Plecaserăți cu toții. Rămăsesem eu să gestionez cântecul guguștiucilor în vară cu smochini. Cumva să fac să camuflez solfegiul-lipsă. Lumii să arăt că nicio reacție chimică nu are cum să schimbe fața nevăzută a lucrurilor, că e chestiune de fler, de geniu pitic, să știi unde să te așezi, realitatea s-o faci spre tine să-și îndrepte sensul. Și atunci tu ți-ai fi amintit, tu, marele străin în prima clipă! Căci victoria asta înseamnă: să pui stavilă amneziei, nimicului! .... să mă prefac să mă prefac că aerul este respirabil, că, fantastică, ploaia a adunat într-un singur punct moartea, cum puroiul într-un furuncul. Că mizeria nu are ea de ales! Că, de acolo, nu poate urma decât Viața! Senina-mi trecere să simulez. Printre capcane, alte guri flămânde, căscându-mi-se direct în inimă, atentat personal, această ispășire în numele comunității. Să ating fetița cu negre cozi și fluturi, producând implozii ierbii, nașterea în adâncuri. Ca în cea mai pură dintre realități acolo, în inima milieului, să mă sălășluiesc. Nu mă omoare dorul de voi! Doar mă învie! Când numai ce-mi întind firavă mâna la gardul cu electricitate, aria în care voi dați cu sufletul. Cum o vietate însetată de ai ei s-o întind...................................