Autobuzul, plin de navetiști matinali care se îndreaptă spre locurile lor de muncă din Bistrița, intră clătinându-se greoi în Autogara din Năsăud, încă adormită și cufundată în noapte, cu puțini călători rătăcitori, bântuind ca niște umbre pe peroane și prin sala de așteptare. Va face o escală de circa douăzeci de minute în așteptarea altor cete de navetiști, până la ora la care își va continua drumul spre Bistrița.
E o dimineață de toamnă târzie, e abia ora șase, încă e întuneric deplin, până la ziuă mai este aproape o oră, bieții oameni, treziți cu noaptea în cap, moțăie acum pe scaune, unii, cu capul pe spate și gura căscată, alții, gârboviți și cu capul în piept , trezindu-se din când în când speriați și bodogănind ceva neînțeles, între vis și realitate.
Doar câțiva n-au somn și au chef de vorbă, discutând între ei, vreo câțiva bărbați ceva mai tineri și vreo două femeiuști și ele cu sămânță de vorbă de dimineață. Un bărbat mai în vârstă, dornic de afirmare, voinic și sfătos nevoie mare, îi ia pe cei câțiva mai treji drept public ascultător și începe tot felul de istorioare, spre enervarea celor somnoroși, cărora treptat le scade cheful de somn și le crește gradul de iritare la adresa celor ce n-au somn la ora asta, oră la care toată lumea doarme încă.
Bătrânul povestitor înșiruie amintiri din alte vremi, de când era flăcău, tot soiul de întâmplări miraculoase, multe cu siguranță inventate cu scopul vădit de a impresiona auditoriul cu vasta lui experiență de viață.
- Ai fost un bărbat puternic la viața matale, moșule! îl laudă unul dintre ascultători.
- Fosta-i, lele, când ai fost! răspunde lăudărosul povestitor. Eram mare și tare cândva, sănătos și vânjos, mâncam cât doi și munceam cât trei, mâncam un miel ori un ied fript pe zi, dar căram în spate un copac tăiat din pădure cu crengi cu tot și o claie de fân cu parul ei cu tot smuls din pământ.
- Măi, măi! Strașnic bărbat ai mai fost dumneata! exclamă admirativ una dintre femei.
- Asta, până m-am îmbolnăvit... se lamentează bătrânul.
- Ai fost și beteag? se miră unul dintre pasageri.
- Oho, numai câte beteșuguri am avut! se laudă bătrânul. Am avut nouă operații! Și încă ce operații!
Și începe a înșira, pe rând, cu lux de amănunte, ce operații a avut el de-a lungul timpului, toate grele și toate potențial mortale, dar din care a renăscut mereu ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă, ca o dovadă clară că el e o adevărată forță a naturii.
- Prima operație a fost una de apendicită, dar nu așa o simplă apendicită, una foarte periculoasă, cu infecție mare de era să mor, am intrat în comă, dar mi-am revenit repede de s-au mirat și doctorii de mine. A doua a fost că mi-am rupt un picior pe-o coastă, încercând să țin cu spatele carul cu fân, să nu se răstoarne. Dar piciorul operat mi s-o vindecat repede și bine, de-i mai tare acum decât cel neoperat! C-așa-s io, îmi revin tot timpul după fiecare operație mai bine ca înainte. A treia a fost una de hernie.
- Ia, mai taci, măi, omule, că ne omori cu operațiile matale! comentează unul din spatele autobuzului cu o voce groasă și somnoroasă. Alți somnoroși îi țin isonul bombănind la adresa povestitorului limbut.
Dar unul dintre curioși îl provoacă iarăși pe bătrân:
- Și cum a fost cu hernia?
- Păi, cum să fie?, o crepat pielița de pe mațe din ridicătură mare și mi s-o vărsat tot conținutul din burtă. Altul mai slab în locul meu era mort, dar eu am scăpat cu bine. Apoi, a patra o fost o operație de inimă.
- Fi-ți-ar operațiile de râs! sare altul dintre pasageri, mai nervos ca cel de dinainte. Mai termină, naibii, cu ele și culcă-te și mata, nu vezi că încă-i noapte?
Cel admonestat, parcă rușinat, tace câteva clipe. Apoi prinde iar glas, ceva mai timid:
- Mai am cinci... că-s nouă de toate...
Toți izbucnesc în râs, atât ascultătorii fideli cât și cei mai somnoroși cărora le-a sărit somnul, dar le-a trecut și enervarea:
- Bine că nu-s zece de toate! o dă unul pe glumă și toți pasagerii bufnesc iar în râs.
- No... și zi-i, cum o fost cu inima?... intervine alt curios, incitându-l iar pe bătrân.
- Ohooo, cu inima o fost grav de tot, am fost ca mort două zile și a treia zi am înviat din morți ca Iisus Christos.
Lumea râde iar, amuzată de harul povestitorului care continuă apoi cu operația prin care o mână tăiată aproape de tot i-a fost cusută la loc, cum i-au reparat doctorii rănile provocate de urs când a fost într-o vară cu oile pe munte, cum i-au reparat splina ruptă când un buștean a căzut peste el la pădure, cum i-au cârpit un plămân găurit și încheie într-un târziu, triumfal, cu ce de-a noua operație de care a trecut cu brio.
- Bine că ți-o ajutat bunul Dumnezeu și ai trecut cu bine de toate. Ce înseamnă să fii un bărbat curajos! îl blagoslovește una dintre femei. Acum ești mai tare și mai sănătos ca înainte, după ce le-ai învins pe toate!
- Acum, bade, ești ca un zimbru, ai scăpat de toate bolile și necazurile, nu se mai leagă vreun beteșug de mata, să-ți dea Dumnezeu viață lungă și fără nici o altă operație și reparație! îl alduiește un altul. Dar acum unde te duci? îl întreabă el.
- La Bistrița... răspunde omul, moale, oarecum trist.
- A, vrei să te plimbi pe la oraș, acum că ești sănătos tun.
- Nu - răspunde bătrânul.
- Dar pentru ce? continuă celălalt, curios.
- Mă duc să mă operez la un ochi...
Toată lumea se scutură de râs, șoferul pornește motorul și autobuzul pornește voios spre Bistrița, purtând cu el veselia tuturor.