Mica Þiganiadă romașcană

De obicei, la lucruri vechi se cuvin îmbătrînite vorbe de aducere aminte. La rromi, despre șatrele nomade, despre dansatoare lovind tamburine zăngănitoare. Scripcari pricepuți a smulge de pe strune plînsete și trăiri zguduitoare de clipe pieritoare. Mînuitori de foale ațîțînd jăratecul cărbunilor la care modelau metalul, transformîndu-l în tingiri spoite, ceaune și cazane. Sau despre suflătorii în țevi subțiri a focului la fierbințeala căruia se nășteau filigranele bijuteriilor.

Bulibașa povestește

Bulibașa căldărarilor din Roman are vorbă aspră și repezită. Așa a deprins de cînd a început a vedea lumea, într-o tabără nomadă de șătrari, acum șaptezeci de ani. Colindau lumea în căruțe, locuiau în corturi cărora le ziceau case. Cînd a prins a se mări, a venit năpasta peste el și ai lui. La Leșcani, pe lîngă Chișinău, a venit Armata română, la ordinul mareșalului Ion Antonescu și i-a mînat pe toți în Transnistria, pe malul rîpos al Bugului. Era decembrie 42 și vreo zece mii de țigani au fost încartiruiți la „Trei dube”, așezare tocmită la repezeală în cîmp deschis. Strașnic păziți de ostași, și-au săpat bordeie în pămînt. „În iarna aceea or căzut țîganii ca ciorile dîn cer. N-aveam ce mînca, decît varză și roșîi lăsate pă cîmp dă cu toamnă. Le puneam la copt în paie, apă trebuia să aducem tocma’ de la Bug. Era două orașe la fo’ douăj’ dă kilometri, Tiraspol șî Golta, da’ cine să ajungă acolo?” povestește bătrînul bulibașă, îmbrăcat de ieșit în lume. Are cămașă albă și vestă, pălărie neagră, așa cum se cuvine unui șef de comunitate. Din buzunarul stîng al vestei se ițește lanțul de aramă. Atîrnă de el un ceas cu capac, marca „Debull”.
Povestea continuă pe un ton mai aprins, capul căldărarilor ridică glasul la aducerile aminte. Doi ani au stat la Bug. Din primăvară pînă toamna lucrau la un fel de colhozuri. Primeau, fiecare cap de lucrător, rație de alimente. Pentru el și ai lui. Cîte o sută de grame de făină de om, la o zi lucrată. De cele mai multe ori rîneau gunoiul din grajduri. Cine nu voia să muncească, nu avea decît să moară de foame. „O vinit șî anul pașpa’. Antonescu o ajuns cu avionu’ la noi șî i-o adunat pă bulibașî. Ierea Polu Stănescu, dă la Piatra Neamț șî Lupașcu Stănescu, dă la Ivești, dîn Galați, dîn partea noastră, a moldovenilor. Faceți ce știți, o zîs Antonescu, șî venițî înapoi în țară. Șî așa am ajuns înapoi”, își amintește bătrînul, care stă cu haina pusă pe un umăr, ca un adevărat șef de clan.
A urmat o perioadă de hoinăreală prin țară, lucru obișnuit la nomazi. Trăiau bine căldărarii, pentru cazanele pe care le făceau primeau bani gîrlă. De atunci vorba cîntecului: „Þiganca mea face cazane, și cîștigă milioane”. Adevărat, milioane cîștigau meșterii aramei. Bulibașa ține minte și acum cum i-au croit un cazan de 600 de kilograme boierului Petroniu. Primeau două milioane de lei pentru un kil de cazan. Pe vremea aceea, a foametei, o oca de făină costa tot două milioane. Boiereală țigănească pentru șătrari.
