adesea cu soÈ›ul ei: - Nu eÈ™ti mirat că mama nu-l cheamă niciodată? Există vreo mamă adevărată care să nu ceară È™tiri despre fiul ei vreme de patru ani, la doi ani de la înțărcare? - Abd Almuttalib trimite regulat ce am hotărât È™i convenit. Și n-avem noi parte de stranii binefaceri graÈ›ie lui Mohamed? Ce-È›i pasă È›ie de lipsa sentimentelor materne la mamele străine, a răspuns mânios soÈ›ul ei. Urletele fratelui de lapte al lui Mohamed, propriul lor fiu, le-au împrăștiat vorbele ca lupul, turma. Acesta a povestit poticnindu-se că o pasăre gigantică s-a năpustit dinspre soare asupra lui Mohamed care se afla pe pajiÈ™te cu animalele, i-a spart pieptul cu ciocul auriu, aÈ™a că i-au ieÈ™it măruntaiele, È™i i-a scociorât viscerele de parcă-i căuta inima. Deodată, o femeie frumoasă, străvezie ca sticla, È™i trecând ca un văl peste pășune, s-a aruncat asupra păsării care, abandonându-È™i prada, a tăbărât asupra noii sale duÈ™mance, a apucat-o cu ghearele sale enorme È™i a luat-o în văzduh. SperiaÈ›i, Halimeh È™i soÈ›ul ei s-au grăbit spre pășune, bărbatul înarmându-se la repezeală cu un topor. Au găsit vitele care pășteau liniÈ™tite, iar în mijlocul lor pe un dâmb era Mohamed inconÈ™tient cu pieptul deschis È™i o rană înspre inimă. L-au cărat până acasă È™i i-au bandajat rana care se vindeca văzând cu ochii. Trei zile mai târziu, Mohamed era din nou pe picioare È›opăind printre măgari È™i cămile, fără să poată da vreo lămurire despre ce i se întâmplase. Din descrierea femeii cu voal făcută de fratele de lapte al lui Mohamed, Halimeh È™i soÈ›ul ei au concis cu certitudine că trebuie să fi fost Aminah, mama lui Mohamed. ÃŽnsă această aventură i-a îngrozit într-o asemenea măsură, încât s-au hotărât să-l trimită pe Mohamed înapoi la familia lui È™i să renunÈ›e la câștig. Când l-au dus la Abd Almuttalib, au aflat că Aminah, mama lui Mohamed, murise. Ciudatul bătrân păstrase taina vreme de trei ani. ÃŽn Siria, trăia un călugăr pe nume Bahirah într-o sihăstrie în inima unei păduri. Odinioară își instalase coliba sub un copac, nu departe de marele drum al caravanelor. ÃŽnsă, încet-încet, o întreagă pădure a crescut de jur-împrejurul locuinÈ›ei sale, ascunzându-l de privirile È™i vizitele băgăreÈ›ilor curioÈ™i. Era creÈ™tin È™i versat în datinile È™i obiceiurile creÈ™tine. ÃŽn căsuÈ›a lui, păstra la capătul unui lanÈ› de fier o carte sfântă la care veneau în pelerinaj de la mari depărtări călugări È™i erudiÈ›i. Bucoavna i-a prezis că va vedea cu ochii lui pe trimisul Domnului, că-l va cuprinde cu braÈ›ele în dimineaÈ›a în care nu va mai putea atinge cartea. Și că trimisul lui Dumnezeu va avea o cicatrice deasupra inimii: cicatricea pe unde Dumnezeu i-a despicat pieptul, să-i scoată inima omenească È™i să-i pună în loc una îngerească. Ani întregi, Bahiral l-a căutat cu văzul pe trimisul Domnului, iar, pentru venirea lui, s-a pregătit cu rugăciuni È™i mortificări. ÃŽntr-o dimineață, când dorea, ca de obicei, să deschidă cartea, pentru a începe ziua cu o rugăciune, a văzut că sfânta carte era cu totul împăienjenită. TotuÈ™i pe coconul verde era ciucit un păianjen mare, veninos, cu semnul Diavolului pe frunte. Nu bine È™i-a revenit Bahirah din sperietură, că a auzit dinspre È™leau tropotit de cai È™i cămile. Bahirah s-a năpustit în stradă È™i s-a repezit în direcÈ›ia caravanei cu braÈ›ele deschise. S-a aruncat peste hățurile primului călăreÈ› È™i a exclamat: - Nu vă las să plecaÈ›i, faceÈ›i-mi onoare de a-mi fi astăzi musafiri... Mesagerul Domnului se află printre voi È™i vreau să-i aduc un omagiu. Barba albă îi era ciufulită de vântul deÈ™ertului. Ochii îi ardeau. QuraiÈ™iÈ›ii au zâmbit, iar căpetenia lor, Abu Talib, unchiul lui Mohamed, a grăit: - Părinte venerabil, ne învoim cu plăcere să-È›i fim musafiri. Dar nu-l avem cu noi pe mesagerul Domnului de care vorbiÈ›i È™i nici nu ne amintim să fi auzit vorbindu-se de vreunul. Caravanierii au descălecat. Cu ajutorul discipolilor săi, Bahirah a pregătit sub un copac masa: carne de miel, pâine È™i lapte, È™i i-a poftit pe toÈ›i, tineri È™i bătrâni, sclavi È™i oameni liberi. Când s-au pus la masă, Bahirah, cu un ochi binevoitor, i-a privit unul câte unul pe musafiri È™i a grăit: - QuraiÈ™iÈ›i, nimeni nu trebuie lăsat la o parte, nici măcar cel mai mărunt. Eu v-am invitat pe toÈ›i; nu lipseÈ™te nimeni? QuraiÈ™iÈ›ii au zâmbit È™i Abu Talib a zis: - Sunt reuniÈ›i cu toÈ›ii. Doar un băiat, nepotul meu, a rămas în tabără să aibă grijă de animale. Atunci Bahirah a țâșnit în picioare È™i a exclamat: - AduceÈ›i-mi-l pe băiat! Doi sclavi l-au îndrumat pe Mohamed care s-a îndreptat nestânjenit spre călugăr È™i s-a înclinat adânc dinaintea lui cu braÈ›ele încruciÈ™ate pe piept. Când È™i-a isprăvit plecăciunea, È™i-a lăsat braÈ›ele să cadă de-a lungul trupului, Bahirah a recunoscut pe torsul gol cicatricea sub inimă, însemnul profetului. Bahirah, însă, s-a gândit să-l încerce È™i a zis: - Băiete, jură-mi pe Lat È™i Uzza că visele îți sunt adevărate! Băiatul È™i-a scuturat capul brun È™i o expresie de dezgust i-a boÈ›it obrazul. - Nu cred nici în Lat, nici în Uzza, idolii QuraiÈ™iÈ›ilor. Orice jurământ făcut sub auspiciile lor e un sperjur. - Băiete, în cine crezi tu atunci, dacă nu în zeii poporului tău? - Idolii poporului meu sunt idoli de argilă. ÃŽi pot nimici cu bățul meu. - Și-n ce crezi tu, băiete? Băiatul È™i-a ridicat capul. Cu braÈ›ul stâng, frumos încolăcit în jurul unui băț de bambus, a spus încetiÈ™or: - ÃŽn mine. Bahirah È™i-a încruciÈ™at braÈ›ele È™i s-a încovoiat în faÈ›a băiatului cum a făcut È™i acesta adineaori. Apoi l-a condus în interiorul casei, să-i arate cartea sfântă. A revăzut coconul verde È™i deasupra lui, păianjenul veninos. Acesta a sâsâit ca un È™arpe când Mohamed s-a apropiat. ÃŽnsă Mohamed l-a apucat cu mâna, l-a aruncat la podea È™i l-a strivit sub talpa goală. A smuls păienjeniÈ™ul, a deschis cartea È™i, cu toate că nu mai citise până atunci È™i nu cunoÈ™tea nicio literă, a citit: „Lăudat fie Dumnezeu, Stăpânul celor o mie de lumi. Atotmilostivul. Regele judecătorilor È™i Judecătorul regilor. După cum ÃŽl slujim, aÈ™a ne slujeÈ™te. Ne duce pe calea cea dreaptă: Calea îndurării È™i a binelui. A voinÈ›ei È™i a înÈ›elepciunii. Nu există decât un Dumnezeu, El nu zămisleÈ™te È™i nu este născut, există un singur Dumnezeu, iar Mohamed este profetul Său...†Seara, când QuraiÈ™iÈ›ii se pregăteau de plecare, Bahirah l-a luat deoparte pe Abu Talib: - Să È™tii că-l aveÈ›i printre voi pe mesagerul Domnului. Bătrânii mei ochi sunt fericiÈ›i că au putut încă să-l vadă, buzele mele uscate laudă divinitatea lui copilăroasă. Abu Talib a zâmbit condescendent: - La cine vă gândiÈ›i, prea venerabilule? MoÈ™neagul s-a înclinat: - La Mohamed, nepotul tău. Abu Talib a pufnit în râs: - Băsmuitorule! Și a sărit pe cal. QuraiÈ™iÈ›ii se ocupă de pietre preÈ›ioase È™i de mătăsuri, nu de zei. Mohamed e neguțător. Bătrânul È™i-a strâns pumnul. A strigat: - O să vă plătească necredinÈ›a cu vârf È™i îndesat! Mohamed se înapoia dintr-o călătorie de afaceri pe care o întreprinse în Siria în numele unchiului său Abu Talib. Afacerile n-au ieÈ™it pe potriva dorinÈ›elor È™i tânărul călărea indispus. Năpădit de gânduri, nu È™i-a dat seama că s-a alăturat unei mici cohorte de călători, È™i, ghidat de aceÈ™tia, s-a conformat fără voie călăuzirii lor. Grupul a făcut un popas. Mohamed de asemenea s-a coborât de pe cal. Au intrat într-o casă. Mohamed i-a urmat, crezând că e un han. Tolănit confortabil pe perne, s-a lăsat furat de aripile grele ale visărilor. Când, orbit de o rază a soarelui ce trecea prin ferestrele multicolore, s-a răsucit înspre penumbră, a zărit o femeie în faÈ›a lui care i-a înmânat o cană de cafea. El s-a sculat îmbujorat È™i buimac. - Stăpână, cine sunteÈ›i? Sunt amăgit de tulburarea visurilor? Nu sunt într-un han? - FiÈ›i pe pace, Mohamed – după cum vedeÈ›i, vă cunosc – sunteÈ›i într-o casă primitoare – în casa lui Khadidja, fiica lui Khuwaylid. - Stăpână, conduceÈ›i-mă la Khadidja, să-mi cer scuze că am pătruns în casa ei. Ziua dogoritoare, presentimentele sufletului m-au tulburat. - Nu vă scuzaÈ›i, Mohamed, Khadidja stă în faÈ›a ta. Mohamed s-a aplecat de trei ori. RoÈ™eaÈ›a care-i inflama fruntea lumina întunericul. - Stăpână, în peregrinările mele am văzut multe femei. Am citit în ochii lor bruni ca niÈ™te curmale È™i am încercat să descifrez scrierea pală a frunÈ›ilor lor. Le spuneam surori, dar niciuna nu mă îmbia să rămân. Aici se deschide o casă: ca de la sine. Aici se deschide o inimă: în amurgul înserării. Un torent de sânge mugeÈ™te în mine. Ca un vultur, îmi înfing ghearele în crengile disperării mele. AjutaÈ›i-mă, stăpână, înspre bine È™i desăvârÈ™ire, ori chemaÈ›i un sclav să mă snopească în bătaie... Khadidja tremura. - Mohamed, rămâneÈ›i în această casă care s-a deschis dinaintea dumneavoastră. Mohamed s-a prăbuÈ™it pe perne. - Cum să vă înÈ›eleg? Vă bateÈ›i joc de mine! Of, dacă aÈ›i cunoaÈ™te calvarul faptelor mele, până acum hărăzite să mărească bogăția unchiului meu, să mă tocmesc ca un sclav pentru valori false, să trec aurul din punga străinului în punga lui. AcÈ›ionează! îmi cere unchiul. AcÈ›ionează! acelaÈ™i cuvânt, dar cu o semnificaÈ›ie atât de îndepărtată, atât de înaltă È™i de sacră! – strigă un glas din norul înflorit care îmi È›ine umbră necurmată. Khadidja s-a rezemat de o coloană în jurul căreia se încolăcea un È™arpe cioplit. - Mohamed, crezi de bună seamă că tu eÈ™ti cel care te-ai alăturat caravanei noastre. Află: noi eram cei care te urmam pe tine... Zăream norul de deasupra capului tău care È›inea umbră pentru tine È™i cămila ta, È™i te-am urmărit pentru a beneficia de umbră, căci soarele ne pârlea frunÈ›ile. Noi suntem cei îndatoraÈ›i să-È›i mulÈ›umim că ne-ai lăsat să călărim în umbra ta – căci norul te urmează ca un cățel fidel. - Stăpână, nu eu am făurit norul: mulÈ›umeÈ™te-I Celui care ni l-a trimis. - Noi am văzut doar norul, glasul, însă, nu l-am auzit. - Vocea va lua formă È™i se va prenumbla printre noi. ÃŽÈ™i va găsi gura prin care va izbucni tunătoare până în depărtări. - Mohamed, binecuvântatule, îți ofer casa mea ca o cetate de refugiu. AcÈ›ionează precum îți poruncesc zeii, cu vorbe de ferocitate È™i melancolie, nu cu parale. Intră È™i ieÈ™i din casa mea, după cum È›i-e voia, È™i fii soÈ›ul meu. Niciodată braÈ›ele mele nu te vor înlănÈ›ui È™i nu te vor reÈ›ine când spiritul te va mâna spre depărtări È™i pustietate. Mohamed s-a aruncat la picioarele Khadidjei. Ea l-a ridicat È™i l-a condus pe tânăr la Khuwaylid Ibn Asad, tatăl ei. Pentru Mohamed, Abu Talib a peÈ›it-o de la Khuwaylid pe fiica acestuia. Drept cadou de căsătorie, Mohamed a adus douăzeci de cămile tinere pe care i le dăruise Abu Talib, cu toate că acesta era nemulÈ›umit de afacerile proaste pe care i le-a administrat Mohamed în Siria. Dar Khadidja era pe atunci femeia cea mai vestită a QuraiÈ™iÈ›ilor, atât prin sângele ei nobil, cât È™i prin bogăția ei imensă care stârnea invidia tuturor. După o noapte de clar de lună, paznicii sanctuarului de la Kaaba, făcându-È™i rondul obiÈ™nuit, n-au mai găsit piatra sfântă care căzuse din cer. Mecca răsuna de cântecul de jelanie al QuraiÈ™iÈ›ilor. De furt era bănuit un negustor grec a cărui navă eÈ™uase la Djidda. Sub douăzeci È™i două de lovituri de bici, grecul își clama urlând nevinovăția. Piatra a fost căutată în toate casele oraÈ™ului vechi È™i în cartierele nevoiaÈ™ilor. Au speriat golănimea imputându-i-se tot felul de păcate È™i de crime. Piatra a rămas de negăsit. Atunci Mohamed a propus să continue căutările în palatele celor bogaÈ›i È™i nobili. Otba, emirul, a rămas trăsnit: - Pe Lat È™i pe Uzza, găsesc că sfatul tânărului ăsta e de-a dreptul obraznic È™i de rău augur. Robii au să se răscoale, o să-È™i arate coarnele când vor afla că domnii sunt trataÈ›i la fel ca argaÈ›ii, nobilii ca otrepele, bogaÈ›ii ca săracii. Puterea noastră se bazează pe privilegiile castei noastre. Suntem atât de neghiobi, încât să ne lepădăm de ele de bunăvoie? Am merita să fim biciuiÈ›i ca grecul grăsan care data viitoare n-are decât să-È™i găsească alt mal pe care să eÈ™ueze. Otba a stârnit un bubuit de râsete în încăpere, de parcă ar fi împrăștiat pe pardoseală un sac cu nuci. Atunci s-a ridicat Iblis, cel rău, sub înfățiÈ™area unui QuraiÈ™it de vază È™i a grăit: - Bucurie È™i binecuvântare pe seminÈ›ia ta, Otba. ÃŽmi eÈ™ti drag ca tata È™i ca mama: îmi dau È™i iubita, È™i cea mai frumoasă cămilă pentru tine – dar îngăduie-mi să remarc cu toată stima È™i prietenia că îmi pare drept sfatul lui Mohamed, È™i nu atât de supărător. Doar că sunt de părere că ar trebui să începem căutările în casa lui Khadidja, unde locuieÈ™te Mohamed, soÈ›ul ei. Iblis a clipit din singurul său ochi. ÃŽn locul în care oamenii au îndeobÈ™te cel de-al doilea ochi, È™i-a înnodat o pânză roÈ™ie, pretinzând că suferă de un ochi. Otba, emirul, È™i-a înălÈ›at privirea È™i a stăruit îndelung cu ea asupra lui Iblis. Apoi È™i-a trecut mâna peste fruntea brună, ridată, È™i-a scuturat un clopoÈ›el argintiu. Doi sclavi negri s-au năpustit ca niÈ™te iepuri plini de umilință, cu urechile aÈ›intite, È™i cu buzele întredeschise, aÈ™teptând un semn din partea sa. - Să fie cercetată casa Khadidjei, soÈ›ia lui Mohamed, nepotul lui Abu Talib, în căutarea pietrei negre. Khadidja a primit la ușă trimiÈ™ii consiliului. - Stăpână, a zis cel dintâi, scuzaÈ›i-ne că vă pricinuim neplăceri. Asta ne e datoria. - FaceÈ›i ce vi s-a ordonat, a zâmbit Khadidja, casa vă e deschisă în întregime. Vă rog doar să fiÈ›i prudenÈ›i cu acea vitrină în care-mi È›in vasele, ca să nu se spargă. Am achiziÈ›ionat recent de la acel comerciant grec pe care l-aÈ›i bătut rău de tot câteva pahare valoroase, fabricate într-o manieră stranie, necunoscută mie. Zei străini zburătăcesc cu animale ciudate È™i È›in în mâini harfe È™i fluiere. AveÈ›i grijă! Khadidja s-a retras în iatacurile ei private. TrimiÈ™ii au inspectat casa, serioÈ™i È™i indispuÈ™i, luaÈ›i în zeflemea de servitoare. - Voi ăștia! ciripeau ele È™i piscuiau azvârlind apă în slujbaÈ™ii justiÈ›iei, ce sunteÈ›i voi, monÈ™tri bărboÈ™i! Sărăntoci jalnici! Când au intrat în dormitorul lui Mohamed, au găsit piatra neagră sub perna lui de căpătâi. Servitoarele au pălit. Khadidja a leÈ™inat lângă o coloană. Mohamed a fost acuzat de furtul obiectului sacru al QuraiÈ™iÈ›ilor. A pășit cu fruntea sus în faÈ›a judecătorilor săi È™i a spus: - Onorabile Emir! Și voi toÈ›i, fraÈ›ii È™i prietenii mei! Nu vă faceÈ›i judecători peste cel dinaintea voastră. N-are nevoie de judecător cel care își este propriul judecător. Cel care în fiecare zi, ah, în fiecare ceas, se ceartă È™i se judecă, cel care-L caută pe Dumnezeu aÈ™a cum gazela caută apa, È™i care adesea nu mai È™tie ce să facă cu existenÈ›a lui nedemnă, È™i care nu mai cunoaÈ™te refugiu pentru întunecata lui teamă. AuziÈ›i adevărul lui Mohamed È™i visul lui despre realitate: Mohamed nu s-a dus la piatră, ci piatra sfântă a venit la Mohamed pentru a fi revelat statutul de mesager È™i misiunea lui Mohamed. LepădaÈ›i-vă de idolii Lat È™i Uzza, distrugeÈ›i-le reprezentările cu ciocanul È™i măciuca. Există o singură dreptate! SpuneÈ›i-i pe nume, judecătorilor! Există un singur bine! ÃŽnfăptuiÈ›i-l, oamenilor! Există un singur Spirit: nu-I zămislit de niciun tată, nu-I născut din nicio femeie. El suflă în vânt: aÈ™adar, ascultaÈ›i-L. El străluceÈ™te în lumină: aÈ™adar, vedeÈ›i-L. CredeÈ›i în miracolul pietrei. Allah il Allah! Există un singur Dumnezeu, È™i Mahomed e profetul său! Atunci judecătorii au rămas stupefiaÈ›i, iar Otba a grăit: - E plin de orgoliu È™i sfidare, plin de vorbe aiurite. E de altfel odios că spurcă zeii propriului popor. Dar, pe Lat È™i pe Uzza, îi văd fruntea È™i nu-i descopăr nicio vină. Iblis, chiorul, È™i-a muÈ™cat buza: - Au recuperat piatra din patul lui: cine altcineva s-o fi furat? - Cineva care vrea răul lui Mohamed È™i care, prin viclenie, doreÈ™te să-i răpească onoarea È™i viaÈ›a, a zis Abu Talib. Iblis a clipit din ochiul său. Abu Talib a continuat: - ÃŽl cunosc bine pe Mohamed, sunt unchiul lui: e un negustor prost, dar ca om, cel mai cinstit. Bahirah, călugărul, l-a numit deja mesagerul lui Dumnezeu. Poporul însă îi spune Al Emin, „onorabilulâ€, căci nimeni nu i-a descoperit vreun cusur. Atunci tribunalul s-a întrunit, l-au achitat pentru furtul obiectului sacru, însă l-au condamnat la o amendă de o sută de dirhami pentru hulirea vechilor zeități ale QuraiÈ™iÈ›ilor. Ziua următoare, într-o casetă de aur pe care i-a dat-o de asemenea cadou, Khadidja a dus ea însăși banii la Otba. Pe ghizdul fântânii de la Kaaba, zi după zi, se sorea un È™arpe mare, veninos, care se ridica sâsâind contra oriÈ™icui se apropia. Seara, se înapoia în fântână, unde i se arunca carne pentru a-i câștiga bunăvoinÈ›a. Nu se încumetau să repună piatra sfântă la locul ei câtă vreme È™arpele veninos priveghea iscoditor. Dar Mohamed s-a ridicat È™i a propovăduit: - Șarpele verde vi l-a trimis Lat È™i Uzza, idolii voÈ™tri, È™i Iblis, cel rău, ca piatra sfântă să nu mai revină la locul ei. PermiteÈ›i-mi să mă apropii de È™arpe È™i să-i retez capul. ÃŽnsă le era teamă de răzbunarea È™arpelui È™i a idolilor lor È™i au È›ipat: - Nu, îl vom hrăni în continuare cu bucate alese, să-l îmbunăm. Și într-o zi au aruncat în fântână un copil pe care È™arpele l-a devorat. Atunci, Mohamed s-a strecurat într-o noapte până la el È™i, în vreme ce ei dormeau, l-a omorât cu o piatră. Acum, când trebuia din nou zidită piatra sfântă, între QuraiÈ™iÈ›i s-a stârnit o gâlceavă pentru a vedea cărui trib îi va reveni onoarea de a instala piatra neagră. Au adus potire cu sânge È™i au legat învoieli unii contra altora, au bătut tobe È™i È›ambale È™i au suflat din fluiere È™i trompete. Flamura războiului strălucea deja departe în noapte. Mohamed însă s-a înfiinÈ›at dinaintea QuraiÈ™iÈ›ilor È™i a zis: - DaÈ›i-mi o È›esătură de aur. Și i-au înmânat-o. Atunci a pus piatra neagră pe È›esătura aurie È™i a dat fiecare colÈ› al pânzei câte unui membru din cele patru seminÈ›ii ale QuraiÈ™iÈ›ilor. Astfel cele patru clanuri ale QuraiÈ™iÈ›ilor au dus împreună piatra sfântă la locul ei. Hind, fiica lui Otba, îi tot dădea târcoale lui Mohamed. I-a trimis o scrisoare printr-o sclavă. „Hind, fiica lui Otba, către Mohamed, nepotul lui Abu Talib: Te iubesc, Mohamed, È™i îți dăruiesc virginitatea mea. Mă rog È›ie în noaptea asta să vii la mine. Cea care È›i-a adus această misivă te va aÈ™tepta în piaÈ›a Kaaba È™i te va conduce. Cu dor È™i dulceață. Hind.†Mohamed a rupt scrisoarea È™i a lăsat-o fără răspuns. Atunci ea i-a trimis după trei zile alt înscris: „Hind, fiica lui Otba, către Mohamed, mesagerul Domnului. Am auzit câte ceva despre învățătura ta asupra unui Dumnezeu unic È™i sunt dornică să o cunosc. Nu mă lăsa să lâncezesc prea mult în necunoaÈ™tere È™i sărăcie spirituală. Tânjesc după învățătura sfântă È™i sunt setoasă să o beau din gura profetului. Hind.