O zi la fel de plictisitoare ca restul vieții lui... Nimic nu îl surprinde, nimic nu îi produce fericire, îi e prea greu sa găsească un sens în ce face... E mai lipsit de viață decât fotoliul în care își petrece zilele din viața lui patetică.
O dimineață de toamnă... Atmosfera de afară pare să îl deprime mai tare decât era deja. E greu de spus cum a ajuns in starea asta, dar e și mai greu de zis ce l-ar putea aduce printre cei vii.
O casă foarte neglijată și lipsită de viață, la fel ca proprietarul... Camera în care acesta stă și își blestemă zilele, fără a spera la mai bine, e cea mai răvășită dintre toate. Mobila plină de praf și ziarele vechi de ani de zile ar putea da impresia de casă părăsită. Singurul lucru care îi tradează existența e țigara de pe colțul mesei, din care mai iese încă fum.
Se uită pe fereastră la ceața de afară și la lipsa de mișcare din peisaj.
-E încă toamnă... apoi e iarnă, primăvară, vară și-apoi din nou anotimpul ăsta chinuitor. Se tot repetă viața asta așa, fără sens, fără ca eu să o doresc măcar... Nu știu cu ce Þi-am greșit, dar trebuie să fi fost mai rău decât păcatul lui Adam. Măcar el avea cu cine să-și împartă amarul... Eu trebuie să-l înghit singur.
Inchide ochii pentru o clipă, meditând într-un fel asupra vieții lui mizerabile. Se îndreaptă spre ușă și distruge tot ce întâlnește în cale, protestând împotriva destinului nedrept. În urma lui, cărți împrăștiate, scaune trântite și o atmosferă mai rece ca niciodată. Coboară scările, orb de mânie. Își ia haina din cui și iese din casă fără a se uita în urmă.
-(țipând spre cer) Nu cred in Tine! Nu sunt marioneta Ta!
Lumea din jur se uită mirată la nebunul care vorbește cu „nimeni”.
-Nu cred că asta e viața pe care o merit și nu am de gând să-Þi accept planurile!
Își pleacă capul, gândindu-se într-un fel la ce spusese mai devreme.
-Nu cred în Tine (râde isteric) ...și totuși Te învinuiesc pentru eșecul vieții mele. Aș vrea să nu cred în nimic decât în mine însumi, dar... asta ar însemna să fiu eu singur responsabil de acest eșec... Probabil asta m-ar durea mai tare decât trădarea unui Dumnezeu.
Pășește dezorientat prin mulțimea și mai dezorientată decât el și își hotărăște singur „viitorul”. Nu vrea să mai guste același amar în fiecare zi și întrerupe cercul vieții sale inutile.
A trăi este un act de curaj, dar el era deja mai mort decât cei ce zac în morminte...