agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 587 .



Timpuri și destine (Vol.2)
prose [ ]
ROMEL (cap.4)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cantemirdva ]

2022-02-18  | [This text should be read in romana]    | 



Două zile lungi am dres și am tot văruit odaia mare, lăsată de coc-chef cu muchii slinoase, izuri stătute, pete negrite, mucegaiuri verzite... și muci uscați în colțuri obscure. Cum dovedise el – om curat, spălat, mereu parfumat și frumos îmbrăcat, cu îngrijita-i Gerica zilnic suflându-i în obraz și ceafă – în luni zburate să lase atâta căcălău?.. Și eu prost... N-am intrat o dată în camera ceia... Cu cerebrul încă spălat de chimio și radioterapii, mă bazam tare în cinste de om. Poate din cauza aia și uitasem repede obida lăsată de latin.

Deși nația nu importă, în căutarea noului chirigiu ținui cont de îndrumarea lui Toniță. Nu apucă a se usca varul în camera mare, că-l și prinsei pe Paul într-o minută a lui liberă. Tot atunci îi și spusei de camera liberă. Poate știa pe cineva interesat, cu marea speranță de a primi un Om măcar în jumătate ca el. Paul a zis că va întreba.
Aparte de Tony, la fel procedai cu Tolean Borogan, și el avantajat de chirigii ca sfinții – onorați evangheliști de Harghita și Covasna.
În paralel cu așteptarea semnalelor aprinse, am înnoit anunțul în Mil anuncios și Idealista, cu remarcă în favoarea națiilor din Est.
Zi și noapte mă tot sunau americani latini, arabi, hinduși... chiar și franțuji. Estici – ioc! Și Paul cu Tony și Tolean tăceau, ca înadins. Totuși, la o săptămână de la bătaia în clopot, Paul m-a bucurat.
Un român, cunoscut de el pe linia Iehova, căuta urgent cameră. Paul nu punea mâna în foc pentru el, doar zise că muritorul fusese exclus din martori, prin comportare exemplară se trăgea înapoi la martori, și doar vorbea mult. Pentru mine, acele obiecțiuni nu însemnau numic. Ne-am văzut, i-am prezentat locuința și camera, am vorbit, ne-am tocmit... Atunci și palma am bătut, că domnul se demonstra de cuvânt. Ca variantă căutată, el mă aranja 100%. Era om de-a nostru. Și gata!!! În aceeași seară am dezactivat anunțul. Atunci și LG-ul meu s-a astâmpărat.
În jumate de zi văratică, cu trei ture apăsate și sudoarea curgând șiroaie... omul nostru a umplut odaia mare cu bagaje, și mai avea de adus. Din prima se vedea avut, grijuliu, atent... și bun de plată – semne pozitive în tipica mea șovăitoare favoare. Bucuros, îl informam, îl îndrumam, hangu-i țineam... El, cu toate hainele cărate, ca la fată de măritat aranjate, spre chindii reuși să-mi destăinuie grosul propriei tumultuoase biografii.


Se numea omul nostru Românel Feraru, de prunc strigat Romel cu accent pe o. Diminutivul i se trăgea de la bunel-so Ioan Putină – vânător de munte, lunetist, patriot... cu unghii negrite în omături de Stalingrad... – în a sa potență juvenilă inspirat de marele general Rommel.

Născut în lan de secară a unei comune din zona Ieșilor, provenea Romel din moldoveni curați pe latura tatii, și din moldoveni cu sânge de romi, secui, lipoveni... și neamț din partea mamei. În tot amestecul prevala vița moldavă, și urmașul cu asta se mândrea. Umflam nara și eu, că aveam în casă frate român și tot el frate moldovean – Om de-a nostru la pătrat.

Ca băiat de Țară, în anii săi de creștere, Romel a săpat grădină, a păscut vacă și cârlan, a străbătut pădure, s-a scăldat în gărlă ... și nu prea a ascultat pe cei mari. Dar, școala generală și cea de meserie le-a terminat cu note frumoase, pentru junimea epocii musai propice.
Cunoștințele, capul, stăruința și tupeul în mișcare l-au adus pe Românel Feraru la Constanța, la prestigioasa Academie Navală, în statut de cursant abiturient. La matematică a luat un zece, la fizică alt zece, la istorie încă unul...

În zi de toamnă aurie, bătrânul Putină a pierdut cunoștința lângă poartă, auzind că ofițer de marină a treia oară ilumina centrul și josul comunei. Fenomenul merita și moartea, că moșul știa ce satul nu ghicea.

Cînd moșul reveni la viață, în curtea toată păși ofițerul – în uniformă marină albă, de gală, impecabilă... de care satul, până atunci, nici în televizor nu văzuse.

El era, nepotul Romel – ale cărui nume, chip, fapte... și boroboațe bunicul ani la rând evalua.

Înalt și frumos de la natură, ca turnat în distinsa croială cu epoleți și insigne de cursant, Romel se făcea încă mai... iar înnăscutu-i surâs de tânăr ofițer lăsa fetele de comună cu gurile căscate. Cele de Iași – la promenade ale lui în parcuri și pe lângă Trei Ierarhi – făceau mai anapoda:

Brunete domnișoare sprâncenate,
cu șolduri la mișcări învăpăiate...
îi aruncau obraznice ocheade-n frunte,
de tremura frunzișul crengilor abrupte...
Blonde neveste nalte și pieptoase,
îl săgetau profund până la oase,
cu ochii de a iubirii jertfă scânteiați,
ferindu-i pe furiș de ai lor geloși bărbați.
Dulci fetișcane de liceu, pe aleea lacului,
roșeau în jurul lui ca-n fața Judelui,
privind umile stânjeni ofiliți,
îmbrățișând răceala lor de osândiți...
Zărindu-l, doamne din familii cu domniri
picau cosite în decepții, gropi de amintiri...

Din primul an de cursant, Romel se demonstra chibzuit, deștept și iscusit în arta marină. În anul doi, Academia porni să facă din el scafandru – meserie rară, profund specializată, înalt valorată pe vase civile și de armată.
Ca cel mai bun din plutonul special (unic în toată Țara), scafandrul Feraru deseori atingea fundul Constanței... La anul trei, pentru merite deosebite, a fost dislocat spre Odessa, la exerciții de anvergură, să atingă și acolo fundul o lună.
Apoi fu trimis la Sevastopol, la mai mari adâncimi, pe submarin de ultimul strigăt... Acolo, în trei luni scurte, și pește a prins – cu mâna, la fund... Când il vedeau rușii cu sacul de cambale cât mâna după el, le crăpau ochii de invidie tovărășească. Sevastopolul i-a rămas în suflet, cu submarinele... dar și cu fetele frumoase, cârduri văzute pe țărm fluturând batiste...

