Acorduri târzii
proză[ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Balcan Ana [moiraa ]

2020-09-04 | |



Este o după-amiază confuză de ianuarie. Soarele, învins, sclipea palid de după norii marmorați ce se smiorcăiau cu praf de stele înghețate. La capătul vechii mahalale evreiești din spatele cetății Golia, spre stradă, alături de Filarmonică, se află locuința profesorului de fizică Vlad Angelescu, cadru didactic vechi și cu prestigiu la unul dintre renumitele licee din centrul urbei. Căsuța e cochetă, frumoasă. La ora șase domnul profesor aștepta o adolescentă, fiica fostului său coleg de bancă din liceu pentru a se cunoaște și a conveni împreună asupra orarului de pregătire. Un examen important o aștepta la sfârșitul anului iar taică-su fusese atât de insistent că nu acceptă nici un fel de refuz.
Apropiindu-se ora întâlnirii, Angelescu umbla de colo până colo prin casă neștiind nici el ce caută. Intră într-o pereche de pantaloni tip sport din jerseu, își puse o cămașă groasă și nelipsita vestă cu buzunare în care îndesă pachetul de țigări. Nu fuma des, dar acum parcă-l ademeneau. Se abținu și se uită la ceas. Nevastă-sa se trezi indispusă dis-de-dimineață și trebăluia bombănind prin bucătărie, sătulă de vremea de afară ce-i trezea, parcă prea devreme, dureri în toate oasele. Dumneaei preda istoria. Vorbea mult și elevilor și acasă, iar domnul Angelescu o eticheta mereu ca fiind dezarmantă și amuzantă, în general. Profesorul era reversul ei; taciturn, misterios, vorbea doar atunci când trebuie și când soția îi sucea mințile cu pălăvrăgeala ei de zi cu zi. Prin cele două ferestre oblonite pătrundeau dinspre Filarmonică, cu o aromă aparte, sonatele pentru vioară ale lui Bach. Tresări la sunetul soneriei. Cu un aer absent se grăbi spre ușă și deschise.
- Bună seara! Mă numesc Ada Florescu, ați stabilit să ne întâlnim prin tatăl meu.
- Sărut mâna, domnișoară, rostise cu rapiditate și răceală profesorul, inconștient însă, căci fata mări ochii surprinsă. Vă rog, intrați!
Traversând holul scurt, parțial luminat, profesorul continuă:
- Cum ați spus că vă cheamă, că nu am reținut numele? repetă doar din dorința bruscă de a o auzi din nou.
- Ada....Ada Florescu..
- Eu sunt profesorul Angelescu ....Vlad Angelescu și predau fizica. Tatăl dumneavoastră mi-a fost coleg de bancă în liceu, continuă, convins totuși că fata știa acest lucru. A insistat să vă ajut.
Ajunși în sufragerie profesorul se întoarse spre musafir. Câteva clipe rămase fără cuvinte privind-o intens. Purta un palton gri din stofă de lână cu broderie și glugă. Cizmulițele lungi, mulate îi scoteau în evidență gleznele fine. Fata simți o oarecare teamă și se întrebă dacă a ajuns la cine trebuia. Își dădu gluga de pe cap. Părul lung, castaniu, îi accentuau trăsăturile frumoase ale feței. Tânăra l-a privit cu interes în momentul în care palma lui mare, generos desfăcută i-a cuprins în totalitate mâna ei micuță și i-a strâns-o cu delicatețe. Ada roși ușor, nedezlipindu-și privirea din ochii lui. Prin cei doi ochi albaștri ce-l fixau permanent profesorul Angelescu văzu adolescența lui.
Se reculese și ceru precizări, amănunte în legătură cu examenul viitor. O auzea în surdină, îi vâjâia capul. Și muzica asta omniprezentă la orice oră din zi. Fata avea genul acela de frumusețe în fața căreia nu ai replică și nu ai arme. După o primă vedere ar fi fost fericit să o cunoască. Prezența ei i-a creat o stare confuză, fără nume, misterioasă, dincolo de rațiune. " Ce se-ntâmplă cu mine? De ce m-am tulburat atât? Au trecut 30 de ani de când ... E posibil oare? Cred că de vină este programul foarte încărcat de la școală, meditațiile, stresul zilnic... " Dar parfumul dragostei de demult, unică, adevărată și neîmplinită ce reveni atât de violent avu darul să aprindă acum în sufletul lui o undă de duioșie. Deodată totul în jur i se păru atât de abstract, părea că e un străin în propria casă, în această lume. Simți că nu se va putea abține, se afla în fața unui rug în flăcări prin care trebuia să treacă. Nu avea un răspuns pregătit pentru atare situație și realiză că-i va fi imposibil să mediteze fata. Reveni la realitate și deveni foarte grav, adoptând o atitudine sobră. Ada observă o melancolie adâncă în ochii profesorului. Jenată, credea că s-a făcut de râs. Nu mai vorbi, așteptă sentința.
- Voi vorbi cu tatăl d-voastră la telefon, sunt foarte ocupat, dacă nu voi găsi timp să ne vedem vă voi recomanda pe altcineva, porni sec răspunsul.
Nervos, puțin incomodat, o conduse spre ieșire. Speriată că va face mișcări caraghioase sau că va spune ceva necuvenit, fata salută scurt, fără a-l privi și ieși. Afară începu să ningă abundent. Fulgi mari se rostogoleau jucăuși în acorduri de pian și flaut îngropând tăcuți oameni si străzi. Lacrimi fierbinți, sărate coborâră din sufletul uimit, nedumerit, descătușat.
( 25.03.2018)