Prin 1956 au ajuns la Bacău. A venit lege să se dea buletine și la nomazi. Primarul din oraș i-a adunat pe țigani și a chemat un medic. „Era dîntr-ăla, dă dinți, cum îi zîce? Ne-o cătat pă toțî la dinți șî așa ne-o pus vîrsta. Parcă era geambaș dă cai, ca ăla a lu’ Stănescu dîn luncă”, se strîmbă bulibașa de rîs la aducerea aminte, sclipind din oarece aur așezat la loc de zîmbet.
De prin 1961 a ajuns șef peste țigani. Se întîmpla la Roman. Mai după un an s-a angajat la țevi. Unde în altă parte, decît la cuptoare? Avea un salariu de 626 de lei, bani pe care el îi făcea într-o singură zi la cazanele de rachiu. A venit și anul morții lui Gheorghe Gheorghiu Dej. „Atunci ne-a cerut regina Indiei pă toți țîganii, să vinim la India, că sîntem dă acolo. Dej n-o vrut. O zîs cî ne gospodărește el. Șî ne-o dat dă lucru, ne-o tuns că aveam plete șî ne-o schimbat hainele. Că aveam pantaloni largi, cu cordele șî cămășî cu flori pă ele. Șî am rămas”, povestește bătrînul, scăzînd din vocea răstită, obișnuită să așeze ordine în șatră.
A căzut năpasta peste bulibașă înainte de 1970. Venea de la țevi, cu trenul Era aglomerat, călătorea pe scară și unul care s-a dezechilibrat s-a agățat de el și l-a tras jos. S-a lovit cu capul de traverse, dar cel mai rău lucru a fost că brațul stîng i-a fost prins sub roți. Rămas cu o singură mînă, a fost pensionat cu 400 de lei lunar. Nu i-a păsat prea mult bătrînului căldărar, a continuat să meșterească cazane. Cu palma dreaptă, mare cît o lopată, și niște degete precum crenvurștii.
Ani în șir i-a ținut în frîu pe cei din tagma lui. Știe obiceiurile, s-a născut și a crescut în tradiția șătrărească. „Nu mi-e rușîne să zîc că sînt țîgan, poțî să scrii așa. Am condus eu șî 60 dă corturi, o tabără dă țîgani. Cum să nu mă asculte ăștia dă azi?”, spune starostele. El e judecătorul suprem la Stabor, tribunalul care se ține doar în căldărărime. Acolo se aplică legi nescrise, nici o pricină nu ajunge la instanțele statului dacă nu primește liber de la judecata țigănească. Cu excepția crimelor și violurilor. Cine nu respectă decizia Staborului este exclus din comunitate, fără milă. Iar autoritățile locale țin cont de părerea bătrînilor din etnie. „Era Apetrei prim secretar șî am avut un caz dă lovitură cauzatoare dă moarte. Am vorbit cu el șî nu a trecut dă decizia Staborului”, își amintește bulibașa.
Vorbesc de nunta țigănească și bătrînul își dă pălăria pe ceafă, înfuriindu-se. E de părere că s-au stricat obiceiurile. Înainte, la nuntă, prima zi era a tineretului. Vreo zece kile cu vin, pentru băieți, și sirop, pentru fete mari. Seara venea rîndul celor bătrîni, care petreceau pînă dimineața, la închinat. Atunci se juca cearceaful sau poala miresii, doar oamenii în toată firea puteau să vadă cinstea fetei. „Că era dă rușîne să vadă necopțîi la minte dez..., cum îi zîce, asta, a miresîi. Acum nu să mai țîne obiceiu’, cui îi pasă”, domolește nostalgic vocea starostele.
De abia a terminat cu amintirile și ridică din nou vocea către cei care îl ascultă. Are el de făcut plîngeri la marea stăpînire. Doar unul e Paul Cojocaru, bulibașa căldărarilor din Roman, om cu șase feciori și șase fete. Și mă cheamă să fac fotografii, să vadă lumea cum lucrează el cazane.