Cu toată măiestria, râvna și marea dorință... din motive nedezvăluite (mie), Românel n-a ajuns să fie scafandru înrolat în flota Tării. Mai departe, în calitate de secretar UTC, a dirijat sindicate în Mare Casă de Cultură din Valea Jiului. Având de toate, si frigiderul mereu ticsit de cărnuri fără să miroase aerul de mină, acolo s-a și însurat. Apoi, tot acolo s-a divorțat.
Revoluția l-a prins pe tov. Feraru lângă Timișoara, chemat sub steagul socialist în calitate de rezervist. În gradu-i de căpitan, și companie de infanterie în subordonare, avea în pază depozit de armament.
În a treia noapte de tulburări, paza a bătut alarma. Grup de persoane neidentificate înainta spre depozit. Stați pe loc! - a strigat comandantul cu glas de ofițer. Intrușii nu s-au oprit. A urmat ordinul ”Foc!”, fără tragere preventivă în aer, conform instrucției în stare de alertă pe Tară. Soldații, și ei din rezerviști, au tras rafale. Nepoftiții s-au aruncat la pământ, apoi au fost luați. Era delegație din partea răsculaților, cu fost secretar de partid în frunte – unicul atins de glonte, la un picior. După o cuvântare înflăcărată a rănitului, ostașii rezerviști au trecut de partea revoluției, și tot ei au arestat ofițerii.
In zile numărate, tribunalul militar l-a condamnat pe căpitan la doi ani privațiune de libertate, fără degradare. După ispășirea pedepsei, Dl căpitan s-a întors la Valea Jiului și s-a apucat de treabă. Dar, puțin ce mai era de luat... În doi ani de triumf multe s-au schimbat. Si totuși, cu mintea-i mereu dezghețată, Romel s-a pus în fruntea fraților (de el aduși de acasă înainte de revoluție) și a pornit mișcare de sute, calupuri. Dar... nu era fire de capitalist... Mereu împrumuta, ajuta, degeaba dădea... S-a tot avântat, s-a vârcolit, s-a zbuciumat... fără să vrea observând din ce rahat creșteau milionarii.
Înrăit pe Viața Nouă, care nu-i dădea nimic, a plecat căpitanul în Turcia, apoi în Grecia. De la greci, după ani de pescar și scafandru maritim, a venit el în Spania, și altă dislocație nu i-a mai trebuit.


Spania l-a primit pe Romel cu multă căldură. Din prima zi i-a dat muncă, trai și mult alai, tratându-l ca pe un Señor... fără drepturi de buceador (scafandru). A pătruns el în măiestria cărămizii, s-a apucat de câștigat... Dar cea mai importantă realizare a fost regăsirea noii fericiri masculine, întruchipată într-o doamnă româncă de anii lui – sinceră, inteligentă, harnică și frumoasă foc.

După căsătorie, s-au stabilit ei la Valentia, ambii cu muncă fixă. În familie s-au născut două fete – era timpul de avut propria casă. Au cumpărat-o, cu ipotecă 100% și mobilă bună, tot de ipotecă. Așa posesie deja se scumpea, dar în oțelita familie banul nu conta. Și apoi, 120 de mii divizați în 20 de ani era o nimica. Unul Romel aducea în casă două mii curate, lunar. Mai era soția... și ea trăgând cu râvnă la gospodărie.

Totul mergea spre îmbelșugare. Fetele creșteau frumoase, istețe, bine alimentate și îmbrăcate, aproape eminente la colegiu de prestigiu... Soția lucra șefă de echipă, el zburând pe șantier în plăcerea patronului, mai ave a doi pași până la postul de capataz (maistru)...
Dar, în ciuda Raiului Așteptat, a plesnit Cărămida Spaniolă. Au pornit belele, probleme... și o psihoză mai a dreacu decât Marea Depresie Americană.
Rămas fără muncă, recompensă și bani de buzunar, Romel a fost lovit în spate, de iubita-i ursită, dar mai tare de draga-i soție, care dihănea singură căsnicia. După divorț, ea și fetele au plecat, să trăiască în chirie. El a rămas, cu ipoteca. Când n-a mai demonstrat solvență, banca i-a luat casă, cu 135 achitate.

– Mai îmi rămânea de plătit 32 de mii, Dl. Valer – suspină Dl. Feraru afectat de ultimul epizod, cu amare lacrimi șiroaie.
– Nu poate fi!!!.. – strigai eu în toată curtea cu suta de vecini, ca mușcat de șarpe. – Banca n-a avut dreptul!!!.. Asta-i țară europeană, civilizată!.. Tu ești din stat comunitar!.. Aista-i capitalismu!.. De ce nu ți-au dat termen de recuperare, conform situației de criză???.. Te-au furat!.. Și-au bătut joc, Romel!!!.. – tot răcneam eu cu spumă la gură, de parcă eu pățisem catastrofa.
– Așa gândeam și eu, Dl. Valer, așa strigam, așa mă enervam... Dar banca a procesat în fugă actele, judecata formală... apoi s-a vândut altei bănci.
– Nu-mi vine să cred așa măgărie, în Spania!.. Aaam înțeles de ce trăiești în chirie, Romele... Mi-ar plăcea să te simți aici ca în casa ta...
– Mulțumesc din suflet, Dl. Valer!!! Eu în Spania nu mai stau! Mai rămân 6 luni, maxim. Cum obțin prepension, am și plecat acasă.
– Ce-i aia prepension?
– E pensie anticipată, de la 62 de ani împliniți, cu 15 ani vechime, inclusiv pentru comunitari. Eu degrabă fac 63... Am fost operat la intestine... Nu am avut când mă ocupa de formalități. Prepensia o am garantată – minim 700euro lunar, 14 plăți pe an, până la moarte – doar trebuie să mișc hârtii.
– Măcar asta!.. Mă bucur, Romele!.. Cu așa o pensioară, o căsuță de Tară cu grădină, cuptor cu cotlon afară, plită cu sobă înăuntru... și o fimeiușcă sub anii tăi... Nici vînt rece nu te trece.
– Ai spus-o ca pentru tine, Dl Valer.
– Și de ce nu???.. Mă cam satur și eu de civilizație capitalistă... Să rămână tinerii, lor le trebuie...

La o săptămână de chirigie, Romel a reușit să-mi destăinuie restul propriei biografii, în detalii desfășurând și vechi bazaconii de acasă. Ca înfățișare, nu semăna el a poznaș sadea. Poate anii l-au cioplit?..
O jumate de șchioapă mai înalt ca mine, de constituție medie, cu picioare scurte și mâini lungi uitate de munca fizică, la 62 ai săi Romel se arăta destul de chipeș. Avea fața cândva frumoasă, cu nasul mic, obrajii ca omul de 60, fruntea ca de 70...
Ce conta mai mult, în a lui atractivă fizionomie, era surâsul care nu i se termina. Zâmbea cu obrajii, gura, barba, urechile... și cu părul din creștet care nu-l mai avea. Era prezentabil... până și în halatul de baie. În fiecare zi îmbrăca alte haine. Avea și de unde, că-i umpleau camera. Îi plăceau rufele anapoda...