†Mohamed vedea limpede în sufletul ei, a rupt È™i epistola aceasta È™i n-a catadicsit să-i răspundă. De atunci, ea i-a devenit inamicul cel mai încrâncenat. Khuwaylid a adus din Siria o coloană de sclavi, bărbaÈ›i È™i femei. A trimis după fiica lui, i-a mângâiat părul È™i a rugat-o să-È™i aleagă cei mai buni sclavi È™i cele mai frumoase sclave înainte să-i vândă. Khadidja l-a ales pe Ali, feciorul, pe care l-a luat drept slugă È™i pe Maria, creÈ™tina coptă, fata cea mai frumoasă pe care a văzut-o vreodată. Și-a pus în minte să o facă prietena ei È™i a dăruit-o mai departe lui Mohamed care a ales-o drept a doua soÈ›ie È™i a iubit-o cu tandreÈ›e. Mi-a devenit insuportabilă vederea oamenilor, minciuna gurii lor, infatuarea feÈ›ei lor. Sunt ca melcii ieÈ™iÈ›i din ei înÈ™iÈ™i, dar casa È™i adăpostul lor e departe în urma lor, iar dâra lor băloasă a dispărut, È™i niciunul nu mai găseÈ™te cetatea de refugiu. Darămite eu, o, Dumnezeule, ce cuc jalnic îmi sunt! ÃŽnger căzut! Un iubit fără iubire! Asemeni grădinarului care ia apă în gură pentru a uda florile, am cuvinte frumoase în gură È™i le las să plouă peste o pajiÈ™te uscată. La ce-i ajută ploaia de cuvinte firului de iarbă dacă soarele, înfăptuirea luminii, nu i se alătură? Mi-e scârbă de mine ca de un È™obolan mort. Put de putreziciunea inacÈ›iunii. Sunt o batjocură: a păianjenului care È›ese, a lupului care vânează, a furnicii care hărniceÈ™te, a porumbelului care uguieÈ™te, a È™tiucii care se repezeÈ™te. Nu fac altceva decât să visez. Nu vreau altceva decât dorinÈ›e. Nu pot altceva decât să te onorez, Pământ, să te iubesc, animal, să te laud, Spirite ¬– pe mine însumi, în schimb, vagabond fără È›el printre viclenii È™i vicii, beat de inacÈ›iune, trebuie, da, să mă dispreÈ›uiesc până la neînchipuit È™i inexprimabil. Mohamed s-a azvârlit în singurătatea aprigă È™i viforoasă care îl zdruncina ca o mare. Nimeni n-avea dreptul să se încumete în bărcuÈ›a sa firavă pe valurile flagelate de biciul Domnului, ele ar fi făcut-o bucăți È™i ar fi aruncat-o la mal ca pe o epavă inutilă. Nici însăși Khadidja, È™arpele scânteietor, n-a escaladat stâncile însorite ale sihăstriei. Nici însăși Maria, pasărea cântătoare, n-a izbutit zborul dureros peste tufiÈ™urile de spini È™i beÈ›ele cu clei È™i plasele vânătorilor de păsări. Mohamed jubila: zâmbetul său vuia în văzduhuri; fruntea sa furtuna spre nori: Sunt singur! ÃŽn sfârÈ™it, nu mai urmez pe nimeni È™i sunt eu însumi! Soarele este soarele meu, îmi port pasul meu. Mă văd în oglinda pârâului È™i sunt atins. Mă aplec la mal È™i îmi beau, setos, chipul. Noaptea cad stele în calea mea È™i sunt pietricele care strălucesc sub clarul lunii. Le ridic cu mâna mea È™i le privesc dornic. Șopârla, mica mea surioară, îmi susÈ›ine pe perete privirea È™i văd cu duioÈ™ie cum dispare într-o gaură întunecată. Eu care în tovărășia È™i josnicia oamenilor am învățat să mă urăsc – îndrăznesc pentru prima dată să mă iubesc È™i mă plâng ca un copilaÈ™ într-un somn fericit... Mohamed a cutreierat cele mai adânci văi de la Mecca. Sălbăticia se degaja dinaintea lui. TufiÈ™urile încâlcite se deznodau. MlaÈ™tina se făcea pământ. Izvorul argintiu, lecuire. Pietrele se netezeau sub pasul său vesel. Pinii se prosternau. Iar stâncile azvârleau ecou după ecou ca o minge sunătoare: „Slavă È›ie Mohamed, trimisul lui Dumnezeu!†De zeci de ani nu mai fusese un Ramadan atât de torid. Pe străzile oraÈ™elor, catârii cădeau morÈ›i. Cămilele piereau de sete. Câinii deveneau turbaÈ›i. De-a lungul rutelor de caravane, ca niÈ™te borne pe un drum al durerilor, luceau cadavrele arabilor răpuÈ™i de soare. – Khadidja È™i Maria zăceau în umbra pietrelor casei, în odăile cele mai lăuntrice È™i mai răcoroase, pe covoare de rafie. S-au lepădat de haine care, strânse ghem, păreau să se zgâiască din penumbră ca un idol multicolor. Sânii lor frumoÈ™i radiau asemeni unor lampe albe. Ele beau apă fructată, ronțăiau zaharicale È™i jucau moară. Un canar chinez domesticit, cu un ciuf roÈ™u aprins, surprinzător de asemănător cu creasta unui cocoÈ™, sărea pe câmpurile tablei de joc, ciripind dintre piese. Deodată, Ali, feciorul, a dat la o parte perdeaua È™i a anunÈ›at: - Stăpână, un servitor stă la poartă È™i nu se dă dus. I-am oferit curmale. Le-a dat la o parte. I-am oferit monezi. Mi le-a aruncat din mână. Barba È™i părul îi sunt încâlcite ca pădurea de brazi. Pute ca un È™acal. Corpul îi e acoperit de cruste negre. Seamănă cu un crab. Dă din mâini ca aripile unei mori. Din gură îi picură salivă fierbinte ca plumbul topit. Are niÈ™te ochi mari ca de nebun. DoreÈ™te să vă vorbească, stăpână... Maria tremura. Dintre degete i-a căzut o piesă de joc È™i a zornăit pe tablă. Canarul a È›ipat. Khadidja È™i-a rezemat bărbia în palmă. - Adu-ne ceva să ne acoperim, Ali. Feciorul s-a furiÈ™at prin încăpere. Lămpile albe s-au stins sub văluri. - Bărbatul poate să intre. Pocnind din toate încheieturile, un moÈ™neag firav a trecut pragul dănÈ›uind. Aerul s-a umplut de o duhoare infectă. Urâțenia pocea privirile care-l contemplau. Părul încărunÈ›it îi creÈ™tea ca ciupercile pe cap. Burnusul care-l acoperea parcă cu aripi de corb îi cobora pe coapse terfelit È™i sfâșiat. El s-a prăbuÈ™it între femei mormăind. - Mohamed! au izbucnit femeile. Și au sărit ca bambusul de È›epene. Vălurile le-au alunecat de pe È™olduri. Sânii albi le străluceau. Mohamed s-a vindecat. Femeile l-au îngrijit ca un copil: cu carne de pui È™i lapte de măgăriță. ÃŽl spălau È™i îl pieptănau dimineaÈ›a. ÃŽl purtau într-un scaun seara, când se lăsa răcoarea, pe acoperiÈ™. Atunci È™edea în scaun È™i privea stelele cu ochii goi. - Lumină preaiubită! rostea el È™i făcea semn surorilor lui aurii. ÃŽntr-o zi, când Mohamed È™i-a venit în fire, a zărit-o pe Khadidja vorbind cu un călător care sosise de la Medina È™i care făcuse pentru ea afaceri bune cu esenÈ›e È™i uleiuri. - ÃŽn timp ce tu bolboroseai cu febră - Khadidja îl privea - am făcut afaceri. - O, femeie, a grăit Mohamed, Cuvântului îi vor creÈ™te picioare È™i se va pune în miÈ™care. Va fi un trup È™i va avea o frunte. Mâinile lui bătucite vor flutura sabia È™i Cuvântul îi va ucide pe cei care nu cred în puterea Cuvântului. Toamna care înroÈ™ea È™i înnegrea frunzele colora È™i barba È™i părul lui Mohamed în negru. Membrele lui se refăceau, muÈ™chii lui se împlineau. Putea ca odinioară să meargă fără baston. Sprijinit uÈ™or de Maria, È™i doar din duioÈ™ie, pășea în seara licăritoare. - PovesteÈ™te-mi, Mohamed, a zis Maria, ce s-a întâmplat de când ne-ai părăsit în luna Ramadan. Oricât te-ar face să suferi. Oricât te-ar apăsa memoria: arunc-o de la tine la mine. Vreau să-È›i car toate poverile cu plăcere È™i veselie până la sfârÈ™itul tuturor timpurilor. Dar dacă cuvintele mele te agasează asemeni țânÈ›arilor, ori te înÈ›eapă asemeni cactuÈ™ilor veninoÈ™i: atunci să tăcem È™i să rămânem tăcuÈ›i asemeni palmierilor întunecaÈ›i pe cerul albastru. Mohamed a prins un gândac zburător. - Mi se părea că de secole pribegesc stingher pe lume. Un om singur. Fără frate È™i fără soră, fără soÈ›ie È™i fără iubită care să mă îndrăgească. Mă hrăneam cu rodurile sălbăticiei È™i îmi astâmpăram setea la pârâurile săltăreÈ›e. O dată mă chinuia foamea de carne. Mi-am cioplit un arc È™i o săgeată È™i am vânat o căprioară. Mi-am întins arcul, sâgeata a țâșnit din coardă – È™i m-am prăbuÈ™it. Sânge curgea din pieptul meu. Săgeata mă găurise pe mine. Niciodată n-am mai vânat un animal de atunci. Gazelele È™i leii îmi urmau prietenoÈ™i paÈ™ii. Din văzduh, porumbeii È™i vulturii mă salutau clonțăind. Barbă È™i peri îmi creÈ™teau pe cap, pe piept È™i pe picioare. Am devenit sălbatic È™i bătrân È™i nu mai aveam niciun gând, nicio È™tiință, nicio raÈ›iune. Atunci am ajuns la muntele Hira È™i m-am cățărat gemând. Iar când am atins vârful – am urcat totuÈ™i luni È™i ani –, m-am cufundat într-un somn adânc. Dintr-acesta s-a ivit ca din valuri neguroase un tânăr frumos. Èšinea în faÈ›a chipului său o È›esătură de mătase acoperită de înscrisuri. Nu i-am văzut chipul, ci doar statura lui de fildeÈ™. Iar tânărul a grăit: „CiteÈ™te!†Dar eu am îngăimat morocănos niÈ™te sunete abia înÈ›elese – de-a lungul anilor È™i veacurilor de singurătate îmi uitasem È™i îmi pierdusem limba. Atunci tânărul mi-a azvârlit pe cap acea È›esătură, că am crezut că o să mă sufoc, È™i a tunat È™i a fulgerat: „Mohamed! Dumnezeu te cheamă! Eu sunt Gabriel, trimisul Său!