În copilărie, atunci când priveam oamenii în ochi, aceștia simțeau nevoia să-mi ofere tot felul de obiecte, cărți, reviste, bomboane, cornuri și covrigi, prăjituri... îmbrățișări, săruturi pe obraz și pe frunte, zicând că văd străluciri atrăgătoare pe chip ori în ochi, simțind să-mi dea din interiorul lor sau lumea exterioară, deși niciodată nu ceream nimic ("vai ce dulcic..." - ziceau că sunt).

Mai târziu, femeile pe care le-am întâlnit și le prețuiam, fără să cer decât poate în gândurile mele, mi-au strecurat prin chip iar inocența privindu-mă și voind să-mi spună de-ale lor, atingându-mă subtil și drăgăstos. Sinceritatea, drăgălășenia și nevinovăția m-au blocat, rămânând ceea ce vezi pe bucățica aceasta de hârtie.

Tu oare cum mă observi? De ce nu-mi răspunzi? Nu pot decât să intuiesc că sunt bizar și, privindu-mă în oglindă, parcurg, atunci când mă încrunt, printre ridurile mele cuvintele tale: "Nici nu am timp să citesc...". În ochii tăi mari, afectuoși și luminoși, observ că "tăcerea luminează faptele trecute", dar văd, de asemenea, sacrificiul și iubirea oferite celor dragi.