Romel cu adevărat grăia mult, și eu îl ascultam. Dar mai avea omul și treabă. Ocupându-se în serios de ”prepension”, periodic ieșea cu mapa la subțioară. Aparte, două seri în săptămână avea adunare. Exclus din martorii lui Iehova din motive (mie) neexpuse, cu dreptul de ascultător, asista la video-sesiune din camera mare.
În ajunul primei întruniri, de care știam și eu, alungatul a citit Sfintele Scripturi până târziu. A mai citit umil și în zorii zilei cu pricina. Apoi, nu o dată ieși la stradă, cu mapa la subțioară. După masă nu mai plecă nicăieri, deși actele îl apăsau. A făcut ofiștanie în camera lui, a dosit cuiere agățate, a călcat batiste... Cu geamul și ușa vraiște – să alerge aerul de afară.
După chindii, făcu el o baie lungă și zgomotoasă, cu sughițuri scurte, strănuturi nădușite... după care se înfundă în a sa pribegiște spirituală, cu ușa închisă la zimpirig. Pe la șapte și un pic, ușa camerei mari se deschise ca înclinată, dezvăluind ce ascundea timp de un ceas.
La masă, cu tableta în față, ședea prigonitul ca-n tablou –...picior peste picior, înțepenit de sfânta așteptare. Avea pe el costum negru de penultimul strigăt (cu batistă purpurie în buzunărașul de la inimă) cămașă albă clasică, cravată roșie modernă... și pantofi negri lustruiți ca la miniștri. Tuns aproape chilug, bărbierit, cu fața crispată de simțire forțată, prin modernii ochelari se admira cu atenție în oglinda fixată deasupra mesei. La mine nici nu s-a uitat, îi rămâneau secunde.
Întrunirea a durat mult, cu ușa deschisă, fără secrete. Apoi, în salon se arătă Romel – cu pieptul bombat, fruntea sus, ochii scăldați în devoțiune... și fața iarăși cotropită de zâmbetul fericirii. Arăta mai nalt, mai solid, mai sigur, mai mult... de parcă adunarea îl hrănise din vlaga Magmei. Intrigat de aspectu-i triumfător, l-am luat la întrebări. Mai bine n-o făceam. Până la două de noapte m-au tot asaltat lămuriri, citate detaliate... Paul, venit de la adunarea pe viu, pe la zece noaptea, tăind salonul spre bucătărie și înapoi în cameră, din mers zâmbea diplomatic.

În alte zile de sesiune, Dl Feraru proceda la fel, și mai. Se trăgea tare la adunări, măcar și zilnic gata de a savura din a lor potență morală. Mă atrăgea și pe mine, mai întâi din curiozitate, apoi din respect către noul chirigiu, cu trup și suflet dedicat credinței în Iehova.
Cum au putut ”bătrânii” să dea afară un așa martor??? – mă întrebam eu după o chindie, privindu-l cu bună invidie pe ”ascultător” în costum gri deschis – al patrulea de la prima sesiune încoace. L-aș fi întrebat pe Paul, dar nu era etic, mai ales că ei nu comunicau între ei, iar eu nu eram unul de-al lor.

A trecut o lună... și încă una. Dinspre Atlantic, vînturi potente și violente au pătruns cu răceală adîncul peninsular, mai zbiciuind și coastele estice. Vara Mediterană a cedat poziții, toamna spaniolă a pornit cu asalt. Undeva în nord ploua, frigul bântuia, fulgi de o clipă vântul împrăștia... În centru soarele slăbea... În sud, același soare mai ardea... Ca normă, la așa vreme nordicii zburau acasă, dar nu și în descrisa aici.

În toamna pandemiei pieile albe mișunai pe malurile Valentiei, în piața Reginei, a Virginei, a Taurilor, a Primăriei... Musafirii se îngropau în nisip, ca nebunii se aruncau în apa răcită, huzureau la mese scumpe, cumpărau pachete brațe... Fără mască răsuflând a ușurare. În gloate mari și mici, fără nafură de sfială, tot amețeau în săruturi de gingii El cu Ea, El cu El, Ea cu El, Ea cu Ea... Si-n preajmă câini-dulăi cu limba scoasă de un cot, căței-glamurei sărind ca acasă la ei...
Pieile albe (și cele aborigene), ca din lanțuri scăpate de bătaia valului doi (slăbit de zăpușeala verii), creau impresia că trăiau ultima zi și acasă nu se grăbeau. Pe undeva, aveau dreptate. În ecrane se zvonea cu alarmă altă belea de anvergură. – Valul trei, pornit încă înainte de pornire dinspre insule britanice, dădea tare în Bătrâna Europă. Frica iară lua amploare, dar valienta Valentia încă ținea sus flagul și veselia.


În toamnă, valul trei de chirigie, care plus-minus mergea în pas cu al treilea de pandemie, slujea loial casei. Băieții plăteau la timp, mențineau curățenia, blânda atmosferă si simțul bunului umor. Pandemia Mondială ne afecta și nouă mințile, în funcție de care în ce credea, ce presimțea, cum gândea, ce vedea... și câți ani de viață dulce plănuia.
Paul, ca martor, nu privea deloc televizorul. Poate mai arunca el ochii la știri în telefon... În tot cazul, el se vedea calm, cumpătat, sănătos, voios... ca trăind pe altă lume.
Romel, cu trup și suflet înecat în sesiuni și citiri, parcă nici nu știa de ”pestis mundi”. După a lui față lucită și tot mai zâmbită, mai avea nimica și intra iar în ”martori”. Nu avea el cum fi de ”bătrâni” neluat în seamă, cu ale lui dezinteresate stăruințe spre cuprinderea purei credințe.
Mai avea Romel și pe Luluța de la Italia – ca logodnică, mireasă... și ”futuro testigo ocular” a apusului unui Făt-Frumos cu barba albă, de ea mult adorat încă de ofițer a marinei.Cum zicea el, frumoasa, harnica, isteața și divorțata Seniora de Milano, în două luni scurte îl readuse la înalte simțuri de cavaler, soț, dobânditor, smerit mascul... și Longa Vita Felice in Patria Mater.
Ore întregi dedica Romel iubitei la telefon – lungit în patul său larg, cu ușa mereu deschisă – împreună plănuind noul început în Sânul Comunei Natale. Eu, fără să vreau, din salon auzeam, ascultam, admiram... Într-o zi cu tunet, s-au certat... Și tot atunci, cavalerul zbură pe scară în jos, fără mapă. S-a întors noaptea, cu ochii mai luciți, fața mai zâmbită... și miroznă tare de dafin pe lângă el. Nimic deosebit. Doar Întârziase la întrunire.