†Glasul lui Mohamed a crescut È™i s-a repercutat ca un tunet în ecou pe falezele albastre ale cerului. - Atunci, însă, îngerul a smuls pânza È™i odată cu ea È™i capul meu care plutea ca o imagine însângerată pe mătase. Când mi-am venit în fire, mă aflam în braÈ›ele tale, Maria, È™i în braÈ›ele Khadidjei. Am mai văzut dispărând spatele brun al unui tânăr care pășea înspre amurgul roÈ™iatic. La mare depărtare, acesta s-a risipit în chip imaterial È™i a dispărut într-un nor auriu. Maria È™i-a desfăcut larg braÈ›ele. Ea se cufunda în noapte la pieptul surorii. ÃŽn luna Dsu-l-kaadeh, Mohamed a escaladat a doua oară muntele Hira. Când Mohamed a revenit de pe Hira, a înconjurat de È™apte ori Kaaba, apoi a rămas imobil sub soarele amiezii, împietrit ca o statuie, È™i nicio picătură de sudoare nu i-a perlat fruntea. Dar a trimis-o pe Maria, copta, iubita lui, cu purtări alese, prin oraÈ™. Ea asculta bucuroasă de poruncile lui, căci credea în el, iar, în noapte, dorinÈ›a ei care se odihnea dinaintea culcuÈ™ului ei ca un cîine era aceasta: „Dă-mi, Doamne, un copil al lui Mohamed, ori dacă vrei, o fiică. Da, lasă-mă să nasc un animal: un È™arpe ori un miel – un izvor ori un stei – doar să fiu însărcinată È™i să procreez pentru el ceva viu sau mort. Căci tot ce vine de la el e bun: fie că e biciul, fie că e sărutul. Iubirea sau dispreÈ›ul. †Maria, copta, mergea prin oraÈ™ È™i suna dintr-un clopoÈ›el. Și poporul dădea năvală; bărbaÈ›i È™i femei È™i copii, iar un bătrân cu barbă albă – era însă Abu Bekr, un ciudat erudit – a întrebat-o: - De ce suni din clopoÈ›el, tu, frumoasă fată? Nu eÈ™ti Maria, copta? Ne îmbii la o sărbătoare colorată cu vin, muzică È™i hore? PriveÈ™te, soarele e sus È™i ne arde frunÈ›ile ca niÈ™te făclii prea apropiate. AÈ™teaptă seara plăcută, noaptea devotată, È™i cheamă-i atunci, dar încetiÈ™or, cu însemnul păsărilor, pe iubiÈ›i. Dar Maria a spus: - Eu sunt Maria, copta, È™i vă invit, QuraiÈ™iÈ›i, în numele lui Mohamed, la serbare. El vă aÈ™teaptă în piaÈ›a Kaaba È™i vă roagă să veniÈ›i numaidecât. Cine se grăbeÈ™te la el, se va prenumbla în umbră, chiar de Soarele s-ar dezlănÈ›ui din zenit. Va găsi delectare, băutură È™i serbare sfântă. AÈ™a vorbea Maria È™i se grăbea pe străzile fierbinÈ›i. ÃŽi părea că merge pe cărbuni aprinÈ™i. Dar nu-È™i simÈ›ea defel tălpile încinse. Dădea din clopoÈ›el È™i-È™i rostea cuvântarea. QuraiÈ™iÈ›ii au intrat în casele lor È™i s-au gătit de sărbătoare. Femeile s-au acoperit în mătase È™i È™i-au vopsit genele È™i buzele. Brățări de aur le încingeau fragilele glezne. Amulete le atârnau de părul împletit până între sâni: scarabei sau libelule de piatră. BărbaÈ›ii se înfășurau cu o centură din piele de capră în jurul burnusului strălucit È™i înfingeau în ea pumnale È™i arcuri È™i fluiere. Copiii, însă, care nu avea nevoie de nicio găteală, È›opăiau despuiaÈ›i printre părinÈ›i È™i fraÈ›i, se aruncau l-a pământ, se săltau spre cer È™i nechezau ca mânzii, ori uguiau ca hulubii. Când s-au reunit cu toÈ›ii (dar printre ei se aflau Otba, emirul, Abu Talib, unchiul, È™i Iblis, cel rău), Mohamed È™i-a ridicat glasul ca un scut asupra lor È™i a grăit: - QuraiÈ™iÈ›i! FraÈ›i È™i surori! S-a împlinit timpul să nu mai merg la fiecare dintre voi, È™i să vă anunÈ› adevărul confidenÈ›ial. Dumnezeu mi-a apărut pe muntele Hira, care de acum va fi numit Muntele Sfânt, sub chipul unui tânăr frumos, È™i a poruncit: Mergi dinaintea lor cu ceea ce È›i-am poruncit. Predică poporului tău È™i acoperă cu aripile tale pe credincioÈ™ii care te urmează. GrăieÈ™te: eu sunt predicatorul lămuritor. Nimeni nu se întoarce acasă decât prin mine. QuraiÈ™iÈ›i! S-a împlinit timpul. Ororile pe care le-aÈ›i făcut cu ajutorul idolilor Lat È™i Uzza sunt suficiente È™i arhisuficiente. Minciuna vă pare un mijloc agreabil de a trăi. Să înÈ™eli un frate, să încalci un jurământ ori o căsătorie vă era o plăcere. Aurul! Stătea scris cu fir de aur pe stindardul dorinÈ›elor voastre. Aurul străluceÈ™te în ochii voÈ™tri morÈ›i. Aurul vă țâșnea din inimi. ÃŽn aur se cufundau mâinile voastre găunoase. Lat se lăfăia pe un soclu de aur. Uzza halea zilnic mii de uncii de aur. Nu se mai spunea nevestei: te iubesc. Se spunea: aur. Nu se saluta fratele: Dumnezeu să te binecuvânteze! Se spunea: aur. Primul cuvânt pe care sugaciul învăța să-l rostească era: aur. Ultimul pe care care-l îngăimau buzele pălite ale moÈ™neagului: aur. Cu aur v-aÈ›i aservit fraÈ›ii, aÈ›i cumpărat robi È™i roabe care să vă servească, maÈ™ini vii, bune să bată aurul ca grânele. Și cu toate astea, sclavul e om ca È™i voi: cu sânge în vene È™i cu suflet în inimă. EliberaÈ›i-vă sclavii, quraiÈ™iÈ›i. SpuneÈ›i: toÈ›i oamenii ar trebui să fie liberi, făcuÈ›i după chipul unic al Dumnezeului unic. ÃŽn libertate trebuie să-È™i săvârÈ™ească fiecare fapta, fiecare să-È™i gândească gândurile, fiecare să-È™i exerseze acÈ›iunea, fiecare să-È™i viseze visul. Fiecare să se bucure de fericirea sa! Libertate, QuraiÈ™iÈ›ilor, pentru fiecare fiu, o mamă. Pentru fiecare fiică, un tată. Aceasta să fie plantată ca un stâlp puternic al legii celei noi: Libertatea! Apoi, QuraiÈ™iÈ›i: daÈ›i jos de pe tronul lor de aur pe idolii de aur Lat È™i Uzza. PuneÈ›i pe soclul credinÈ›ei pe Spiritul unic! Nu: Aur! QuraiÈ™iÈ›ilor; Spirit! Să fie strigătul vostru de luptă. Există un singur spirit căruia să-i zidiÈ›i altare È™i moschei. V-a aruncat odată din cer piatra sfântă! Azi vă vorbeÈ™te printr-o gură omenească. RecunoaÈ™teÈ›i semnele pe care le-a dat: Dumnezeu nu lasă să plouă zadarnic ploaia stelelor. Nu zadarnic a creat femeia È™i bărbatul, soarele È™i luna, moartea È™i viaÈ›a: care se completează. Pământul e cel mai mare miracol. Omul cea mai inumană dintre creaturi. RecunoaÈ™teÈ›i, QuraiÈ™iÈ›ilor, pe Domnul vostru adevărat. Să fie plantat cel de-al doilea stâlp al noului templu: credinÈ›a în Dumnezeul unic! Binele unic! Spiritul unic! Allah il Allah! Mohamed stătea cu braÈ›ele răstignite contra cerului strălucitor. O tăcere de plumb atârna asupra pieÈ›ei toride. Atunci în direcÈ›ia lui Mohamed zbură o piatră (prima, însă, a azvârlit-o Iblis cel rău), apoi o a doua È™i a treia. Apoi, în fine, asupra lui Mohamed, se abătu o grindă de pietre aruncate într-o tăcere teribilă. Mohamed a fost grav rănit, È™i a fost transportat de Ali, feciorul, È™i Maria, copta, în casa Khadidjei, unde s-a vindecat de rănile sale înainte de apusul soarelui, È™i s-a prosternat spre apus, plin de recunoÈ™tință, pentru a se ruga. SculptaÈ›i de vânt în stranii figuri, norii se zoreau dinaintea lunii: ornamente florare, inele întunecate, pantere horăite, păsări somnoroase, crocodili subÈ›iri, oameni fantastici cu picioare de capră È™i coarne de sălbăticiuni. Vântul stârnea colbul de pe străzi È™uierând. Când È™i când între făpturile nebuloase se ivea câte o stea liniÈ™tită È™i neschimbătoare. Mohamed se răsucea fără somn de pe-o parte pe alta. DimineaÈ›a se codea. Și tot nu voia să se apropie. - Sunt uitat? Alungat? Un ghem de haine vechi – azvârlite într-un colÈ›? Cine mă aude când vorbesc? Cine mă vede când pășesc? Mohamed a sărit. L-a trezit cu piciorul pe Ali care dormea în apropierea lui. Feciorul È™i-a frecat obrajii È™i ochii umflaÈ›i de somn. - Ce doreÈ™ti, stăpâne? Mohamed È™i-a plecat pleoapele. - Urmează-mă, băiete. Mi-e teamă... singur. Vreau ca ceva viu să se È›ină de mine. Singuri È™i sub ecoul paÈ™ilor străbăteau străzile noptatice ale Meccăi. Luna le arunca dinainte umbrele lor lungi È™i subÈ›iratice. Pisicile le tăiau calea: ieÈ™ind din ungherele întunecoase, dansând uÈ™urel ca în beÈ›iveala de arnică. Câinii lătrau curajoÈ™i: departe dindărătul gardurilor. Hienele urlau dinaintea porÈ›ilor. Un cocoÈ™ se ridica alb pe un zid. Traversau oraÈ™ul mut în zigzag. Portalurile cu arce îi primeau întunecaÈ›i È™i îi eliberau strălucitori. Norii pensulau luna cu negru. O stea s-a ivit, liniÈ™tită È™i neschimbătoare. S-au grăbit de-a lungul unei alei de palmieri. O poartă s-a deschis pentru ei. Ali, feciorul, s-a tras înapoi, înfiorat. Se aflau la cimitirul din Mecca. Mohamed a pășit până în mijlocul mormintelor. Mormintele s-au deschis. Cât vedeai cu ochii, È™i până la capătul lumii, rândurile placide de morÈ›i se înÈ™irau în lumina albă a lunii. Tigvele străluceau ca opalele. Scheletele stăteau lângă schelete tremurând în linÈ›olii subÈ›iri. Mohamed È™i-a ridicat glasul. Ca un toiag din bronz, spărgea singurătatea. - MorÈ›ilor, vă salut! Un muritor binecuvântează morÈ›ii! Celor vii mă adresez ca unui perete gol. Urechile lor sunt astupate cu câlÈ›i, iar buzele lor sunt pecetluite cu clei. Astfel, îmi ridic vocea înspre morÈ›i, să mă numească fratele lor È™i să mă înÈ›eleagă. Voi, morÈ›ilor, care sunteÈ›i nenumăraÈ›i ca nisipul deÈ™ertului, nu-l dispreÈ›uiÈ›i È™i nu-l alungaÈ›i pe cel care se refugiază la voi, năpăstuit. E mai neînsemnat ca cel mai neînsemnat dintre voi. E mai necunoscător ca cel mai necunoscător dintre voi. Of, de-ar avea dreptul să fie unul dintre voi măcar pentru o oră: încărcat ca de nestemate cu înÈ›elepciune È™i virtute, s-ar întoarce în cercul celor vii pentru a-i converti miraculos, negreÈ™it... Tăcute, rândurile de morÈ›i îl ascultau. Cât vedeai cu ochii, È™i până la capătul lumii, se întindeau mormintele, unul după altul. Tigvele străluceau ca opalele. Scheletele stăteau lângă schelete, în giulgiuri fine, tremurând nespus în lumina albă a lunii. Primii opt credincioÈ™i care s-au alăturat lui Mohamed, în pofida tuturor vrăjmășiilor, au fost: Ali, feciorul, Zeid Ibn Haritha, libertul, Abu Bekr, cel învățat, Otham, cel milostiv, Abd Errahman, cel drept, Zubeir, cel bun, Saad, cel vajnic, Talha, cel frumos. ÃŽnsă, când Talha s-a convertit la Mohamed, fetele care îl înconjurau i-au murmurat: - N-o să ne mai iubeÈ™ti, frumosule Talha? - Mereu vă voi iubi, a zis Talha smulgându-se din mâinile delicate ale brunei Ebra; dar privirea lui zbura peste munÈ›i, È™i îi asculta doar vocea. Mlădierea ei, atât de îmbietoare, îi devenise străină. Ebra s-a făcut sarcastică: - Mohamed o să te sluÈ›ească È™i o să-È›i sape riduri în obraz, ca să-È™i semene înÈ›elepciunea. Nicio fată n-o să se mai îndrăgostească de tine. ÃŽnÈ›elepciunea e pentru moÈ™negi, Talha – la ce-È›i va servi? E o babă uscată cu sânii lăsaÈ›i. Uită-te la ai mei, frumosule Talha, răsar din pământ ca doi munÈ›i. Vino È™i odihneÈ™te-te între ei. Privirea lui Talha a revenit din vârfurile eterne, unde s-a odihnit, È™i a zis: - Nu am nevoie de odihna trupului tău, căci m-am odihnit pe munÈ›ii eternității. Norul melancoliei m-a adumbrit. Râul întunecat a curs până la picioarele mele: un vas sirian cu flamură naviga