- Mai zi-mi colindul ãla frumos, Bunelule!
... Bunelule, bulelule...! Toatã ziua vrei câte ceva.
- Hai, mai zi-mi colindul ãla cã tare mi-a mai plãcut!Numai matale ştii sã-l spui şi nici cã l-am mai auzit în altã parte...
- Pãi de unde sã-l mai auzi, draga bunicului, cã dacã şi eu îl ştiu tot de la bunicul şi el tot din moşi strãmoşi...?
- Da?! Mai zi-l atuncea încã o datã sã-l mai aud!
Bãtrânul se ridicã de pe laviţã şi îşi pierdu privirile în zare:
“Într-un vîrf de vişinel,
Şade – un leagãn , legãnel.
Dar în leagãn cine şade?
Şade Maica şi cu Fiul.
Fiul plânge. Maica îi zice:
Taci, Fiule, nu mai plânge
Cã te scald în lapte dulce...!”
Ilinca îşi strânge mai tare ochii închişi pentru a “vedea” mai bine tabloul din colind, plin de o caldã luminã. Leagãnul este împletit frumos din rãmurele aurii şi stã agãţat de-o cracã înfloritã de vişin. În el, se tot dã huţa o femeie frumoasã ca o zânã din cãrţile ei cu poveşti, înveşmântatã într-o rochie lungã, bãtutã cu pietre scumpe, multicolore şi strãlucitoare, având pe cap un vãl roşu ca focul ori ca soarele în amurg... O mânã ieşitã de sub vãl îi odihneşte grijulie pe trupşorul unui copilaş adormit. ”Doamne, ce mai copil frumos!” îşi spuse în gând atunci când îi vãzu, cu ochii minţii, faţa rotundã şi roz cu o guriţã ca o inimioarã... ”Ţine pumnişorii atât de strânşi de parcã e pregãtit sã înfrunte relele din întreaga lume. Aşa cum era şi frate-miu când l-a adus acasã barza în varã!”
- Bunelule, cum îl cheamã pe copilaşul din colind, are vreun nume? Cine este Fiul Maicii?
- Bineînţeles cã are un nume, cum sã nu; îl cheamã Iisus şi este Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, femeia din cântec. Pruncul Iisus s-a nãscut ca sã fie frate şi prieten cu toţi copiii din aceastã lume.
- Adicã... frate şi cu mine?!
- Într-un fel, da.
- Ura! Deci mai am un frãţior! ... Dar, stai, femeia din colind, ar trebui sã fie atunci şi... mama mea?!
- Pãi da, Maria este şi mama ta, fireşte!
- Cum adicã? Mama mea adevãratã ... atunci... mai are o sorã? Nu pricep nicicum...
Bãtrânul o privi blând şi zâmbi încurcat zicându-şi: ” Sfântã nevinovãţie! Cum sã-i explici unui copil aşa de mic o tainã aşa de mare?” O mângâie deci pe creştet pe Ilinca şi oftã din greu cu încredinţarea cã rãspunsul la aceastã întrebare ar naşte sigur alte întrebãr.i apoi spuse:
- Nu vrei, mai bine, sã mãnânci tu, Ilincuţã hãi, acuma niscai turte rupte ? Ia mai dã o fugã iute la mã-ta-mare cã eu am ostenit de atâta cântat şi vorbit, îs tare bãtrân...
- Turte rupte; da’ cum nu, Bunelule ?! Uite acu’ mã şi duc!
Ilincãi îi plac la nebunie turtele astea, moi, dulci şi aromate, cu multã, multã nucã şi coajã de lãmâie, pe care bunica ei le face în fiecare an , muncind din greu, pentru Ajunul de Crãciun. Le face “mai din timp” şi le ţine apoi “la rece” în dosul chilerului pânã când vine “sã le sfinţeascã” preotul din sat. Anul acesta, fetiţa a avut însã mai mult de aşteptat pânã sã le guste cãci satul s-a mãrit “odatã cu ea!”, cum i-a zis bunicul şi “taica – pãrintele” a umblat din greu pe la toate casele...
”Oare, copilul acela micuţ, din colind, fiul Mariei, el ce mãnâncã? O fi având ceva? De ce plângea aşa de tare?” Mama lui pãrea tare tristã în vedenie...
Îl va întreba mai târziu pe Bunelu dar pânã atunci, va pune cu grijã deoparte o bucãţicã – douã din turtele bunicii pentru noul ei frãţior, Iisus...