Valul trei de chirigii mă încuraja la zboruri. Tare visam să văd nepoata la Berlin, nepoții la Chișinău, sora la Sărata, casa la Râpești, Tartaulul... Valul trei de pandemie – invers – mă încurca. Drumurile ba se blocau, ba se deschideau... Nu era de intrat în ceață, fără a ști când s-ar limpezi. La Valentia eram legat de medici, aparate, extracții...
Stăteam locului. Mai treceam pe la Tony, pe laTolean... Ambii erau bine-mersi. Toniță, mai ordonat în felu-i de a fi, se vaccinase între primii torrontini, cu ușoare dureri de minte, măsele ... și ceva testicule.
Boroganu, ca și mine încă nevacunat, supraviețuia sănătos, activ, curajos... Se preocupa doar pentru Agripina, și Anglia – focarul valului trei, la ziua scrisă aici. Odată, neavând temă de vorbă, l-am întrebat de Iehova. El știa mai puțin ca mine, dar avea coleg de clasă la Gandia – ”martor” de calibru, cu un picior pe scara ”bătrânilor” – exact omul care mi-ar fi lămurit nuanțe de ”exclus”, ce încă mai îmi stârneau ispită.
Tolean, pricepând că întrebarea nu venea aiurea, a și sunat colegului. Acela, bucuros de atenție în al său profundis dominius, cu ale lui simple dovezi m-a convins că martorii sînt uniți nu numai în credință, congregație... Ci se mai și ajută între ei în confruntarea cu greutăți vitale. Excluderea la ei nu este formalitate de ochii lumii, ci pedeapsă serioasă, motivată prin încălcări brutale, cum ar fi conduită amorală, înșelăciune, uzurpare, violență, drogare...
Nevinovata franchețe borogană m-a preocupat, nițel, că nu puteam vedea lumea cum o vedea un ”martor”. În tot cazul, în curând, fără clocot de creier, am pus ochiul pe Romel.

La două săptămâni de secundare observări camuflate, am conclus că exclusul bea, și nu puțin. Ieșea des pe ușa casei, ultimamente fără mapă. Prea tare zâmbea, mirozna de dafin nu-l mai părăsea... Uneori, se mai și clătina. După ieșiri și intrări, venea în salon, se lungea pe sofaua mare și povestea mult și încâlcit, ce știam de trei luni. Până-n urechi sătul de monolog, părăseam salonul, dându-i ceva de înțeles. El se înfunda în cameră și acolo rămânea restul zilei, noaptea... cu ușa-i la clampă. Dinăuntru, nu se mai auzea glas de martor cuvios, ”bătrân” judicios ... nici măcar dulcea voce a Luluțicăi, mai dăunăzi spărgând salonul prin ușa închisă din clanță.

Tardiva-mi presimțire șoptea că Romel bea demult...că bea și în ale lui zile de credință, iubire, împăciuire... – câte puțin, pe ascuns și cu inteligență. Chirigiul de moment plătea, porcărie din casă nu făcea (deși ca înainte nu se mai dușuia), ”Caraul!” nu striga, noaptea linatic nu umbla, străchini nu strica... Și apoi, cu libera libertate a zilei, omul trăia și cu fundu-n sus în al său viciu ales, dacă tare voia; banul și-l cheltuia cum basca-i pe creștet ateriza... se alinta cum nici întârziatul feudalul nu-și închipuia.
De facto, latura morală era, care mai tare la Romel mă neliniștea. Dacă se lăsa el de recitări cu ochii în pod a repetatelor baliverne îmbibate de scârbe personale, care deja-mi sfredeleau și cerebelul, poate și eu lăsam tabloul cum era...

Aparte de brașoave, într-o zi cu multă surâdere fără conținut, se puse el pe sunat unui Salvador – mare pretin spaniol, cu care el cot la cot sădise și zmulse puieți la firma Viveros, ani și ani mâncând pâine si pesmet pe o palmă de pământ neatins de plug, sau direct pe arătură, dintr-o singură traistă ...
Conform aceluiași izvor, fratele luzitan nu se împărțea doar din solidaritate proletare. Avea locuință de 600000 euro în Valentia, drept lângă Juzgados vizavi de Ciutat de les arts i les ciències; el cu Mercedes, nevasta cu BMV, feciorul cu...
Din aceeași sursă informativă, Salvador Villarobledo (numit Salva) mai poseda pământuri, ambare, tractoare, grajd cu cai de plimbare și casa părintească în Alarcon de Cuenca.
Tot Romel zicea că odată, demult, anume el (Romel) și nu alt meșter salvase acea scumpă (pentru Salva (și Romel)) casă părintească, lăsată pe o coastă din cauza proastei cimentări spaniole. Tot el, într-o singură lună reformase casa toată, ridicase garaj de cinci tractoare... Părinții lui Salva, luna întreagă îl corcoliseră ca pe un fiu al lor: Cu mâncăruri calde, pat dublu cu cearșafuri la zi, haine de schimb, cafele fierbinți... wiski și bere cât nu încăpea. La plecare, amândoi bătrânii și Alarconul îl plângeau ca Humuleștii pe Bădița Vasile a Ilioaei prins la oaste cu arcanul... și biserica rămasă fără dascăl.
După ani de zile, părintele lui Salva – vlăguit și gârbovit de bănărit, plugărie și imensa gospodărie, și-a dorit om bun de ajutor pe deal și acasă. În lungi dezbateri cu familia, moșul a tinut-o una și bună: Buscad y traedme aqui a Romel, al rumano!!! ... Solo asi vivire mi larga vida !.. (Căutați și aduceți-mi aici pe Romel, românul!!!.. Numai așa voi trăi lunga mea viață!..) Deci, unul Romel era în stare să-i anime (animeze) drumul adâncelor bătrânețe...
Într-o zi cu soare, Romel a fost deranjat, e clar de către cine. Cum numai Salva a înaintat oferta de muncă și trai la țară, ”exclusul” a chiuit în camera lui, să audă și curtea cu sute de urechi în perechi. Și tot atunci a asaltat salonul. Eu, bucuros că-l vedeam suflând, l-am ascultat de-a fir a păr.