pe el, cântecul morÈ›ilor răsuna È™i suna dulce ca trilul păsărilor de dimineață. Pe Ebra a buÈ™it-o râsul. Fetele au încins o horă în jurul lui Talha È™i au ciripit: Frumosul Talha Fuge de fete, La morÈ›i se duce, La morÈ›i cu laude. Frumosul Talha, Pe munÈ›i se duce Copaci mângâie, La izvor suspină. Frumosul Talha, Un nour iubeÈ™te, Dimineață È™i seară, Pe el îl pândeÈ™te. Dar îi scapă, Dar îi dispare, Bietul Talha, Fuge după el! Cufundat în gânduri, Talha a intrat în horă, ca un dansator singuratic într-un bordel de băieÈ›i. Obraznicele îl urmau râzătoare, drăgăstoase È™i vioaie. Mohamed vedea o semnificaÈ›ie deosebită în cei opt discipoli ai săi: imaginea bine rânduită a unei stele. Cel care a ajuns primul È™i cel mai uÈ™or la credință: copilul, omul cel mai liber. Pe urmă, sclavul, care-È™i cunoaÈ™te lanÈ›urile, È™i care a scăpat de ele prin eliberare. Apoi eruditul serios, cel care se străduieÈ™te È™i caută. Apoi milostivul care a renunÈ›at de bunăvoie la bogății. Pe urmă, cel drept care nu vorbea despre drept, ci despre dreptate. Apoi, cel bun care prin suferinÈ›i a ajuns la bunătate. Pe urmă, cel curajos care după ce a dat de pământ cu o mie de duÈ™mani a ajuns în fine să se biruiască pe el însuÈ™i. ÃŽn cele din urmă, cel frumos care flutură dinaintea lui chipul lui Dumnezeu ca o flamură: care prin vanitatea È™i aroganÈ›a sa ajunge totuÈ™i cel mai greu la Dumnezeu. Adesea trebuie să-l mănânce mai întâi lepra sau variola ca să-È™i dea seama că alegoria pictată e efemeră. Mohamed a grăit: - Primul È™i ultimul membru al inelului meu îmi sunt cele mai dragi. Ele strâng începutul È™i finalul cercului: Ah, Ali, băiatul, È™i Talha, cel frumos: să pășească alături de mine. Sprijinit de braÈ›ul lor vreau să caut paradisul. Să fugim prin toate cerurile: o constelaÈ›ie triplă a sufletului, până ce Dumnezeu, în cel de-al È™aptelea cer, ne va lua de la ochi ultima legătură, iar noi, doar uÈ™or orbiÈ›i, vom descoperi lumina de nestins, lampa eternă. QuraiÈ™iÈ›ii îl luau în derâdere pe Mohamed că stătea în templul Kaaba cu oamenii neînsemnaÈ›i, È™i chiar umili. - VedeÈ›i, strigau ei, prin Mohamed, Dumnezeu a izbăvit-o È™i a graÈ›iat-o pe puÈ™lamaua asta bătrână de Fukeiha Yasar. Dacă cuvintele lui Dumnezeu ar fi de băut, ar putea deveni un om tare elocvent È™i chiar sfântul sfinÈ›ilor. Dar Mohamed s-a năpustit asupra lor ca un leu înfuriat: - Fukeiha n-a vrut să fie mai mult decât este: un prăpădit cu o inimă luminoasă. Dar voi, nobili domni È™i negustori bogaÈ›i, ce sunteÈ›i voi? Straie de mătase din care se ridică statui de căcat. Sclava care i-a înmânat odinioară lui Mohamed misiva de la Hind, l-a pândit când, într-o dimineață, înainte de răsăritul soarelui, el a intrat în sanctuarul de la Kaaba. - Ce vrei, fătuco? a întrebat-o blând pentru a nu tulbura lumina ce urma să înflorească. Ea È™i-a înclinat capul egiptean: - Dintre toate roabele am fost aleasă să mă ofer È›ie, Mohamed. Tu te lupÈ›i pentru libertatea noastră a tuturor. Astfel ne-am pus de acord ca una dintre noi, drept modestă mulÈ›umire, să-È›i închine libertatea trupului ei feciorelnic. Soarta m-a ales pe mine. Du-mă la locul sfânt, să fiu È™i eu sfinÈ›ită. Mohamed a condus-o în templu. S-a aruncat peste ea. Numele ei era AiÈ™a. Ea a devenit cea de-a treia nevastă È™i strămoaÈ™a califilor. Când a eliberat-o de fecioria ei, sângele a curs peste piatra de altar. După răsăritul soarelui, intrând în sală, paznicii au descoperit pe dalele altarului un buchet de flori de mac roÈ™ii. Otba, Iblis, sub înfățiÈ™area unui QuraiÈ™it de vază, È™i mulÈ›i alÈ›i iluÈ™tri ai clanului s-au întâlnit într-un bordel de băieÈ›i din oraÈ™ul vechi. Fiecare avea lângă el pe perne un băiat. Se auzeau râsete. Strune în surdină, plescăituri seci de săruturi. Lămpile străluceau ca niÈ™te portocale aprinse. Un băiat simula o împreunare cu o capră dresată. Otba a grăit: - Mohamed a depășit orice limită. Până acum i-am trecut cu vederea rătăcirile demente, din consideraÈ›ie pentru Abu Talib, unchiul lui È™i prietenul meu. Dar aderenÈ›ii lui se înmulÈ›esc. Pe uliÈ›ele întunecoase au È™i răsărit feÈ›e sumbre ca iedera sălbatică. Sclavii È™i sclavele nu mai vor să-È™i poarte lanÈ›urile È™i cârâie că zeii nu ar vrea sclavia. Că exista un singur Dumnezeu: Dumnezeul iubirii. Capra a behăit. Iblis, chiorul, a îngânat behăitul: - Nu onorăm È™i noi aici un zeu: zeul iubirii? S-a râs È™i s-a zâmbit. Malik, hangiul grăsan, care-È™i târa dinainte burdihanul moale ca un sân lăsat de babă, a nechezat. Otba a continuat: - De curând am întâlnit doi băieÈ›i la jocul cu mingea. ÃŽÈ™i aruncau mingea de la unul la altul È™i strigau: „ăsta-i capul lui Lat. A fost spânzurată.†ori „ăsta-i capul lui Uzza. A fost decapitată.†¬– Asta-i opera lui Mohamed: otrăveÈ™te tineretul. Abu Sehern mângâia buclele negre ale băiatului său: - Nu-l înÈ›eleg pe Mohamed: e vreun vrăjitor? Abu Sofjam a declarat: - Nu-i vrăjitor. Nu face semne È™i nu rosteÈ™te formule ca vrăjitorii... - O fi vreun posedat? - Am văzut îndrăciÈ›i: dau din braÈ›e înfierbântate, în foc È™i pară. ÃŽÈ™i împlântă ace în obraji. Calcă pe smoala fierbinte. Mohamed nu face nimic de genul ăsta. - Atunci o fi vreun poet? - Am citit poeÈ›ii din vremurile de odinioară È™i din vremurile noi. Mohamed nu vorbeÈ™te ca ei. VorbeÈ™te fără rime. Atunci se ridică glasul de tinichea al lui Iblis: - Nu-i nebun, nu-i poet, nu-i vrăjitor È™i nici posedat. Știe prea bine ce vrea. Vrea, o, Otba, puterea în stat. Vrea să se drapeze în mantia regală, ca întreaga Arabie să-l aclame ca principe, È™i să fie respectat È™i umplut de bunuri de toÈ›i ceilalÈ›i. O, prieteni, aceasta este adevărata față a lui Mohamed È™i izvorul tulbure al planurilor sale. Otba a oftat: - Ce o să ne facem? Multora dintre noi ne e rudă. Pe unchiul său îl stimez. Cumnatul lui e un om remarcabil. - AlegeÈ›i din cele patru seminÈ›ii ale QuraiÈ™iÈ›ilor câte un tânăr dârz, a sfătuit Iblis. PuneÈ›i-le în mână o sabie, ca să-l doboare când se duce la Kaaba de dimineaÈ›a, să-È™i facă rugăciunea. Niciun trib nu va cădea vinovat, căci vina va fi împărÈ›ită între toate cele patru seminÈ›ii, iar sângele lui va fi răspândit pe toate familiile... Cuvintele lui Iblis au fost aplaudate cu vivacitate. Copiii maimuțăreau ovaÈ›iile stăpânilor lor È™i aplaudau din mâini mici ordinul de asasinare. MiÈ™cările de aplauze ale mâinile s-au preschimbat într-o horă dansată de doisprezece băieÈ›i. Mohamed urma să fie ucis la rugăciunea de dimineață de patru tineri înarmaÈ›i cu spadă. O negură le-a înceÈ›oÈ™at ochii într-atât, că s-au ucis între ei. Iblis, chiorul cu banderola roÈ™ie, le-a găsit leÈ™urile când căuta cadavrul lui Mohamed. Și-a ridicat spre cer braÈ›ul ridat ca o cracă uscată. Din acel moment, musulmanii, adepÈ›ii lui Mohamed, au avut multe de îndurat. I-au aruncat pe cei neînsemnaÈ›i, pe cei care n-aveau nicio legătură cu familiile nobile, în pivniÈ›e umide È™i reci, ca după aceea, legaÈ›i de pietre, să-i abandoneze dogorii soarelui din deÈ™ert. Șerpii È™i broaÈ™tele erau tovarășii lor, È™i puricii pustiei care se cățărau între degete È™i le devorau picioarele. Erau vârâți în cuÈ™ti în care nu puteau sta nici jos, nici în picioare, È™i, pe jumătate alungiÈ›i, erau îndopaÈ›i să devină creaturi diforme, ca apoi, brusc, prin înfometare, să ajungă numai piele È™i os ca păsările. Khadidja È™i Abu Talib care l-au sprijinit pe Mohamed prin reputaÈ›ia lor au murit într-o lună. Mohamed i-a pus o coroniță de mac roÈ™u, floarea profetului, È™i a privegheat-o alături de Maria, copta, È™i AiÈ™a, strămoaÈ™a califilor. Gabriel, îngerul, veghea la căpătâiul lor È™i aprindea stele la lumânările mortuare. Mohamed se întorcea de la plimbările de seară mânjit de rahatul aruncat. QuraiÈ™iÈ›ii batjocoreau: - Dacă eÈ™ti trimisul Domnului È™i poÈ›i să faci miracole, transformă atunci rahatul într-o coroană de aur care să-È›i decoreze capul È™i să te ridice la rangul de prinÈ›! Balega de cămilă i se lipise de frunte. Maria îi spăla capul plângând. Un rododendron a înflorit în Mohamed È™i s-a urcat până la firmament. - Nu plânge, fetiÈ›o, trebuie să părăsesc pentru o vreme piatra cea sfântă È™i È›ara-mi inospitalieră. Dar mă voi întoarce pentru a o adăuga drept cheie de boltă la edificiul meu. Du-te la Abu Bekr, la Talha È™i la ceilalÈ›i È™i convoacă-i în secret la grota muntelui Thaur dedesubt de oraÈ™. Iblis, cel rău, care a aflat de planurile lui Mohamed, a trimis un ucigas cu simbrie să-l omoare în somn în ultima noapte. Când acesta s-a furiÈ™at la patul lui Mohamed È™i a tras de pe el mantia verde din Hadhramaut, cu pumnalul scos, să-l înfingă în grumazul lui Mohamed, a descoperit un tânăr de o frumuseÈ›e nepământească, adâncit în cel mai blând somn. Din mâna ucigaÈ™ului, pumnalul a căzut zornăind pe pardoseală È™i s-a avântat vâjâind spre fruntea lui. ÃŽn grota muntelui Thaur, credincioÈ™ii s-au întâlnit noaptea, pregătiÈ›i de plecare. Mohamed călărea o cămilă costelivă, cel mai firav animal al caravanei, alături de AiÈ™a care purta copilul lui în corset. Seara, însă, când înfometaseră, iar Ali a muls cămila, a muls multe ciubere pline. Când s-au întins la somn, curmali È™i smochini le-au împresurat aÈ™ezarea, È™i ei au mâncat È™i au băut pe săturate. Maria a zis: - Mergem printr-o grădină a miracolelor. Durerea e în spatele unui tufiÈ™ de roze. Palmierii ne fac vânt: servitori binevoitori ai singurătății noastre. Sunt atât de tânără È™i frumoasă. Sărută-mă, iubite... Deja crângurile de curmali È™i