Se făcea că eram iar copil și-mi făcusem din lună hamac de legănat vise. Zmeie de hârtie, caramele parfumate, clopoței de vânt și baloane colorate de săpun pluteau printre nori. Urcam spre lună, pășind pe fiecare ca pe niște trepte magice, încărcate de forțe nebănuite. De fiecare dată, duceam cu mine într-o punguță transparentă toți doctorașii culeși de printre crenguțele de gard viu.
(În jurul blocului, toți tovarășii de joacă ne întreceam de zor cu strângerea micilor insecte în pungi. Apoi urcam la etajul patru, unde era camera numită uscător, deschideam ferestrele și eliberam, în același timp, micuții noștri prieteni, doctorașii. Ce spectacol minunat! Să vezi zburând sute de doctorași odată dinspre cele trei ferestre ale uscătoarelor! Căci trei scări avea blocul nostru, cu zeci de copii care mai de care mai năstrușnici, mai visători. Era un zbor iubit de noi toți, o eliberare mult așteptată, un ritual al copilăriei noastre, în care, odată cu zborul micilor insecte, zburau înspre cer atâtea dorințe din piepturile noastre de copii...)
Se făcea că eram iar copil și urcam încet spre lună, cu plasa viselor în mâna dreaptă. Dedesubt, pământul se făcea tot mai mic și semăna tot mai mult cu pieptul mamei, din care mintea, trupul și tot sufletul meu se hrăniseră cu laptele cel de toate zilele. Eram iar copil și plutea atâta fericire înlăuntrul meu încât urcușul până la lună părea o taină de nepătruns, dar binemeritată.
Zâne și inorogi, lebede și cai mici de lemn, pitici și vestitul Trageîmpinge mă însoțeau în scurta mea călătorie. În părul cârlionțat îmi crescuseră fluturi catifelați, spice de grâu și flori de lavandă odihnitoare. Pașii zglobii mă purtau pe treptele dintre nori, fericindu-mă.
Odată ajunsă în hamacul selenar, visele mi se peregrinau prin fața ochilor, ca niște secvențe de film. O sfoară invizibilă mă legăna ușor, iar luna pufoasă și de o culoare ireală mă invita la visare. La fiecare urcuș, se iscau cântece nemaiauzite. Sunete de vioară și harpă creionau un drum al copilăriei pure și al visării nețărmurite. Intrarea în hamacul lunii se făcea ca într-un palat cu prinți și prințese, după reguli nescrise. Eram eu însămi o prințesă care iubea luna, indiferent ce formă ar fi avut. Rochița cu volane de culoarea și parfumul cafelei cu lapte îmi aranja trupușorul de fetiță și mă purta pe căi nebănuite. Câtă fericire să poți vedea de acolo de sus ceea ce alții nu pot și nu vor reuși vreodată! Și nu e vorba de egoismul sau de trufia tipice adulților. E fericirea și recunoștința faptului că mi s-a dat un drum unic, o viziune unică, un ghem unic de trăiri, de visuri și himere, pe care să-l deșir după bunul plac, în felul meu unic. Să pot vedea tot ce voiam din hamacul lunii era mai mult decât o fericire! Era unica și irepetabila împlinire a dorințelor copilăriei! Era imaginația perfect construită după fondul meu spiritual!
Dacă nu ar fi fost copilăria, ar mai fi existat zborul? Mă întreb!