La dezlegarea ultimului comunicat, reieșit din apriga conversație cu Salvador, inimosul Romel scăpă o lacrimă cât nuca și alta cât oușorul de rândunică. După minciuni ale lui, de mine în privat depistate, nu mai știam ce să fac: Să-l cred, să nu-l cred, să mă prefac???.. El, parcă citindu-mă, sări în sus de pe sofaua mare, bătu din palme să iasă scântei, și declară asupra curții cu suta de vecini: Viva España!!! Viva Rumania!!! Viva Cuba!!!..
– Don Romel (cu accent pe o), ințeleg Spania, înțeleg Rumania... Da cuba?.. – prinsei și eu la curaj, în sfârșit simțindu-l iară pus pe planuri cu roți de BeLAZ.
– Don Donaluki, ar fi ora să mă citiți în original, că în trei zile vă părăsesc. Eu sunt cu bogații, cu mijlocașii... și cu săracii cubanezi. Eu sunt frate cu toată lumea!!! Eu iubesc Pământul!!!..
– Ce ascunde treazul în tărtăcuță, aia suflă beatul din limbuță. Asta referitor la ”citire”. Cât despre bogați, săraci… Universalul Solidar nu are cum rămâne pârțâitul solitar…
– Bine zis!.. Dar nu beau, don Valer! De solidar, încă mai bine zis, dovadă e noutatea de azi. În clipele cele mai grele, norocul îmi vine în ajutor, nu prima dată…
– ” Nu fumez, nu beau, alerg dimineața…” – Mentira ( minciună) !!!.. – Dacă vrei, suflu imediat, don patrón!..
– Nu!.. Cumpără dafin, când ieși pe afară… Nu mai am o frunză de leac în casă.
– Astea-s nimicuri, don patrón! Privește viața mai în lung, mai în larg... Eu plec!!!.. Hai să lăsăm impresii bune…
– Vale (bine), don Romel! Deja nu are sens… Cum spui matale, așa să hie! Sigur că pleci???.. Anunță-mă din timp, să activez anunțul de chirie.
– Garantat 1000%!!!.. Sâmbătă vine Salva cu mașina și mă duce la Alarcon. Bătrânii mă așteaptă de o săptămână, ca pe ace…
– Chiar că ești norocos, Romele… Da pensia, Luluțica, ”bătrânii” lui Iehova, dulcea Românie???...

– ”Socoteala de acasă…”. Planul s-a schimbat, don Donaluki! Pe Luluța am blocat-o. Suntem certați tare… E geloasă, mereu i se pare că o schimb cu rusoaice, spanioloaice… E nebună de cap, șizofrenică… Lucrez încă trei ani la Alarcon, cu nomină de 800 euro și 400 la mână – cu două mici dejunuri, merinde și ziua toată mâncare la ciaun, cameră, pat dublu, haine… și tot ce vrea rânza mea. Satul e mic, pe munte la 800 metri înălțime. Jos avem lacul – imens, adânc, limpede… și pește ”cu lopata”, ca la frații de peste Prut. De-ai ști ce clădiri istorice, de care-ți plac ție, se înalță în vârful muntelui, ce păduri veșnic verzi, ce frumusețe de stânci, râulețe curate doldora de păstrăvi!!!.. Ce liniște în jur, ce oameni blânzi, darnici, primitori!!!.. Acolo e raiul, Don Valer!!! Acolo mă voi înfrupta din dulceața vieții spre apusul zilelor mele… Ce fac eu în România, înscăiat de amărâți care știu numai să înghită noduri???.. Azi, România, cimitir de sate uitate…
– Mă umpli de năduh, don Feraru!.. Ce descrii acuma e visul meu de apunere… Oprește-te! Că mă oftigi cu totul, mă îneacă invidia de-a binelea… Chiar că te- a bătut norocul, cu ciubota!.. Ca la vatra jocului!..
– Răbdare, Don Valer!.. M-am gândit și la dumitale!.. Satu-i plin de pensionari trecuți de 70… În iarnă, ești și tu la Alarcon, garantat!!! Ia să vezi tu, ce viață de boier îți aranjez eu la bătrânețe… Uităm de Toront, Valentia… Basarabia și România. Într-o lună te și chem în ospeție, să vezi Paradisul cu ochii tăi… Acum, când văd și eu clar orizontul, o să-mi permit un chupito de wiski (păhăruț de 30ml.) – zise Feraru brusc îmbujorat, ca din lanțuri groase liberat, pe coridor ieșind cu pasu-i apăsat, Ursita-n ceafă susurându-i tactul cadențat…

A revenit afortunatul noaptea târziu, în văpaia filmului ”Gladiator”, exact când Maximus spinteca tigri cu spada romană și bocănea favoritul împăratului Comodo. Ca aspect, Romel arăta de 7 chupitos și tot atâtea ”copas” (pocale), fiind ca de titan cu nara-n vodka, rom și wiski anglican. Cu ochii aprinși în ecran, se apucă el de mânuit buzduganul, spada și tot ce oferea Colizeul. La o manevră mai rapidă, pierdu echilibrul și se întunse în tot salonul, cu nasul măturând gresia. De facto, călcase tare o frunză de dafin, probabil scăpată din largu-i buzunar.
– Ia seama, don Romel, nu-ți fărma trupul… Alarconul nu rabdă calici – strigai eu, de facto preocupat. În virtutea propriilor camuflate dezvăluiri, amarnic visam să văd odaia mare pustie.
– Acolo Sufletul contează, don inginer, și animarea… Și vorba dulce mult aduce…
– Foi de dafin ai cumpărat? – întrebai eu amuzat, săltând la lumină frunza călcată. – Da asta di undi-i, di undi o chicat?.. Nafura mami ii di frunză, că mai să te lase fără cojones (testicile)!..
– Aici m-ai prins, bravo!.. Am băut copă și două chupitos…
– Mentira!.. Da mai contează?.. – zisa-i eu ca în murmur, îmblânzit de speranța zilei de mâine.
– No te preocupes, don Valerio. Yo soy el mismo, no cambio (Eu sunt același, nu mă schimb)… Yo soy ROUMMELL!!!.. Nu i-am răspuns, că un mai aveam cui… Dar noua variantă ortografică m-a intrigat – la pronunțare, accentul ateriza singur pe ”o”.

A trecut săptămâna, cu multe ieșiri și intrări fără mapă, fără miroznă de dafin… Sâmbătă, camera mare – de dimineață intactă, la ora mesei și la chindii fără clipă de animare – părea bârlog de hibernare.
Ceva nu se încadra... Pe Roummell nu l-am deranjat, să nu par mai interesat ca el în, așteptata-i mutare. Doar seara, pe noptate, dădu el semn de viață, din cameră conversând în castiliană. Vorbea mai încet ca de obicei… Totuși, la un moment mai aprins a discuției, reușii să prind ceva frântură: ” Por favor, Salvadooor, por favooor!!!..” – Roummell ruga ceva, insistent…