lotuÈ™i ai muntelui Koba, la o oră de Medina, le făceau semn. Rodiile, lămâile, piersicile È™i portocalele adiau o mireasmă care incita nările oamenilor È™i ale animalelor. - UitaÈ›i-vă, - a zis AiÈ™a È™i a arătat cu mâna inflamată colina binecuvântată - paradisul! Plină de încântare maternă, ea se gândea la viitorul copilului care se zbătea uÈ™urel sub sânii ei: ca un miner îngropat care vrea să revină la lumină. Izvoare limpezi săreau din munte până la picioarele ei. Al Kaswa, cămila lui Mohamed, a îngenuncheat È™i a băut. Și astăzi locul în care È™i-a îndoit genunchiul este arătat pelerinului de către credincioÈ™ii pioÈ™i care, întru amintirea cămilei lui Mohamed, au clădit o moschee numită Al Takwa. Mohamed a făcut un popas lângă pârâu. Nu bine a descălecat, È™i le-a coborât pe AiÈ™a È™i Maria de pe cămile, că un È™ir de leproÈ™i, murdari È™i È›ipători, au tăbărât asupra lor dintre livezile cu caiÈ™i È™i viile muntelui Koba: aÈ™a cum adesea È™erpii își scot limba dintre tufiÈ™urile înflorite. Oamenii din Medina obiÈ™nuiesc să-È™i ducă bolnavii pe muntele Koba unde adie un vânt pur, vindecător, È™i unde natura îi hrăneÈ™te de una singură. - Hei, amice, a croncănit liderul leproÈ™ilor care înainta sprijinindu-se pe două crengi ca niÈ™te cârje, săltându-se ca un marabu: piciorul lui stâng nu mai era decât un ciot verde mâncat de viermi albi. Și dacă eÈ™ti un profet, atunci dovedeÈ™te-o, făcând o minune: pentru noi, fiinÈ›ele cele mai mizerabile È™i mai năpăstuite. Suntem înlănÈ›uiÈ›i de stânci ca zeul grec, iar vulturii È™i corbii, viermii È™i È™obolanii ne mănâncă de vii... Ajută-ne, Mohamed, È™i vom crede în tine! Bătrânul își agita cârja implorând. Și ca un cor bine exersat, turma de leproÈ™i È™i de impuri repeta behăind: - Ajută-ne, Mohamed, È™i vom crede în tine! Un ochi gol se holba la cer ca o pietricică. Cioturile de picioare se zdruncinau. Trupuri purulente se convulsionau în râsete idioate. Pe frunÈ›ile însângerate se adunau nori cenuÈ™ii de muÈ™te. Răsuflările putrezite ciumau aerul: neliniÈ™tite, cămilele È™i caii răscoleau pământul cu copita. Umori maronii supurau din buboaie până în iarbă, unde se uscau deîndată. Fălcile se căscau mari, iar în cavitățile bucale se strecura, ca un È™arpe argintiu, soarele. OripilaÈ›i, musulmanii se dădeau înapoi, ridicând un zid de priviri duÈ™mănoase între ei È™i leproÈ™i. Mohamed a pășit în cercul leproÈ™ilor care È™uierând È™i măcăind s-a închis în spatele lui. El È™i-a avântat capul înspre cer: - Dumnezeule, dăruieÈ™te-mi un miracol! Nu vreau să merg mai departe dacă cei de aici schiopătează, nu vreau să mai respir pur, dacă cei de aici gem din plămâni putreziÈ›i, nici să privesc dacă ei bâjbâie în spaÈ›iu cu gesturi oarbe. Iartă-mă, Doamne, cum Te iert È™i eu, È™i crede-mă, aÈ™a cum È™i eu vreau să cred din nou în Tine! Există atâta mizerie, încât aproape deznădăjduiesc... Când au văzut lumina pe fruntea lui Mohamed, leproÈ™ii au căzut la pământ în rugăciune. Mohamed l-a atins cu toiagul său pe fiecare È™i i-a spus bucuros: - Fii vindecat! Atunci primul a zbughit-o È™i era un iepure urechiat È™i cafeniu. Al doilea s-a micÈ™orat într-un È™oricel mărunÈ›el È™i È™i-a căutat chițăind o gaură. Al treilea È™i-a dat drumul în aer ca o libelulă străvezie. Al patrulea a nechezat È™i era un cal care s-a alăturat tovarășilor săi. Al cincilea era o salamandră de foc care a fugit licărind printre pietre. Al È™aselea s-a regăsit brav ca măgar, al È™aptelea uguind ca hulub È™i È™i-a îmbiat porumbiÈ›a. Și fiecare era un animal, bun È™i fericit... Când Mohamed s-a reîntors la companionii săi, tuturor le-a părut că visaseră. Zidul de priviri a căzut. Călăreau din nou în umbra muntelui Koba. Rodiile, lămâile, piersicile portocalele adiau un miros È™i mai suav în nările lor incitate. Și, cu voce scăzută, pe jumătate adormită, AiÈ™a grăia, lipită de Mohamed: - Paradisul! Mohamed a ajuns la Medina când stelele se înclinau spre apus È™i după ce s-au scurs doisprezece nopÈ›i ale lunii Rabia-l-awwal. Cei de la Medina aveau o ură îndătinată pentru cei de la Mecca. L-au primit pe profet cu chiote de bucurie È™i i-au ieÈ™it dinainte cu cântece È™i È›ambale. - Norocul i-a părăsit pe cei de la Mecca, cântau ei, È™i-È™i caută refugiul în Medina înălțătoare. Dumnezeul Cel Nou fuge de zeii vechi, dar va reveni cu scutul È™i toporul È™i suliÈ›a È™i va face țăndări capetele lor de argilă È™i pântecele lor găunoase. Dar cei care bolborosesc împrejurul idolilor ca găinile care cotcodăcesc: acelora le vor fi scoÈ™i ochii cu care mânjeau soarele È™i le vor fi azvârlite trupurile în cisterne, ca ploaia să-i umfle È™i È™acalii să-i devoreze. Mohamed propovăduia din înaltul zidului, sprijinit de Ali, căci lungimea călătoriei îl pusese la grea încercare: - Oameni din Medina! Profetul vă binecuvântează È™i-È™i flutură steagul deasupra voastră! Mă încredinÈ›ez mâinilor voastre, încredinÈ›aÈ›i-vă È™i voi spiritului meu È™i aveÈ›i încredere în mine cum È™i eu am încredere în voi. Medina să fie citadela Dumnezeului mai tare! Oricine va muri slujindu-L, va ajunge în paradis. Va hălădui frumos îmbrăcat È™i împodobit cu nestemate alături de îngeri mlădioÈ™i, într-un cerc de prieteni iluÈ™tri. O sută de copii îl vor sluji pe cel evlavios: îl vor aÈ™tepta cu văsărie de aur È™i pocale de cristal. De-a pururi va fi vin pe masă È™i carne albă de porumbei tineri. Va mânca fără saÈ›, va bea fără să se îmbete, ultima îmbucătură va avea savoarea celei dintâi. Fete vioaie îl vor încânta dansând, iar culoarea pielii lor va fi ca strălucirea lunii pline. O sută de femei cu fecioria mereu renăscută îl vor ferici cu iubirea lor. Curmalii îi vor acorda o umbră nemuritoare. Clopote vor răsuna din fiecare boschet, suspendate în vânt, ca harfele eoliene. Fântânele vor țârâi înÈ›elepciune. Răcoarea va adia dinspre lacuri de argint, È™i el va adormi blând în poala celui mai frumos înger. Atunci oamenii din Medina au strigat: - Te credem, Mohamed, È™i pe Dumnezeul tău, care dăruieÈ™te atâta fericire. Fii comandantul nostru în lupta sfântă! Atunci Mohamed l-a pus pe Ali să înalÈ›e deasupra lor flamura verde È™i È™i-a încleÈ™tat degetele mâinii drepte: - JuruiÈ›i-vă pe această flamură să nu mă părăsiÈ›i nici în sărăcie, nici în mizerie, nici în beÈ›ie, È™i nici în bogăție, nici în război, È™i nici în pace, nici în lumea asta È™i, nici în lumea de dincolo! Oamenii din Medina È™i-au înălÈ›at braÈ›ele în aer È™i È™i-au încleÈ™tat degetele de la mâna dreaptă asemeni lui Mohamed: - Juruim pe flamura verde a profetului să nu te părăsim niciodată, Mohamed: nici în sărăcie, nici în mizerie, nici în beÈ›ie, È™i nici în bogăție, nici în război, È™i nici în pace, nici în lumea asta È™i, nici în lumea de dincolo. Deasupra lor pe zid flutura în vânt flamura verde: semiluna argintie se curba ca o seceră înălÈ›ată pentru recoltă. Mohamed a dispus să fie săpat un È™anÈ› în jurul Medinei È™i a anunÈ›at crearea statului Medina. Curând, s-au înfățiÈ™at trimiÈ™ii clanurilor din jur È™i i-au plătit tribut. A stabilit un impozit pentru săraci È™i le-a dăruit tuturor sclavilor bărbaÈ›i È™i femei libertatea. AiÈ™a a născut pe acoperiÈ™ul casei sale, în braÈ›ele sărmanei Maria, copta, un fiu; acesta va fi tatăl califilor. ÃŽn ziua naÈ™terii sale, Mohamed a început construcÈ›ia moscheei. Și-a pus un È™orÈ› ca orice muncitor È™i trudea cu ciocanul, cazmaua È™i spatula printre zidari. Și nu a lăsat din mână unealta înainte ca moscheea să fie desăvârÈ™ită. Astfel, musulmanii cântau: UitaÈ›i-vă la profet; e unul de-al noÈ™tri. Umil, munceÈ™te pe brânci ca È™i noi. Nimic nu-i prea nevrednic, să nu-l ajute întru Mântuire. Doamne: ridică biserica, aureÈ™te cupola, Ridică-i pe cei mici È™i fă lumina să strălucească! Mohamed stătea în turnul moscheei terminate È™i-È™i aÈ›intea privirea înspre Mecca ca o săgeată: - Dumnezeu nu va lăsa steaua din cer să cadă a doua oară. Strălucirea pietrei negre învăluie într-o aură capul meu îmbătrânit. Ah, poate nu-i decât dorul unei inimi de copil după patria sa: după pajiÈ™tile unde zburda printre vaci È™i măgari. După Halimeh doica bună È™i grasă. După căminul lui Abu Talib. După previziunile călugărului Bahirah. De ce nu mi-am văzut niciodată mama? N-am stat niciodată pe genunchii ei È™i nu m-am jucat de-a călăreÈ›ul? N-am primit de pe buzele ei învățătura maternă a ambiÈ›iei nobile? A demnității conÈ™tiinÈ›ei? Când mă poartă gândul la asta mi se strânge inima de parcă am înmuiat-o în oÈ›et. De ce, Dumnezeule, te laÈ™i atât de mult aÈ™teptat c-o revelaÈ›ie nouă? Ce-mi stă dinainte? Te-am implorat să mă viziteze prietenul meu, îngerul Gabriel. Dar el întârzie. Am avut un vis: eram spânzurat. ÃŽnsă, înainte să-mi dau ultima suflare, sămânÈ›a mea a țâșnit pe pământ. De aici a răsărit o floarea-soarelui de o culoare È™i o formă cum nu mi-a fost dat niciodată să văd. Doamne, nu îngădui ca sabia mea să se È™tirbească, iar scutul meu să ruginească! Noaptea, după rugăciunea de seară, Gabriel i s-a arătat pe un cal alb, splendid împodobit È™i a grăit: - Sari în È™a în spatele meu, Mohamed! Mohamed s-a înflăcărat: - Prietene, cât te-am aÈ™teptat! S-a suit pe calul alb în spatele lui Gabriel. Au galopat printre nori È™i după două ore au zărit acoperiÈ™urile Ierusalimului. La Muntele Măslinilor, îngerul a făcut popas, s-a coborât de pe cal È™i i-a È›inut scăriÈ›a lui Mohamed: - Coboară, Mohamed, am ajuns la capăt. Mohamed s-a dat jos strălucind. Avraam, Moise È™i Hristos s-au apropiat de el, l-au îmbrățiÈ™at È™i