Muzicanții de ieri și de azi

Pe Strada Nouă, de undeva, răzbat sunetele unui acordeon. Nimeni nu se sinchisește. Copiii își văd de hîrjoana lor, fumul care se înalță dintr-o grămadă de frunze nu este tulburat de suflarea celor chinciți în jurul focului. E strada muzicanților rromi, Strada Nouă. E un loc unde Dumnezeu a dat cu cîntece de îngeri în capul noilor născuți. De cele mai multe ori, acordurile serafice au trecut în sufletele celor care nu prea aveau de mîncare. Era locul unde chinul muncilor de ocnași de peste zi erau izbăvite, spre seară, aproape de focurile aprinse lîngă șanț, de tînguirile viorilor.
Constantin Daraban a ajuns la 62 de ani. O viață întreagă a fost sufletul celor care trăiau din cîntat. S-a apucat de muncit de la 15 ani, fără forme legale. Era prin 1959 și atunci i s-au aprins ochii după minunatele alămuri. I i s-au ascuțit simțurile deja înnăscute ale liniilor melodice. A ajuns și el la vîrsta mustăților. S-a adunat și el cu ăi bătrîni, cu alde Muzicantu, sau Șerban. Muzicanți din tată în fiu, supseseră lapte pe note de acordeon. La începutul deceniului șapte al secolului trecut avea un salariu de 512 lei. La o nuntă, starostele muzicanților lua și două mii de franci. În Piața Mare, lîngă Hala de carne, se adunau cîntăreții, acolo așteptau să le pice dornicii de muzică lăutărească. Pe vremea aceea, nu erau instrumente electronice. La putere se afla acordeonistul și vioristul, cei care dădeau tonul. „Þambalagiu’, ăla cu toba și cel cu basu’ erau pe de lături. Erau oamenii care țineau isonu’, banii îi împărțea starostele. Veneau oamenii să vorbească cu muzicanții, să afle cîte parale trebuie să dea. Cereri mai mari erau din partea catolicilor de pe lîngă Roman. Nunțile lor se țineau cîte trei zile și trei nopți”, spune bătrînul Daraban. Era sîmbăta, la sarmale, se cînta pînă duminică dimineață. Răpuși de oboseală, precum nuntașii de rachiu, vin și dans, lăutarii adormeau ursește, cu o mînă agățată de instrument. Fălci deschise, horăitoare, aspirau aerul dimineții, pînă îi trezea arsura soarelui de după amiază și mahmureala din gîtlej. O luau de la capăt, după ce dădeau de dușcă un șpriț de vin. Își aminteau de Hurduba, cioară bătrînă, pe care o întrebau pe vremuri boierii: „Ce vrei, Hurduba, un ceai, sau o cafea?” „Ș-un ceai, ș-o cafea”, răspundea Hurduba, rînjind dinți albi în fața buzată.
Nu de puține ori s-a întîmplat ca nuntașii beți să arunce după ei cu sticle, pahare și ocări. Uneori au trebuit să lase și instrumente și s-o ia ia la picior, lepădîndu-se de bani și de toate celea. Doar nu erau să se lase călcați în picioare de cei care îi prigoneau și îi asemuiau cu stolurile răpitoare de rod al țarinei.
Am ieșit afară, în fumurile din Strada Nouă. Vreau să îi văd pe cîntăreți. Se dă sfoară de veste pe stradă. Strigăte de chemare, în limba locului, zboară din gură în gură. Nume, aruncate de-a valma, e prilej de veselie. Apar unii, tineri, scoțînd de prin case acordeoane mai mici și mai mari, cu burdufuri julite. Clapele - lustruite bec de degete arămii. Zîmbetele, aruncate la grămadă. Se îmbulzesc puradeii. Nu întîrzie să apară și paznicii de focuri. Nu e greu să plece de pe lîngă umbrele serii. Doar e rost de distracție. Apare o vioară jerpelită, trecută prin sute de mîini de lăutari, mai mici sau mai mari. Purtătorul ei o mînuie fără nici un fel de eleganță. O ține la umăr în dorul lelii, precum cow-boy-ii din Vestul Sălbatic. Într-un fel, și aici e un fel de sălbăticie. O dezlănțuire de simțuri, păzită de bun simț. Oamenii din Strada Nouă vibrează la auzul muzicii.
Se învîrtejește dansul. Parcă e un Mardi-Gras în New Orleans, un jam-session la care participă care cum vrea și cum poate. Instrumentele sînt aruncate din mînă în mînă, veselia este generală. Toată lumea cîntă, rîde și dansează. Muzicanții nu au nevoie de portative sau de note, au melodia în sînge, de generații. Un tril de vioară le-a ținut loc de cîntec de leagăn, sunete de acordeon au auzit în loc de vocea mamei, strune de țambal scărpinate ștrengărește le-au auit timpanele, saxofoane i-au deșteptat în zori de zi, în mormăit de contrabasuri au adormit în nopțile cu lună plină.
A doua zi, Sorin Șerban și Nicolae Argeșanu au ținut să îmi povestească despre cei care au urmat bătrînilor lăutari din Strada Nouă. Prin 1953 erau la putere frații Uță - Tarzan și Piticu. Suflător, Tarzan a ajuns dirijor al Filarmonicii „Ciprian Porumbescu” din Suceava. Cornel Panțiru, frații Marolicaru, cei din familia Mandache, Andrei Constantin Giani, zis Tărîțaru, alde Rudichi, toți suflători de renume, i-au îngropat în ceața amintirilor pe cei dinaintea lor. Poate nu își mai amintesc, prin meleaguri străine, pe unde se află acum, de Constantin Daraban, și de alți de un leat cu el, care, acum, cîntă, cu siguranță, într-un taraf ceresc. „Dă un mi bemol”, se va răsti, de-a lungul eternității, dirijorul de sunete la vioristul rezemat de țambal, privitor la îngeri albi.