Abia a douăza, pe la chindii, a ieșit ursul din bîrlog – boțit, zburlit, pârlit… și o sticlă goală ascunsă în buzunarul adânc a halatului de sultan. Deducția șoptea că haiducul băuse la cameră, de aia nu ieșise două zile. Criza banului se citea și în ochii fără luciu – tulburii, palpitanți, viciați… poate și ceva alarmanți.
Din spusele mahmuriei, Salvador nu a putut veni să-l ducă la Alarcon, că-i răcise câinele – pitbull de lupte, de 12000 euro în cazul că s-ar vinde. Mutarea s-a mutat pe altă sâmbătă, dacă luptătorul nu va fi bolnav.
În altă sâmbătă, Salva, dar mai exact soră a soției lui, ca mireasă, avea nuntă mare la Valentia, în Palau de la música…
Apoi planul s-a schimbat. Roummell trebuia urgent să ridice casă lui Salva, tot la Alarcon. Avea de muncă doi ani lungi, pe puțin… Acolo se învârteau alte cifre, orizontul se vedea în alte culori… Si meșterul avea nevoie de un peon de confianță… Și eu deja figuram prim candidat.
În sclipirea neașteptatei întorsuri, în doi anișori de zidiri și tencuiri în voia meșteriei, Roumel băga la buzunar 40 de mii curate, eu 30, ca peon de nădejde.
– Bodaproste și de atâta – îi răspunsei eu în discuție aprinsă între noi doi, el vestind cu ochi mari sumele grosso modo calculate.
– Eu ca eu… Tu să intri în ceva treabă, să obții ceva pensie și să pleci acasă… Acasă! Acolo te văd eu ca Om împlinit… Alarconul – frumos, verde, liniștit… – nu-i a nostru, e a lui Salvador cu pitbullu, moșii, frații…datina, simțul și amintirile lui.
– Bine zici, băiatule!.. Exact aici m-am oprit eu, numai auzind noutatea… Dar să știi că Alarconul are locuitori cu bani… Doi ani e un început… Ia să vezi tu cum o să vină lume la pereții noștri, să vadă… Urcă tu într-o zi la Parc Central Toront, să vezi și tu ce caravista (peretii exterior din cărămidă decorativă) am lăsat eu pe 9 etaje înălțime, 300metri lungime… În caravista, mai bun ca mine ne există în Toront… La Alarcon, invidia o să ne dea muncă să n-o să putem duce… Salva are frați, veri, cumnați… Și ei o să vrea casă la munte. Nouă ne mai trebuie încă o casă de clădit… Atunci, chiar că mă retrag la vatră…

O iau și pe Luluța din Milano,
chiar de-i geloasă ca pe Celentano...
Din tinerețe o iubesc, la nebunie…
Știind că dragostea e sursă de mânie…
– șopti Roummell cu nod în gât și gura pungă,
din ochi amare picături lăsând să curgă,
pe chipu-i animat șiroi să se prelingă,
izvoru-i nesecat în voie susurând a tângă…
Căci viața de hoinar nu are cum fi lungă,
când altfel vântul bate frunza-n dungă…


De atunci încoace, Don Feraru zilnic vorbea cu Salvatorul în telefon, după care venea în salon și, lungit pe a lui lungă canapea, încins la visuri povestea viitorul. Numai de care proiecte cu noi corectări nu deschidea el – cu ochii mari (mereu prea lustruiți, știm noi de ce) duși în pod, fruntea ba încrețită, ca la Cloanța zburlită, ba lată, la discreție bombată…
Odată monta cooperativă de prune la Popești, altă dată – firmă de semințe la Mogocești, ca sucursală a ginerelui Luluțicăi, de minune înrădăcinat cu proprie companie pe întreaga Românie… Într-o zi construia moară de vânt, în alta – fermă de bibilici, cu desfacere Natur Product la Cotroceni…
Proiectele, toate erau bune și foarte bune, dar mai rezonantă mi s-a părut una singură. Era o cooperativă de măsline românești la Todirești, care urma să devină sat înfrățit cu Alarconul, de unde copacii se aduceau crescuți gata, numai să dea roade… și de sub teascul de 10 tone să curgă uleiul ca mustul de Bohotin. Tupeul chirigiului mă distra, mă și alarma. Din băut nu se mai oprea, halucina, aiurea, ochii lâncezi în pod ridica… Salvador nu mai venea, nu-l mai salva.

Într-o zi de planuri, când Señor Ferrero, cu limba încâlcită între măsele, tot mă tolocănea la cap cu Alarconul în reformare capitală, am strigat în toată casa și curtea cu trei sute de urechi:
– Gata!!!.. Basta, don director!!! A plesnit răbdăul!!! Mai mult în casa asta să nu aud ”Alarcon, Salva, frații lui, moșii, moașele, moaștele!!!.. La hija perra y La Puta madre de Cuenca!!!
– Nu vrei?.. Cum vrei!.. În 10 minute găsesc zece peoni... Vreau să te ajut... Sâmbătă vine furgoneta, vine Salva...
– Nu mai înțeles... Vodca de 3 eurași litrona ți-a mâncat creierul. Tu ai nevoie de ajutor, dobitocule!!!.. Salvador Salvatorul nu are nevoie de bețiv!!! Zi la zi îl oboseai cu rugăminți, povești de meșter... până te-a citit. Acuma, nici telefonul nu-ți mai ridică... Da tu, de 3-4 ori pe zi vorbești cu el, chipurile. Chiar mă socoți de tontălău cu totul???...
– Fac ce-mi vrea picsul meu!!!...
– Fă, numai nu în casa asta!!! Așaa... Mai ai două săptămâni plătite. La întâi decembrie, tu aici nu mai ai loc, băiatule!!! Ai timp să-ți cauți alt loc, unde să faci ce vrei... Dacă găsești mai devreme, îți întorc diferența. Punct!!! – am strigat iară, ca la urmă, și am plecat la plimbare, să nu înnebunesc de chirigie.
La întoarcere, cum numai deschisei ușa de coridor, don director general ieși în salon. Umflat la față, ochii beliuzați, sprânceana zbârlită, urechea blegită... Se apropie, căzu în genunchi, cu amândouă mâinile apucă una a mea, o lipi de frunte...
– Iartă-mă, Valer! Nu mă pot opri... Viciul nu mă lasă... Mă omoară, cu încetul... Mi-e rușine de mine... Ai dreptate. Cui trebuiesc eu?..
– Te iert, băiatule! A ierta nu-i mare lucru. De aici ai să pleci, neapărat. Nu crede că dacă nu beau, îs de pus la icoane... Slăbiciunea e o meteahnă umană. Care se trage la mâncat fără măsură, care la rufe, vagoane, care la ”făină albă”, tiutiun, ruletă, poker... Viciul tău poate trece și la mine. Înainte lucram, aveam familie, răspunderi... beam la ocazii mari. Eram tare...cu o litronă de Smirnoff la trei inși doar începeam... Acuma, la ce am în mine... – Nu! De mă apucă o zi proastă, urâtă, o depresie din nimica, cum îs de capul meu, fără muncă și griji, într-un an-doi... – tiu-tiu, adio iarbă verde!.. Vreau să mai trăiesc, Romele. Viața-i dată să fie trăită, nu de bocănit în ea cu barosul...
– Vreau... Vreau și eu să mai trăiesc, domnule Valer. Am părinți, soră, frați... Am două fiice ca florile... O am pe Luluța... Când mă simte băut, închide telefonul... Și ceilalți la fel...
– Normal! Cui trebuiesti zi la zi beat, afumat, neadecvat, clocind ouă într-un pat cu izuri grele de om nespălat???.. Mai auzind și asta, Roummell se prăbuși la podea, ascunse fața în palme și, abia scâncind ca un copil, se puse pe lăcrimat. L-am lăsat, l-am mai lăsat... Până la urmă, jalea a dat efect. L-am ridicat, l-am scuturat și l-am dus în cameră, ca pe rânit de război. Abia se mișca, tăria din litrone îl golise de puteri și nu numai.

