În seara aceasta se-nnourase și Cezara închisă în chilia ei, plecându-și capul între oalele cu flori cum ședea lângă fereastră, își rezima fruntea de geamuri și trăncănea cu degetele în ele. Ea zâmbea cu șireție. Niciodată Ieronim nu fusese cu sufletul mai deschis, niciodată n-o iubise atâta, decât acuma când știa sigur ce păstrează ea sub inimă-i...
Și de ce zâmbea oare? Găsise ea lațul cu care putea să-l prindă pe amantul ei pentru totdeauna – nu. Dar o cugetare semifilozofică îi trecu prin minte. „Omul tot animal este... zise ea, și-și iubește puii mai mult decât orice. Puii? Oh! Când voi ave și eu un pui, am să-l mănânc de drag ce mi-o fi. Ce ciudați suntem noi oamenii, bărbați și femei, în câte închipuiri îmbrăcăm lucrul cel mai simplu din lume – puii noștri.” Ea se aruncă pe pat. I se părea că are un copil la sân și-l mângâia, apoi îmbrobodi o perniță ș-o pălmui ș-o puiculi, ca și când ar fi copilul ei...
Vremea se-ntunecase și ploaia începuse a plesni repede, dar monoton în geamuri. Din când în când câte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfel încât sub această repede strălucire toată casa și obiectele păreau a tresări, a ave viață, ceea ce constituia fantasticitatea luminei de fulger.
Ea s-apropie de fereastră. Era o vreme cumplită afară. Nouri se grămădeau negri pe cer rupți de fulger, marea făcea o larmă adâncă asemenea mugirei depărtate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc aprins.
“D-zeule, gândi ea spăimântată, Ieronim a aprins focul și în această noapte... Poate că pe un moment numai.”
Focul ardea din ce în ce mai mare și cu constanță.
“Să i se fi-ntâmplat ceva, gândi ea, și asta să fie un semnal pentru mine?... ” Ea tremura ca varga și din buze i se retrăsese sângele, de rămăsese ca porumbi.
Ea zbură repede în grădină, ajunse la țărm, insula nu se vedea, dar focul ardea mereu ca un punct de jeratic pe mare. Parcă auzea o voce, dar așa ca și când i-ar fi țiuit urechea.
Frică și desperare îi cuprinse inima.
- „Ah! gândi ea, cine știe de ce o fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea, trebuie să-l văd.”
Ea se dezbrăcă și s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos. Ea-nota mereu, mereu, dar părea a sta pe loc, cel puțin jeraticul se ținea în aceeași depărtare.
Talazurile o purtau ca pe o frunză și o zvârleau dintr-un roi de spume într-altul... Ea-nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din când în când se smulgea câte o scânteie de fulger din nouri... Ea-nota, era deja aproape de jeratic... când... când văzu că jeraticul plutea pe apă.
Ea strigă... atunci cunoscu că e un foc pe o luntre în mijlocul marei. În momentul în care strigă, jeraticul se stinse. Atunci pierdu toată speranța... Ea se mai ținea la suprafață, ca la lumina de fulger să vadă direcția-n care este insula... Insulă și țărm departe, și ea lăsată pradă mărei nemărginite. Un fulger cumplit încruși noaptea-ntreagă, atunci ea zări ca zece pași departe o luntre neagră și-n ea stând drept în picioare, cu fața adâncă, aspră, neîmpăcată – Castelmare. Atunci înțelese totul.
Ea strevăzu într-un moment toată starea ei cumplită și leșină, pentru a nu se mai trezi niciodată.
În vremea aceea Ieronim zărise numai din întâmplare focul plutitor și ca un fulger îi trecu prin minte ceea ce putea să se întâmple. El aprinse un foc stabil pe țărm, sări într-o luntre și se luă după para fugătoare, neuitându-și spada. El vâslea cu desperare și, când ajunse la luntrea în care licărea încă jeratic, văzu pe Castelmare, ș-apropie luntrea-i de-a lui, ținti în el, un fulger, și auzi sunând luntrea inamică de căderea unui corp greu.
El aprinse o făclie și îmbla încet în luntre, când deodată văzu plutind pe apă ceva neobicinuit de alb... părea că niște brațe se ridică din apă spre a căde iar, s-apropie... era Cezara... El o scoase din apă, o înfășură în mantaua lui, începu să-i frece mânile, pleoapele – nimic, nici un semn de viață...
“D-zeul meu... nu cumva e moartă, gândi, și tot sângele i se strânse în inimă.”
- Cezara, șopti el, scumpa mea Cezara...
Ea era cu gura între-deschis, buzele-i vinete și supte, dinții străluceau, pleoapele erau deschise și ochii erau ca sticla brumată...
El o duse repede la țărm, în peșteră, aprinse foc, o înveli, îi frecă corpul – numai că ea era și rămase moartă.
El nu putea s-o creadă... Ea, ea moartă, ea să nu mai fie pentru el – ochiul, gura, mânuța ei să nu mai fie pentru el pe pământ... ea să nu-i mai înlănțuiască gâtul, să nu-i mai mângâie urechea cu șoptirile neînțelese... El nu putea s-o creadă, precum nu poate crede nimenea-n lume la moartea ființei iubite.
- Cezara, zise el lin, nu-i așa că tu mă-nșeli, că tu glumești, că tu nu ai murit, cum poți tu muri?
Nici un răspuns.
Deodată ochii lui se oțărâră... Dinții începură a-i clănțăni ca de friguri... el se temea,
se temea de el însuși, de păreți, își întinse mâna spre cadavru... părea c-aude vuiet de glasuri multe, părea că o mână-i apasă pieptul, el răsufla, dar răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămânii, se ridică lung în picioare, își ridică umerii cu spaimă, părul i se zburli în cap și nările i se îmflase, tablouri de foc îi ardeau mintea, vedea fulgere, tot fulgere – parcă tot creierul îi era ars – el începu să râdă cu hohot și căzu la pământ.
A doua zi el era întins pe un pat moale într-o casă cu ferestrele toate înconjurate de iederă și flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind câte o dungă în răcoritorul întuneric, făceau să joace în imperiul razei sale o lume-ntreagă de colburi diamantine... într-un colț ședea pe un scăunaș Cezara și râdea...
- D-zeul meu, ce vis cumplit am avut, zise el.
Ea râdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări înfrumusețată însă atât de mult și îndulcită de prezența iubitei sale... El se coborî din patu-i, îngenunche lângă iubita lui, îi cuprinse cu o mână grumazul, cu alta mijlocul, ea râdea mereu, dar tăcea ca piticul.
- O, cunoscu-ți gura ta, șireato! zise el râzând, ce-mi taci, copilo... Ah, floarea vieții mele, îngere!
Glasul lui tremura de emoție, el plângea de amor. Ea îi cădea mereu cu capul pe sân, parcă adormise în brațele lui.
“Ce frumoasă este”, gândi el înfiorat. Abia acum băgă de seamă că ea era goală.
El alergă la patul lui ș-o culcă... Ea se cufunda parcă-n perini – perini de pânzării albastre... El se alătură de ea... dar ea parcă fugea în perinile prea moi, el o cuprinse tare, o lipi de corpul lui... își închise ochii și-i sfărâma parcă buzele în sărutări. Se-nădușea sărutând-o... simțirile-i piereau, parcă nu mai gândea nimic... adormi adânc, adânc...

Marea purta în patul ei moale și albastru două cadavre unite, strâns îmbrățișate, iară vântul trecând printre crengile unui arbore vechi mișca între crengile-i aplecate oasele albite de curgerea apelor ale unui om cu barbă lungă a cărui profeție se-mplinise.