l-au numit: frate! S-au rugat împreună, iar Mohamed le-a citit din cartea-i încă nescrisă, Coranul. Când a terminat, aveau cu toÈ›ii lacrimi pe gene, iar Hristos l-a sărutat. ÃŽntrucât lui Mohamed îi era sete, un înger a adus o tipsie cu trei pocale. ÃŽn prima, vin înmiresmat, în a doua, lapte licăritor, în a treia, apă. Mohamed a ales cel cu lapte, iar după el au băut Hristos È™i profeÈ›ii. - Știu, a vorbit Mohamed, dacă aÈ™ fi ales recipientul cu apă, învățătura mea s-ar fi risipit ca apa în pustie. De-aÈ™ fi băut vinul: ar fi căzut în rătăcire. Vreau s-o întăresc cu laptele blândeÈ›ii mele. DimineaÈ›a devreme, înainte de răsăritul soarelui, Gabriel l-a condus pe profet înapoi la Medina. Mohamed i-a povesti despre călătoria sa nocturnă Mariei, AiÈ™ei, lui Ali, lui Talha, È™i bătrânului Abu Bekr. - Dacă, după cum istoriseÈ™ti, îngerul te-a condus pe drumul de întoarcere prin Ierusalim, povesteÈ™te-mi câte ceva despre Ierusalim, de aÈ™ezarea sa, de străzile sale, de biserici È™i palate. Mohamed a zâmbit È™i i-a povestit lui Abu Bekr despre Ierusalim. - Dumnezeule, s-a mirat Abu Bekr, în anii tinereÈ›ii am fost È™i eu la Ierusalim. GrăieÈ™ti adevărul! Mohamed s-a hotărât să cucerească Mecca È™i sanctuarul. Căci a auzit vorbindu-se despre atacurile pe care Otba È™i Iblis le plănuiau contra lui È™i a Medinei È™i se gândea să le-o ia înainte. A adunat în grabă o mică oaste, cam de cinci sute de oameni, È™i au luat-o pe calea spre Mecca. La jumătatea drumului, însă, le-a ieÈ™it în întâmpinare Otba È™i Iblis cu o armată de două mii de oameni. Mohamed a fluturat stindardul verde È™i a strigat: - Cine cade astăzi va ajunge în paradis! Urlând, duÈ™manii s-au aruncat unii asupra altora. Iblis, de pe calul său negru, scotea chiote amuzate: - Și-a pierdut minÈ›ile! Hind, fiica lui Otba, a dat semnalul de atac jubilând: - CurajoÈ™i, fiÈ›i curajoÈ™i, fii ai lui Abd Eddar! SăriÈ›i-le la beregată ca niÈ™te tigri, QuraiÈ™iÈ›i! GăsiÈ›i-l pe Mohamed, conducătorul È™i seducătorul lor, care le-a insultat È™i le-a întinat pe Lat È™i pe Uzza, divinitățile voastre! Lat È™i Uzza sunt de partea voastră! Nu vă arătaÈ›i nedemni față de ele! Iblis vă va conduce de pe murgul său! InfingeÈ›i-le lăncile cu cârlig în burtă să le iasă maÈ›ele cum fac È™erpii din gaură! GândiÈ›i-vă la mamele, la femeile È™i fiicele voastre care vă urmează! GândiÈ›i-vă că, dacă sunteÈ›i înfrânÈ›i, vor cădea pradă duÈ™manilor È™i vor fi violate! La luptă, fii ai lui Abd Eddar! Dacă vreunul va întoarce spatele duÈ™manului, să nu-l mai cuprindă braÈ›ele mult iubite! CulcuÈ™ul moale iubita să nu i-l mai pregătească! Ea se va întoarce de la el cu dispreÈ› È™i își va oferi trupul păgânilor! UcideÈ›i, ucideÈ›i! jubila Hind. CredincioÈ™ii au fost încercuiÈ›i, È™i oricât de sălbatic È™i de deznădăjduit s-au luptat, au fost siliÈ›i să fugă... Gabriel i-a trimit lui Mohamed calul alb pe care, cu capul acoperit de cenușă, cu stindardul înfășurat în jurul trupului, a fugit în fruntea aderenÈ›ilor săi. Iblis, de pe cal, își scutura pumnul uscat în direcÈ›ia lui. Hind, fiica lui Otba, care s-a dat lui Iblis cu înflăcărare pe câmpul de bătălie, printre cadavre, mutila cu femeile quraiÈ™ite musulmanii căzuÈ›i. Le tăiau urechile, nasurile È™i însemnele bărbăției lor. Din urechi È™i din nasuri È™i-au confecÈ›ionat brățări pentru picior È™i gât pe care le-au purtat la intrarea în Mecca. QuraiÈ™iÈ›ii l-au urmărit pe Mohamed până sub zidurile Medinei pe care le-au asaltat în van. Mohamed a recunoscut că a acÈ›ionat pripit È™i că s-a pregătit prost pentru cucerirea sanctuarului. S-a biciuit vreme de paisprezece zile, până ce sângele îi curgea de pe trup în pâraie, n-a luat nici cea mai mică fărâmă de pâine È™i s-a rugat pentru muslimii căzuÈ›i. ÃŽn ziua a cincisprezecea, Gabriel i-a apărut după rugăciunea de seară. A statornicit o scară de argint pe care Mohamed a urcat până la cer. Moise era de pază la poartă È™i a rostit: - Ce doreÈ™ti, Mohamed? Mohamed s-a prosternat: - Am păcătuit prin acÈ›iuni prost întocmite. Am venit să cer iertare È™i îndurare pentru prietenii mei răpuÈ™i. Moise a grăit: - Prin cuvântul tău, ea le va fi acordată, È™i l-a condus până în al È™aptelea cer înspre deliciile ultime ale cunoaÈ™terii, înspre Dumnezeu. Iar Mohamed, tolănit pe un nor, l-a întrebat pe Dumnezeu câte rugăciune să impună zilnic poporului său. Atunci Dumnezeu a răspuns prin Moise: - Cincizeci! Dar Mohamed a zis: - Doamne, nu toÈ›i oamenii au tăria să suporte cincizeci de rugăciuni pe zi. Nu sunt cei mai mulÈ›i dintre ei slabi È™i nevolnici È™i nu au ei pieptul plin de chinuri? Vreau să fac zilnic o mie de rugăciuni: împuÈ›inează rugăciunile pentru poporul meu! Atunci Dumnezeu prin Moise a cerut de la poporul său paisprezece rugăciuni. Dar Mohamed a vorbit: - Rugăciunea e trudnică, iar poporul meu e slab, lasă, Doamne, frâu È™i mai mare îndurării tale! Iar Dumnezeu, pentru nesfârÈ™itele implorări ale lui Mohamed, a eliberat pe poporul său de toate rugăciunile, în afară de cinci: rugăciunea de dimineață, de îndată ce mijesc zorii, rugăciunea de la amiază, când soarele se află la zenit, rugăciunea de după-amiază, când soarele se înclină spre vest, rugăciunea de seară, când soarele coboară sub orizont, rugăciunea de noapte, când ultima lumină a amurgului a fost sorbită de buzele nopÈ›ii. Mohamed s-a pregătit timp de un an pentru campania împotriva oraÈ™ului Mecca È™i a adunat zece mii de oameni. Maria, copta, străbătea oraÈ™ul cântând a doua sură a Coranului: - Suntem ai Domnului. Calea noastră vine de la El. Calea noastră revine la el. RăzboiÈ›i-vă întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! Și contra voastră! FiÈ›i sălbatici È™i curajoÈ™i: Spiritul să vă înflăcăreze! Dar nu vă pierdeÈ›i: nu lăsaÈ›i frâiele cailor voÈ™tri, căci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrânaÈ›i. Nu porniÈ›i lupta cu ei în sanctuar până când n-au purces ei la luptă acolo. Dar apoi ucideÈ›i-i, ucideÈ›i-i È™i azvârliÈ›i-i în cloacă. Căci să faci un sacrilegiu e mai grav decât să omori. Noi suntem ai Domnului È™i la El ne întoarcem. Mohamed a ieÈ™it din Medina, luminat de încredere È™i încoronat cu dragoste. Otba a ascultat plin de teroare despre teribila înarmare a lui Mohamed. ÃŽntr-o noapte, l-au trezit vestitorii pe când dormea într-un bordel de băieÈ›i. ÃŽn zori, s-a suit pe cal È™i a călărit în secret spre Mecca în întâmpinarea lui Mohamed. L-a întâlnit pe vechiul câmp de bătălie unde încă se albeau oasele musulmanilor căzuÈ›i. Și-a mânat calul până în faÈ›a lui Mohamed, bătrâneÈ›ea îi făcuse părul alb-calcaros È™i a zis: - Sunt Otba, duÈ™manul tău. E adevărat ceea ce mi s-a raportat, că tu ai asmuÈ›it contra Meccăi zece mii de oameni? Mohamed a rostit nervos: - Convinge-te! Apoi È™i-a strunit trupele în paradă È™i la defilare în coloane de o sută cu flamurele dinaintea comandantului vrăjmaÈ™. Otba stătea ghemuit ca o maimuță pe murgul său È™i număra coloanele. Dintr-o smucitură, s-a întors cu tot cu cal spre Mohamed: - E adevărat ce mi s-a relatat. Vrei să ne nimiceÈ™ti fără cruÈ›are? - Nu vreau să vă nimicesc, vreau să vă trezesc la viață. Căci Dumnezeu m-a înÈ™tiinÈ›at: RăzboiÈ›i-vă întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! Și contra voastră! Otba strângea din fălcile sale fără dinÈ›i: - Ce pot să fac să-i salvez pe QuraiÈ™iÈ›i? - Predă-mi Mecca È™i sanctuarul È™i distruge idolii Lat È™i Uzza care îl pângăresc. Otba se gândea. Soarele îi pieptăna scăfârlia. - Lasă-ne idolii încă un an, să nu-i pierdem aÈ™a dintr-o dată, ca nu cumva să se asmută înnebuniÈ›i asupra noastră... - AlergaÈ›i orbeÈ™te ca dobitoacele în sălbăticie È™i rătăcire... Otba a alunecat de pe cal È™i a căzut în genunchi: - PriveÈ™te-mă, pe mine un moÈ™neag, căpetenia QuraiÈ™iÈ›ilor, din tribul mamei tale, dinaintea ta în colb! Lasă-ne idolii încă o lună! - Nu sunt negustor. Cu mine nu încape tocmeală. Ali, tânărul, a luat foc de ruÈ™ine. - Permite-mi, Mohamed, să-i zbor căpățâna! Mohamed È™i-a clătinat capul dezaprobator. - ÃŽi las cale deschisă până la Mecca. Să anunÈ›e ce-a văzut. Nu vreau să vărs sânge fără folos È™i noimă. Căci Domnul mi-a dat de È™tire: fiÈ›i sălbatici È™i curajoÈ™i! Spiritul să vă înflăcăreze! Dar să nu vă pierdeÈ›i: nu lăsaÈ›i frâiele cailor voÈ™tri, căci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrânaÈ›i... Otba, eu cer QuraiÈ™iÈ›ilor să îngrămădească în faÈ›a sanctuarului toate armele: lăncile, suliÈ›ele, săbiile, pumnalele, arcurile È™i săgeÈ›ile. Ca nimeni, nici bărbat, nici femeie, nici copil să nu se găsească pe străzi la venirea mea. Cine va rămâne în casă va fi ocrotit. ViaÈ›a È™i averea îi vor fi cruÈ›ate. Otba i-a convocat la sfat pe cei mai vârstnici È™i mai nobili dintre QuraiÈ™iÈ›i. - Mohamed e pornit contra noastră cu zece mii de ostaÈ™i neînfricaÈ›i. Dinaintea lui suntem asemeni frunzelor de toamnă în bătaia vântului. StivuiÈ›i armele: lăncile, suliÈ›ele, săbiile, pumnalele, arcurile È™i săgeÈ›ile, într-o grămadă în faÈ›a sanctuarului. Fiecare să se închidă la casa lui È™i astfel viaÈ›a È™i averea îi vor fi cruÈ›ate. Cei mai vârstnici È™i cei mai nobili s-au vânturat prin oraÈ™ È™i au împărtășit È™tirea din casă în casă. Dar Hind, fiica lui Otba, l-a urmărit din casa sfatului în stradă, l-a tras de barba albă È™i a urlat: - PriviÈ›i maimuÈ›a împuÈ›ită, a fost în tabăra duÈ™manului. Ne-a trădat. Iblis, chiorul, dând peste amândoi, È™i-a scos cuÈ›itul È™i l-a răpus pe moÈ™neag. Avangarda musulmanilor, intrând în Mecca prin poarta