În seara cu pricina, canal de culturi clasice rula filmul sovietic ”Război și Pace”, ambele serii una după alta, traduse în castiliană. Eu, mare aliat a tot ce-i vechi și scump, tolănit pe sofaua mică a salonului, cu ochii înfipți în ecran, urmăream cu pasiune mersul anului 1812, cînd generoasa nobilime slavonă mustea de compasiune, vitejie, demnitate... și dragoste de Patrie.
După miezul nopții, ca din neștire se ivi Romel. Stătea în picioare ca elev pedepsit, conștient sfiit de încălcarea comisă. Se uita îngrețoșat la sofaua mare (care mereu era a lui), de parcă o vedea numai căcat... Sau el se vedea mânjit de același material, și se temea să nu păteze mobila încă bună.
– Stai jos, Roumele, că dreptatea nu e în picioare. Ia uite ce film aici... sigur l-ai văzut în tinerețe, tradus.
– ”Război și pace”, l-am privit... Domnul Valer, nu-s eu de privit filme în noaptea asta. Nu pot dormi... Aveți vre-o pastilă de somn sau ceva calmant?
– Nu țin așa ceva în casă, și nici pe alții nu-i sfătui... În situația ta, o sută de tărie, și adormi ca după narcoz. Vodca ai terminat-o, precis. Hai că-ți aduc eu, de la Toni, numai să-l pot trezi. El are rachiu. Îți aduc o sută de grame, atât. Și de mâine ni mai bei!!! Facem așa?..
– Nu, dl Valer! Nu mai beau din seara asta!!! Gata!!!.. S-a terminat!!!..
– Nu mai zi!.. Nu cred!.. Asta-i horbă de om bețiv...
– Nuuu!!!.. Zic în serios!!!.. Jur pe Mama, pe tata...
– Nu mai jura!.. Te cred! Dacă-i așa, din partea mea ai tot aportul moral... Vei reuși sau nu – depinde mai mult de tine. Doar tu poți doborî și scoate afară spurcatul nărav. Oricum, în doi e mai ușor. Te susțin, fără interes... Dacă reușești, și apoi revii unde ești acum, imediat și pleci, fără să-ți spun eu. Dacă nu revii la viciu, poți trăi aici până-ți rezolvi pensia, care de la o vreme nu te-a mai interesat. Ne-am înțeles, don Feraru???
– Mulțumesc din suflet, bodaproste!.. Ești om de aur!..
– La biserică nu umblu, pomeni nu fac... Hai, dă-i drumu, la culcare, la somn!.. Mâine avem zi lungă, strategică. Numai ziua de mâine, și nici într-un caz cea de poimâine, va demonstra ce înseamnă cuvântul tău și cât de mult îți dorești să trăiești. După ultimul meu cuvânt, Romel s-a aruncat la mâinile mele, să le pupe.
– Nu mă obosi... Doar ți-am zis că nu merg la biserică... Popă nu-s, și nici pot fi!!! Pleacă la culcare!!! Altfel perd războiul – m-am strofolit eu cu asprime la robul lui Iehova, exact când în ecran cotropitorii dădeau foc Moscovei. Tot atunci, Pier Bezuhov se bătea cu șapte franțuji înarmați odată, dintr-un singur pumn doborându-i unul după altul.
– Vezi cum se bate rusu, când e ceasul de viață sau moarte???.. Mâine să mi te văd în carnea și oasele lui!!! Du-te odată!!!.. Mă doare schinarea când te văd ca răstignit... Roumel, n-a dat semne de om insultat. Ba invers: s-a luminat, a radiat salonul și a plecat. Pesemne, în acea clipă amară, avea nevoie numai de așa reacție laterală. Pe fonul degradării lui în vigoare, Romel-Roummell - și nu contează, pentru mine rămânea om în groapă, căreia, voiam eu sau ba, trebuia de-i întind mână de homo sapiens.


Prima oră de boicot beției a început cu ceai. Săracul protestant – galben-verzui, verde-gălbui... urechile și ceafă stacogii-purpurii, o vână la tâmplă umflată), tremurînd ca varga, a treia oară scăpa lingurița. Mă temeam să nu-l apuce inima, infarctul... Arăta ca ucis fără ghioagă, dar ochii îi luceau a viitor, cu încetul izgonind culori nepotrivite feței de luptător. De mâncat, n-a mâncat nimic, dar trebuia, măcar ceva. Am insistat, el a refuzat.

Apoi am plecat la aer, pe câmpii, cu pas lent și mărunt, în ritmul pacientului. La o cotitură, cam la un kilometru de casă, se opri ca fript și vomită ceaiul, după care țâșni lichid galben-verzui, nu mult. A trebuit să venim acasă. Pe drum, voma de ultima culoare s-a repetat, nu o dată.
Acasă vărsatul a urmat, cu aceleași culori și mizere dâre observate. Amintindu-mi de întâia mea șumeneală (cu intoxicare), îndată oferii mult ceai slab, verde sau nu contează. Rețeta fu acceptată, că alta nu era la îndemână. La două abundente spălături, cu lungite vomituri încă verzui-gălbui, pacientul a adormit, în salon – alb ca varul, cu mâinile pe piept, degetele subțiate, ca în sicriu încleștate. Speriat de jalnicul tablou, m-am dat la el – să-i pun mâna la piept, să-l ascult... Inima rar i se bătea, nasul abia-abia îi respira. L-am luat la zgâlțâit, să-l înfirip. El – zero, ca mort... Era de chemat salvarea, dar zăboveam – Nu credeam că era dus atât de repede, fără tipice semne convulsive.
Am alergat la bucătărie, am pus oala mare sub robinet... Cînd să ridic oala, să arunc apă asupra lui, a deschis ochii... de parcă se trezise nu el, ci drac de-a lui Greangă. Leșinat de frică, m-am ruinat la podea, oala peste mine...
Odată înfiripați amândoi, justa decizie fu să plecăm la urgența de Valentia. Imediat l-am și sunat pe Tony. Într-o jumate de orică grăbită am și călcat pragul spitalului universitar. Simțindu-se ceva mai bine, Romel a rămas în sala urgenței. Montana și eu ne-am întors laToront.

