A suferit atunci mai mult ca niciodată. Înțelesese, foarte probabil pentru prima oară, cât de relativ, cât de fragil era totul. Anomalia poate și-o imaginase ea, dar de la imaginație până la realitate... Cu albul batistei înmuiat într-un gând bun, restabilise echilibrul între ea și celelalte făpturi ale lui Dumnezeu. Între ea și ea. De data asta însă, orice gest similar ar fi fost aproape sigur sortit eșecului. A trebuit să se rezeme... ca să nu cadă?!... ca să accepte?! Că NU EXISTAU REALITĂȚI PURE, CĂ TOTUL ERA SORTIT, MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU, SĂ SE AMESTECE. Și, în amalgamul ăsta, cine ar mai fi putut distinge ca la carte grâul de neghină?! Era dureros. De bună seamă, suferința însemna durere. O durere absurdă asemenea stării împărtășite de marii deprimați. Cel mult de purtătorii de halate înțeleasă, în limitele cât de cât rezonabile ale nevinovatelor manuale. Sau de câte vreun rătăcit în suflet de copil. Pusă fără prea multe procese de conștiință, ba chiar cu o anume nervozitate agresiv-superioară, de restul... Durere și sentimentul neputinței de a schimba ceva! Căci, în vremurile paradisiace, nu și-a dibuit vreun copac imperfect, nici vreo culoare alandala... Și s-a trezit constant... Acasă. Oricât de mare ar fi fost răzmerița lucrurilor și a cuvintelor, toate aveau să-și reintre în normal la un moment dat. Frumusețea cobora pașnică în grota celui care o clipă se crezuse pierdut. Și nu, nu din egoism își făcea ea câte un „al ei”. Îl ținea cât putea de strâns în culcușul inimii! Dar acum! Acum înțelesese: trebuia să împartă totul cu restul. Nu, nu era ea cea care să nu împartă! Dar nu în felul acela! Care o forța să abdice! Să subscrie, chiar să-și pună semnătura descifrabilă în dreptul unui scenariu străin. Dacă viața însemna a face concesii nesfârșite, atunci în mod cert nu ea fusese chemata să ducă la îndeplinire o astfel de sarcină! Și, dacă da, cu ce preț?! Cât mai rămăsese din augustul de odinioară și cum de sensurile ei mergeau orbecăind, abia mai dibuind câte vreun lucru din realitatea adevărată? Ea însăși fusese surghiunită. Cu perfecțiunile ei aberante cu tot. Lăsată în urma ei, ca o specie care, oricum, era pe cale de dispariție, asta de va fi existând vreodată. O vreme și-a oblojt copacii, le-a dat cu dragoste, le-a vorbit până la a amuți. A respirat prin autosugestie, printr-un efort supraomenesc de a-și imagina. Lumea aceea normală... Și asta se numea credință! A trăit agonia văzându-și umbra insulară și resturile din ea pe planeta cealaltă, cu tupeu revendicându-și constituțiile. Și-a umplut mâinile cu sângele frumuseții schingiuite. De parcă ea în persoană ar fi fost călăul... S-a complăcut. Înjumătățită a benchetuit și habar n-a mai avut să regrete. O uitare bizară i-a devenit dumnezeul.