Tagma argintarilor

Îi vezi pe la intrarea din piață. Nu întotdeauna, numai atunci cînd le dă mîna și au maetrial și timp să vină. Sînt din Alexandria, de lîngă Dunăre și au rămas singurii „argintari curați”. Așa spune Polifram Ion, romașcan. Așa îl cheamă. Știe că Fram a fost numele unui vas care a plecat la Pol. „Oi fi grec”, zîmbește, pe sub mustață, Polifram. Viață grea a avut. Nomad, ca toți țiganii, a ajuns, pe cînd era de nouă ani, la Bug. Nu la „Trei Dube”, ci la Paulopca. „Nemții ne puneau la muncă șî cînd venea un nou transport de țîgani, îi împușcau pă cei vechi, obosîți, șî ne puneau să îi îngropăm în tranșee. Acolo or murit părinți mei șî frațîi mei”, suspină cel mai bătrîn argintar din Roman. Cînd a sosit ordinul de retragere, el și sora lui, Guda Polifram, au nimerit într-un tren cu evrei. Destinația: Auschwitz. Pe la granița cu Polonia i-au aruncat din tren niște santinele, să nu ajungă la cuptoarele de oameni. S-a întors în țară, tot șătrar. Umblau prin comune și făceau mici bijuterii. „Uite, aveai o țavă de alamă, tăiai din ea șî găteai un inel sau o verighetî. Luai pă ea o găină sau, dacă făceai mai multe, un curcan șî ceva făină”, povestește Polifram.
Prin 1948 a venit lege să li se dea țiganilor nomazi pămînt și casă. La Valea Lupului era un boier, Motronea. „L-au obligat comuniștii să le dea pămîntu’ la țîgani șî le-o făcut șî case. Nouă, că eram din Tecuci, acolo ne-o dat”, spune argintarul.
Pe urmă l-a pălit nenorocirea. A făcut șaișpe ani de pușcărie pentru o acuzație falsă de crimă. Nici în închisoare nu a uitat meșteșugul de argintar. E lucru mare să faci bijuterii, migală și pricepere îți trebuie. „ Ai o țavî mică, îngustă. Prin ea sufli focul atunci cînd stai ciucit, turcește, asupra mesei. Focul nu trebuie să fie tare, auru’ e moale, mai ales ăsta dă azi. Dai cu Burăx cînd topești, se țîne auru’ ghem. Bagi pă bățu’ care e cît degetu lu’ matale o crestătură șî pui pe ea un mez dă pîne. Pă ea modelezi auru. Dacî vrei să scrii pă ea, pui la treabă avida, un ac dă oțel. Polu’ dă 24, e aur curat șî să întărește la bătut, trebe încălzît. Bani dă aur era prin 1916, dîn război, era 25 dă lei unu’ de 15 grame. Atunci era 50 dă bani o pîne. Or perit p-ormă. D-abia pîn’ 45 or apărut francii dă argint, dă 250 șî 500 dă lei. Ba mai era șî moneda dă o sută dă mii, dîn platină, da’ naiba de țîgan dă unde să știe? Căldărarii or păstrat moneadele în păr, noi i-am vînturat pă inele șî cercei”, suspină a nenoroc Polifram.
Acum, nu s-a mai păstrat obiceiul argintarilor. Au mai rămas Marchidon Berescu, Gheorghe Rașcu, Binone Răileanu și Gheorghe Alexandru. Cei tineri au plecat în străinătățuri. Cei bătrîni nu mai au nici putere și nici argint. Patina timpului și-a pus pecetea neiertătoare.