Seara târziu s-a întors bolnavul – cu metroul și pe jos, însoțit de pungă cu medicină. Încă alb la față, se arăta mai vioi. Mi-a povestit situația-i clinică, numită ”intoxicacion alcoolica”, clară și fără detaliata diagnosticare. Mai importante se demonstrau pastilele : antidepresante, antiinflamante, calmante... dar mai întâi de toate cele antibeție. O dată pastile! Brava cui le-a scornit!!! Înghițite două pe zi, automat treceau în bombe cu efect neîntârziat, în caz de obraznicul pacient sorbea doar un păhăruț de vin slab.
Ziua Doi a trecut fără stresuri. Romel a servit ceai, a mers la plimbare, a mâncat fructe, salate, fulgi de ovăs. A prins la glas, a vorbit în WhatsApp cu frații, părinții...
În Ziua Trei, după ceai de ierburi cu pastile și ovăz, am procedat în doi plimbarea, am comentat sensul vieții, a existenței, a credinței... Pacientul, deja rumenit la față și limpezit la minte, se recupera văzând cu ochii. Dor de tărie – nici urmă, parcă il furase urmaș de-a lui Bahus.
O singură dată, în salon, observând prin sticla mobilei o imitație decorativă de wiski The Macallan M, s-a zgâriat nervos pe obraz și a oftat nădușit. Mama ei de imitație!!!..
Într-o clipită am și deschis ușița mobilei, am înșfăcat bagatela și am aruncat-o cu ură în coșul de gunoi, peste o litronă goală de suc. Nu s-a spart, afurisita. A trebuit să dau în ea cu melesteul.
Romel, zâmbind cu tâlc, imediat a înhățat punga de gunoi aproape goală și a alergat cu ea la gunoaie. Gestul m-a bucurat, m-a și îngrijorat – La zece pași de tomberon funcționa bar de cartier. Era prima dată în trei zile, când pacientul ieșea singur afară. Cât eu hotăram să cobor sau nu, el s-a și întors – nițel ostenit, la ochi dezvelit, numai bun de cetit.
Dubiul, cum a aterizat, tot așa s-a spulberat. Profitând de momentul adecvat, aș fi putut curăți mobila de păhăruțe, pocale, halbe goale... N-am făcut-o, să nu vatăm duhul combativ al pacientului, renăscuta-i sinceritate, onorabila confidența... – mai mult ca aerul necesare victoriei decisive asupra demonului afurisit.

În ziua a patra, revenind la Iehova, ”alungatul” a pus mâna pe Sfintele Scripturi. Spre ora mesei, a pomenit de Seguridad Social și pensie, ce în a mea viziune însemna că deja era în toate mințile. Răsucea mapa, o deschidea, scotea acte, le cerceta... Nu mai știa la ce etapă se oprise activarea pensiei. A trebuit să-i amintesc eu, fiind la curent cu situația. Nu o dată fusesem împreună la oficiu, când el nu mai pitea citi, iscăli...
De Iure, pretendentul nu avea dreptul la prepensionare, pentru care se cerea minim 15 ani lucrați legal în Spania. Îi lipseau trei ani de muncă, fără care nu-l pensiona nici Iehova. În situația-i reală, trebuia să lucre până la 66 de ani. Dacă nu avea de muncă, trei ani rămânea cu dreptul la subsidiu în statut de șomer. Erau în vigoare și alte îndemnizări, solicitate cu acte la zi. Încurajat de grija guvernului față de proletari, dl. Feraru se apucă de treabă.

Primul act legal, strict necesar oricărui tip de subsidiu, era certificatul de împatronare, pe care dl Feraru nu-l deținea. Punctul dat era cam delicat, dar omul trebuia ajutat. Odată împatronat, Romel s-a adresat după ajutor în trei oficii odată, după care urma formala așteptare indeterminată. În tot cazul, solicitantul a rămas liniștit și a continuat lecuirea, cu mine mereu în coastă.
Prima dată mă aflam în postură de îndrumător a unui alcoolic de rang și cu mare tupeu de ieșire la mal. Nu aveam plan, instrucții ... și nici idee de ce trebuia să fac în favoarea curei. Nici nu era nevoie. Ce eu spuneam, el de-a întregul înghițea. Totu-i pria, totu-i convenea... fața i se lumina pe zi ce trecea.
La o săptămână de cură, mai observându-i și ochii totalmente limpeziți, dintr-o dată m-am văzut om de folos. Ba mai mult:
Văditul succes a exclusului din lista justei societăți m-a îndemnat la o haotică cercetare personală, din unghiul de vedere științific – totalmente analfabetă. Am pornit și zilnic, completat noaptea în camera mea, cu siguranță ascuns de ochii obiectului de studiu, recuperând și zile de până atunci.

În a noua seară de lecuire, ”exlusul” a îmbrăcat costumul, cravata... astfel regăsindu-se în speranța reabilitării. Iehova îl înarma cu potentă rigoare în decisiva-i încăierare cu patima băuturii, rădăcinile căreia încă-i mai curmau somnul în nocturna beznă a singurătății. Mare aport la combaterea cusurului a fost și reînnoirea relației cu Luluța, care zile și nopți se rugase în favoarea visatului Cavaler. Anume ea l-a îndemnat într-o chindie la Money Gramm, că Mercadona pomeni de Caritas nu promova, iar furișata plată de chirie somnu-i tulbura...
M-a rugat să mergem împreună la Money. Am acceptat. Odată banii încasați, mi-a achitat chiria, restul vrând să- mi lase în custodie. Am fost împotrivă. El mi-a strâns mâna, mi-a mulțumit pentru încredere, apoi a ridicat fruntea la cer, cu privirea să-l răsplătească pe Iehova.


La două săptămâni de tratament intensiv, în strictele plimbări serale de 8 km. măsurați, pacientul – de lumea gâtului secat respins, ca struna de țambal întins, cu ritmu-i cadențat și torsu-i de puteri bombat, obrazu-n etalata reușită sfulgerat... – fără efort mă întrecea la gesturi dialog și mers, fără abuză saluta tot omul în curent advers. El, care în primele zile pășea clătinat, gârbovit, împrăștiat... și nu avea ochi să vadă fir de iarbă verde.

În ultima zi de noiembrie, Paul s-a pus pe umplut valize. Îi expira contractul de 6 luni, foarte la modă în anii de criză și post-criză. Lăsând camera lună, s-a așezat și el pe scaun în salon. Mă uitam la el cu întristare, în pripă obsedat de nou-născuta întrebare: ” Ce nebun o să ia locul Omului ista ca pâinea și cu Literă Mare”. Căt Romel făcea baia de seară, am vorbit cu Paul, ca la despărțire. Între altele, i-am lăudat părtașul de credință, descriindu-l în cele mai vii nuanțe ale curcubeului. Paul, care trei luni întregi nu mai împărțea c ”alungatul” o silabă de râs, n-a reacționat cum eu speram. Doar a zis că unul ca Romel, la 62 de anișori bătuți în cuie, ar trebui să-și aștearnă locul de lunga iernare ...
Odată prinsă nevinovata aluzie a tânărului cugetător, în mintea mea tulburie răsări tabloul de altă dată, în care unicul personaj artistic – sleit, oftigat...de friguri ghemuit sub trei plapume de iarnă, scuipa pe barbă în așternutul camerei mari.
Trista cartină mă îndemâna la decizia întârziată, dar ”exclusul” călca pe calea dreaptă, cu ferma intenție de a-și monta culcușul de ultimă aterizare. Din a lui credibilă informare, spusă cu mintea trează și clară, cel târziu în februarie Seguridad Social dădea linie verde subsidiului. Cum incasa prima cotă, inclusiv trei luni întârziate (1500e. + 500e.), imediat zbura la patrie

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!