Ca de obicei, Lara ne pregătise ceaiul cald. Ca o mamă bună. Mater dolorosa. De mai bine de o săptămână nu mai aveam iasomie. Nici măcar muşeţel. Trebuise să renunţăm rând pe rând şi cu toţii laolaltă la mofturile aristocrate. Că doar nu mai eram ţânci! Nici împăraţi. Eram aici şi acum. Într-un timp mai mult imaginat. Într-o locuinţă improvizată din dramul acela de curaj (cine ştie?… şi de noroc?!) păstrat de fiecare pentru „clipa aceea”. Care – zbang! – venise în urmă cu aproximativ o lună. Trecuse parcă un an! O viaţă se scursese! Lăsându-ne pe feţe, în coşul pieptului, dâre lungi ca de ploaie neconsolată. Sau urmele larvei în care se târâse fluturele până îşi dăduse, sărăcuţul, ultima suflare, tâmp neînţelegând ce se întâmplase cu zborul înscris odinioară în codul genetic. Lara purta şorţ înflorat. Deşi, în cele cca 30 de zile ALTFEL, culorile căzuseră una câte una, ridicoli soldaţi la datorie mult prea puţin cunoscută. Somate de sentimentele underground în faţa plutonului de execuţie. Dar Lara avea glasul programat pe cea mai suavă gamă. Şi era o măiastră. Era Măiastra! Nimeni nu ar fi simţit vreodată gustul morţii în supa ei. Minunăţie aurie! Frunze croşetate de pătrunjel! Cu delicateţe stranie culese dintr-o grădină a paradisului. Senină, Lara împingea ineluctabilul aşa cum fără de nevroze muta ultima cutie de chibrituri. Dintr-o arie întunecoasă în punctul acela de unde străbunii prinseseră lumina. N-o mai lăsaseră! Locuinţa lor, mai mult o grotă! Şi niciunul nu-şi descoperise între timp vocaţia de ascet. Las’ că era bine! Mult mai bine decât afară. Mai plângeau unii dintre noi – oameni cândva în toată firea – fără să se ascundă. De fapt, de ce-ar fi fost plânsul o ruşine?! … descurajant, poate…
Făceam cu rândul la păstrarea dimineţii. A izvorului. La început, degetele noastre novice strânseseră până la sugrumare – asemenea unui nou-născut arătătorul adultului – Viaţa! Ce salvaserăm în inimile noastre ca pe o arcă invizibilă. Răului. Încet-încet am deprins arta de a fi ca pe o ştiinţă a frumuseţii, unica în măsură de perenitate. Când vreunul dintre noi dădea semne de uitare, ne grăbeam să ţinem copacul, chiar dacă veşmintele noastre dispăruseră între timp şi doar cu un efort uriaş de imaginaţie ne-am acoperit golul. O mână aici. Un gând bun. Această complicitate ca o rugăciune. Dumnezeu să ne păzească! De n-am ajunge vreodată – şi „vreodată” era aici lângă noi, mult prea aproape! – să punem trădare în loc de iubire şi marea indiferenţă în locul grijii! Feri-ne-ar Sfântul! Departe de noi asemenea ispite! Dar să nu ne speriem păsările! Ele vor fi mereu legătura noastră infailiblă, fără de păcat, cu Cerul! Şi iată-le cum ne construiesc cuibul laolaltă! Nu, nu ne-am plictisit, doar că e aşa ca o stare… una prelungă, mult prea prelungă, despre care nu prea ştii cum o să continue… Poate… cu restul nedesenat al casei pe care într-o sforţare obştească l-am alipit întregului, de-a mai mare dragul! Ei…, da, mai vine ea şi câte o furtună… Şi ce dacă ne-am făcut toţi copii?! În lumea noastră adevărul intră pe aceeaşi poartă, mereu ştie stânga ce face dreapta şi o mâna, da, continuă să o spele pe cealaltă… Ingenuă, iubirea construise chiar şi podul acela peste distanţă…






*

–… mda, o specie relativ similară cu a noastră… Care, cel mai probabil, trebuie să-şi fi dus veacul cândva… prin mileniul 3…
Cât de mult semănau cu noi? – se pomenise întrebând, după toate probabilităţile, o fată…
Şi… fuseseră fericiţi? – îşi manifestase curiozitatea un altul…
Desenaseră păsări vii…
Şi izvoare… umbre luminate…
Lup alb…
Stătuseră la o masă…

Fuseseră vii, da! Şi mult prea poeţi… – se străduise să nu pară patetic Profesorul.

I-na-ni-ţi-e! – conchisese ştiinţific acelaşi, apoi cu privire ciudată: Muriseră de foame, bieţii!

La treabă! Mâine trecem la sit-ul vecin.