Beni Scheiba, nu a găsit în stradă nici È›ipenie de om. Doar leÈ™ul lui Otba, moÈ™neagul, zăcea cu fruntea în noroi, în faÈ›a casei sfatului, cu cuÈ›iÈ›ul lui Iblis în ceafă. Când Mohamed, pe calul alb al lui Gabriel, călărea pe strada care ducea spre Kaaba, Iblis, cel rău, i-a ieÈ™it împotrivă, complet înarmat, pe bidiviul său negru. Și-au încruciÈ™at săbiile. La a È™aptea lovitură, Mohamed i-a retezat capul. Un musulman care a vrut să prindă capul care se rostogolea È™i să-l arate camarazilor în chip de trofeu n-a mai È›inut deodată în mână decât un dovleac zbârcit. Trunchiul lui Iblis a fâșâit È™i a căzut de pe cal ca o legătură de paie îngălbenite. Mohamed a înconjurat sanctuarul călare de È™apte ori. Apoi a sărit din È™a, i-a dat hățurile lui Ali, feciorul, È™i a intrat în Kaaba. Și-a scos sabia È™i a sfărâmat pe idolii Lat È™i Uzza. A îmbrățiÈ™at piatra sfântă care căzuse odinioară din al È™aptelea cer È™i a sărutat-o de È™apte ori. Șapte ore a stat dinaintea pietrei în rugăciune. A acoperit-o cu stindardul verde È™i a ieÈ™it pe pragul de la Kaaba: - Musulmani, Dumnezeu v-a acordat gloria È™i onoarea, întrucât aÈ›i cucerit sanctuarul fără să vărsaÈ›i un strop de sânge. ÃŽn pace È™i în libertate să fie de acum instituit un pelerinaj. Ca cel care vine în pelerinaj la Mecca să fie neatins. Dumnezeu a sfinÈ›it Mecca în ziua în care a creat Cerul È™i Pământul. Iar pământul Meccăi să rămâie sfânt până la trompetele învierii! Mohamed, înconjurat de ovaÈ›iile credincioÈ™ilor, s-a întors în capitala sa Medina. Mohamed avea un iepuraÈ™ negru, îmblânzit pe care îl îndrăgea foarte. DimineaÈ›a, împărÈ›ea cu el laptele È™i dormea pe patul său. Se zbenguia în juru-i când trecea prin grădină. ÃŽntr-o zi, buza lui despicată a fost muÈ™cată de un È™arpe. Cuprins de frisoane, cu ochii închiÈ™i, își deschidea È™i-È™i închidea gura È™i suferea de dureri nespuse. Dar nu-i era dat niciun sunet să-È™i facă chinurile cunoscute. Mohamed se ruga la pieptu-i, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Cum te-aÈ™ putea ajuta? E un abis între noi, atât de adânc, încât nici Dumnezeu ÃŽnsuÈ™i nu s-ar încumeta să pună deasupra o pasarelă. Dacă aÈ™ muri odată cu tine, am avea ceva în comun care ne-ar împinge la fraternitate. Deja, aripile liliacului flutură peste ziua mea care se stinge, mor È™i eu, un animal deznădăjduit, singur È™i neajutorat ca tine – fie ca oamenii cei mai dragi să mă È›ină È™i pe mine în braÈ›e suspinând... Mohamed s-a trezit È™i a zărit pasărea aurie zburătăcindu-se în jurul lămpii. A chemat-o pe Maria, copta, È™i a rostit: - PereÈ›ii încăperii au fost dărâmaÈ›i, căci stăpânul a zidit poarta È™i a blocat ferestrele cu plante sălbatice. Iedera mi s-a încolăcit în jurul gambelor, È™i volbura mi s-a împletit în jurul picioarelor. Acum, zidul dinspre apus s-a prăbuÈ™it È™i a lăsat Soarele să intre. Ah, îl văd urcând abia acum când coboară. Nu sunt aidoma florii ce-a înflorit È™i nu mai vrea să se închidă? Cu o mie de petale mă cațăr spre lumină. Vezi pasărea de aur care zboară pe un nour roÈ™u? Mohamed È™i-a aruncat ochii sălbatici ca niÈ™te pietre înspre lampă. Maria s-a speriat. - Stăpâne, lampa te zăpăceÈ™te. O rază de soare s-a prins în ea ca-ntr-o capcană. Mohamed a zis: - Adă-mi apă! Maria s-a zorit. Când a ajuns pe prag cu cana, i-a scăpat din mâini È™i s-a spart zuruind. S-a aplecat speriată după cioburi È™i a strigat. Apa, însă, s-a prelins până la culcuÈ™ul lui Mohamed care È™i-a muiat mâna È™i È™i-a răcorit suferind fruntea. Apa a curs, să-l slujească cu râvnă, s-a gândit Maria. El îmblânzeÈ™te elementele. TotuÈ™i, sărmana-mi inimă, vai, niciodată tihnită, niciodată nu ajunge la Mohamed. Mohamed È™i-a lăsat mâna să atârne în umezeală. Un pârâu de munte clipoceÈ™te pe degetele mele jucăuÈ™e. Nu am uitat să mă joc. PârâiaÈ™e, fă-te bilă, să te apuc, să mă joc, ca un copil fericit, cu mama Pământ È™i Tatăl Dumnezeu. A apucat apa-n pumn în chip de minge. Iar Maria a văzut cum È›inea în mâini o bilă argintie. El a aruncat-o în aer unde s-a spart strălucind. ÃŽn lampă, pasărea de aur ciripea. Cerul s-a acoperit cu nori. Găinile È›ipau de teamă È™i câini hămăiau. Mohamed gemea. Zidul e din nou la locul său, iar poartă stă larg deschisă. Bila argintată a zbughit-o din mâna mea. Norul roÈ™u s-a evaporat. Pasărea de aur, răpusă de săgeÈ›ile ochilor mei, a căzut însângerată la podea. Viermii se târăsc afară din pivniÈ›e. Salamandre subÈ›iratice. BroaÈ™te grăsane. Șerpi lucitori. Orbii se clatină icnind pe uliÈ›e, amăgiÈ›i de pramatii care vorbesc în dodii. Femeile dau naÈ™tere la nebunie. Soli din țări multicolore aduc È™tiri malefice. Război etern. Război etern. Fluviile sar însetate peste albiile lor. Plouă cu ploÈ™niÈ›e. Oamenii se nasc numai ca gemeni: burtă pe burtă sau spate în spate, înlănÈ›uiÈ›i chinuitor. Niciun somn nu-È™i mai lasă vălul bunătății sale pe frunÈ›ile noastre pălite. Furtuni haine ne amenință turnurile. Maria, cheamă-l pe Ali, tânărul, È™i pe Talha, frumosul. Sprijinit de umerii lor vreau să părăsesc casa în flăcări când fulgerul loveÈ™te. Plângâng Ali È™i Talha au îngenuncheat la căpătâiul patului său. La picioarele sale, Maria È™edea fără lacrimi È™i mută de durere. Și Mohamed a grăit: - Ali, tu, tinere, È™i Talha, tu, frumosule: minunății ale viitorului! Mă destram, iar lemnăria mea e putredă de greutatea cerului È™i de furtunile pământului. Când voi muri, nu vă fie frică! ÃŽndepărtaÈ›i-mi piele de trup ca unui animal doborât care-i hărăzit abatorului. Și răsuciÈ›i-mi braÈ›ele din articulaÈ›ii È™i aruncaÈ›i-le în deÈ™ert, pentru ca È™acalii să le roadă, iar soarele să le usuce. ÃŽntindeÈ›i-mi pielea pe o tobă È™i bateÈ›i peste ea cu beÈ›e făcute din oasele mele, pentru a chema credincioÈ™ii la lupta cea sfântă, la măcelul radios, la bătălia eternă, la izbânda cea mai dulce. L-au acoperit pe Mohamed cu o mantie vărgată, pentru ca muÈ™tele È™i gândaci să nu-i întineze pacea bâzâind. Ali s-a ridicat È™i a vorbit: - Dumnezeu mi-e martor, Mohamed n-a murit. S-a dus la Domnul, asemeni lui Moise care È™i-a evitat poporul vreme de patruzeci de zile È™i s-a întors abia în cea de-a patruzeci È™i una, după ce deja îi pregătiseră funeraliile. Pe Allah, trimisul lui Dumnezeu se va întoarce È™i va sparge botul celor care l-au declarat mort. - Dacă mă iubeÈ™ti, Talha, – Maria, copta, s-a sprijinit de umerii săi – atunci omoară-mă. Eu n-am curajul. Omoară-mă È™i depune-mi leÈ™ul alături de al său, să mă trezesc în cer alături de el. Talha nu s-a lăsat antrenat de elanul uÈ™uratic al acestor cuvinte È™i È™i-a clătinat capul frumos. - Nu pot să omor ceea ce trăieÈ™te de la sine È™i vrea să trăiască... Atunci, Maria, copta, a fugit de acasă. A alergat cu picioarele zdrelite până la muntele Koba, bastionul leproÈ™ilor. Pradă sălbăticiei È™i dorinÈ›ei de moarte, l-a îmbrățiÈ™at pe Otmar, un tânăr cazangiu, căruia lepră îi mâncase pieptul. Și-a cufundat capul în rănile sale È™i i-a sărutat puroiul plăgilor. Otmar, cazangiul, a plâns pe cadavrul ei È™i a aÈ™ternut pe ea petale de rodii, portocale È™i piersici. A ars-o în taină È™i i-a împrăștiat cenuÈ™a în vântul de vest în timpul rugăciunii de la asfinÈ›itul soarelui. Mohamed a zăcut trei zile neîngropat aÈ™a cum o cereau datinile. ÃŽn cea de-a patra, în timp ce Ali È™i Talha se ocupau cu spălarea lui Mohamed, a pășit în casă un omuleÈ› foarte bătrân. BraÈ›ele sale descărnate băteau ca niÈ™te beÈ›e clopotul dogit al trupului său. Barba lui căruntă se legăna în dezordine până la genunchi. Ochii i se roteau în orbite cu zgomot ca niÈ™te bile de sticlă. - Cine eÈ™ti tu, bătrâne? l-a întrebat Ali, tulburi odihna celui care doarme blând. ÃŽn casa asta adastă moartea. Pe vârful picioarelor, moÈ™neagul a È›opăit până la Mohamed al cărui cap se afla pe pieptul lui Talha în vreme ce Ali vărsa apă pe trupul lui. MoÈ™neagul È™i-a ridicat degetul arătător: - Cât e de frumos în viață È™i în moarte! S-a închinat de trei ori, cu mâinile încruciÈ™ate pe corpul său uscat: - Eu sunt Bahirah, călugărul, È™i am venit să-l mai văd încă o dată pe Mohamed. Domnul mi-a dăruit o sută treizeci de ani È™i i-am purtat cu smerenie È™i demnitate, împăcat È™i înÈ›elegător. Două zile se înalță ca două piscuri înzăpezite din întinderea anilor mei: că te-am văzut Mohamed pornind spre viață È™i acum când te văd că o părăseÈ™ti. Cu sârguință È™i fermitate am păstrat cartea sfântă pe care Dumnezeu a depus-o în peÈ™tera mea. ÃŽn fiecare dimineață, am citit din ea – È™i am citit, Mohamed, ceea ce ai scris: ceea ce ai spus, gândit, intuit, visat È™i dorit. O mână puternică a scris nevăzută în cartea sfântă învățătura ta, viaÈ›a ta – până ce s-a îndeplinit. Atunci lanÈ›ul s-a rupt – È™i cartea a devenit liberă... Bătrânul s-a întors înspre Ali È™i Talha care îl priveau: - Am aÈ™ezat-o pe măgăriÈ›a mea care-i priponită de o coloană. Am adus-o să o depun într-un loc consacrat în moschee, căci doar câteva zile mă despart de Al Djannah, Al Araf ori de Djehenam. Această carte, numită Coran, să fie o poruncă pentru toÈ›i credincioÈ™ii È™i să fie pusă la inima umanității ca lege eternă È™i nestrămutată. Din ea luminează flacăra iubirii È™i făclia făgăduinÈ›ei. Să fie citită în moscheea din Medina zi de zi; de o sută de sacerdoÈ›i: de la început până la sfârÈ™it. Cuvântul lui Dumnezeu, Unul, trebuie să răsune neîncetat din țările Orientului până în țările Occidentului. De la răsăritul È™i până la asfinÈ›itul soarelui... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy