Numele meu este... Nu contează cine sunt, important este să-i spun povestea. Retorica lui era simplă: ”Suntem aproape opt miliarde de oameni, opt miliarde de povești, îți dai seama?! Cine o să-ți spună povestea ta, dar pe a mea? Trebuie să căutăm pe cineva priceput, cineva care să nu încline balanța nici spre stânga, nici spre dreapta, acel cineva; de preferință foarte pragmatic în a alege cele mai tainice secrete și să le expună cu precizie chirugicală atenției celorlalți; care să sesizeze trăinicia clipei, acel bass profund al vieții care bate permanent în forul nostru interior și ne face să credem că suntem vii și importanți. Dar oare suntem importanți, oare povestea noastră merită atenția celor opt miliarde de povestitori, care trebuie să se oprească din povestit ca să asculte povestea ta?„
Când s-a născut tocmai se apropia de final un război mondial. Străzile erau pline de cadavre de oameni, de ziduri dărâmate, de alarme aeriene și soldați inamici înarmați până în dinți care veniseră din alte țări pentru a aduce pacea într-un oraș aflat la mii de kilometri depăratare de casele lor, la fel de bombardate și pline de cadavre în putrefacție. Nimeni nu știa ce urmează, mama pruncului mai puțin. Dar din dragoste, poate din spaimă, nemaiavând dorința de a trăi, a ales să-l abandoneze în fața singurei clădiri din oraș care rămăsese complet neatinsă după patruzeci și patru de zile de bombardamente fără oprire: catedrala orașului, cea mai înaltă clădire din oraș, reperul cel mai important al aviației inamice. Toate bombele acelea erau aruncate de la mii de metri înălțime calculând poziția acelei bisericii uriașe construite cu sute și sute de ani înainte cu bogățiile jefuite dintr-un alt război de către vechii locuitori ai orașului, ca o pedeapsă a faptelor lor. Una din regulile universului este că orice acțiune are și o reacțiune, iar alta spune că orice am face, totul se învârte. Așa s-a învârtit și mama lui în jurul bisericii, s-a închinat de sute ori, s-a rugat, a plâns, a implorat, a blestemat, s-a căit, a căzut în genunchi și la final a hotărât că fiul ei, trebuie să aibă parte de un tată, căci cel natural, cel care o lăsase gravidă, murise, sau cel puțin așa scria pe scrisoarea pe care o primise cu trei zile înainte și avea un antet uriaș cu un vultur care ține în gheare o cruce.mare. ”Vă informăm că locotenentul ... a căzut eroic la datorie ...” Mai departe nu a putut citi despre medalia care i se conferea postmortem și numărul de inamici uciși. Nu mai conta. Îi altesese noul tată, Cel De Sus, de aceea a hotărât să i-l aducă cât mai aproape.
L-a lăsat în fața bisericii, chiar în dreptul ușilor acelea masive de lemn care avea sculptate doi serafimi uriași cu aripile larg desfăcute și privirile ațintite spre cer, cerând parcă iertare pentru slăbiciunile lor. L-a lăsst și a fugit plângând printre dărămături și oameni morți. Trupele inamice înconjuraseră orașul și se pregăteau pentru asaltul final. O mie de tunuri, o mie de tancuri și câteva sute de mii de soldați erau pregătiți să radă complet orașul de fața pământului așa cum procedaseră romanii cu două mii de ani în urmă cu capitala dușmanilor lor de moarte, Cartagina.
”Să nu rămână piatră peste piatră. Doar praf și pulbere!”. Așa a ordonat într-o discuție privată celebrul mareșal al forțelor aliate conducătorului flotei aeriene care urma să atace la noapte rămășițele orașului.
”Și catedrala?„ a întrebat senin colonelul cu tunica plină de medalii.
”Tot, colonele, tot! Când trupele noastre vor intra în oraș, nu vreau nici măcar un șobolan viu. Am pierdut destui soldații în ultima bătălie de stradă. Vreau un exemplu. Totul la pământ!”
Tactica de a dărâma din temelii un oraș se dovedise în alte lupte ale războiului proastă, soldații inamici își găsiseră poziții grozave de luptă printre dărâmături și făcuseră imposibilă inaintarea cu tancurile pe străzile orașului, dar ordinul e ordin, iar mareșalul voia ca ziarele să prezinte internațional grozăvia pentru a da o lecție și aliaților din alte țări ale orașului programat să fie ras de fața pământului. Cine se punea în calea tancurilor, avioanelor și a soldaților aliați, va primi gata săpate de bombe mormintele.

Cât despre scrisoare, a mototolit-o și apoi a aruncat-o. Era aducătoare de vești proaste.
De când îl văzuse pe poștaș că se aproapia de casa lor cu un singur etaj acum, al doilea fusese avariat drastic la ultimul bomdardament, buzele i s-au uscat instantaneu, iar inima a început să-i pompeze puternic cu spaimă. A pus mâna la gură, oprindu-și un țipăt.. S-a rugat să nu se oprească în dreptul casei, dar nimic nu mai putea fi schimbat. Poștașul s-a oprit.
-Aveți o scrisoare de la înaltul comandament al armatei, domnișoară, și i-a privit cu multă milă burta de gravidă. Toate scrisorile de pe la acel înalt comandament aduceau vești proate, morți sau prizonieri. Îmi pare rău, a repetat și i-a lăsat scrisoare pe pervazul plin de moloz.
Ea îl privise doar în ochi, evita albul acela imaculat al scrisorii cu antetul uriaș. Poștașul s-a îndepăratat rapid, era o sâmbătă ploioasă și mai avea multe scrisori cu același antet uriaș de lăsat altor familii. Devenise mesagerul lui Hades de multă vreme, de când ofensiva locotenentului se împotmolise la mii de kilometrii depăratare de orașul lor. Poștașul nu știa, dar Hades îl îndrăgise prea mult, dăduse atât de multe vești care îi erau pe plac, încât a hotărât să-l cheme și pe el în regatul său. Urma să ajungă și el acolo unde vom ajunge toți atât de curând, încât nu vor trece douăzeci și patru de ore și va traversa și el Styxul, la fel de grăbit cum pedala acum pe bicicletă ca să răpândească în oraș vești despre alte morți ale tinerilor orașului.
A doua zi mama i-a spus:
-Știi că domnul poștașul a murit ieri noapte în bombardament?
Hans îl chema pe poștaș, era șchiop de un picior pe care îl pierduse în copilărie, de aceea nu fusese înrolat în armată. Avea ochii albaștrii, senini ca cerul și niciodată nu fusese auzit înjurând. În prima zi de război s-a prezentat călare pe bicicleta personală.un model Jäger moștenit de la tatăl său care luptase și el cândva pe alte fronturi și a cerut să fie trimis în luptele ce doar începuseră.
-Oriunde, domnule căpitan. Vreau să fac cinste țării mele și conducătorului ei.
Căpitanul, Adolf Braun, i-a privit ochii albaștrii, apoi bicicleta care avea o urmă de glonț pe cadru, urmă despre care tătăl său îi povestise atâtea și atâtea, urmă de glonț pe care evita de ani și ani s-o ascundă, era mândria familiei, apoi și-a mutat privirea într-un punct indefinit din spatele invalidului.
-Nu se poate, Hans, doar știi și tu. Îmi pare rău. Nu ești apt! Îmi pare rău! Apoi s-a întors militărește și fără să-i mai spună nimic a intrat în cazarmă.
Hans și Adolf fuseseră colegi de clasă. Adolf avea să moară la mii de kilometri de oraș ucis de o bombă, exact ca și Hans, ucis tot de o bombă, fabricată exact în aceeși fabrică și de aceiași lucrătoare dar la câteva luni distanță. Destinul are întotdeauna un mod morbid și hilar în a se manifesta.
-Domnul Hans a murit? Nu se poate! A exclamat palid viitoare mamă. Nu se poate! A ridicat tonul. Nu se poate! Era un om atât de bun...
-Draga mea, au murit atâția oameni buni...
-Mamă, uneori am impresia că au murit toți oamenii buni. Și a plecat plângând în hohote spre camera ei. Nu-i pomenise nimic mamei de scrisoarea domnului Hans, nici măcar n-o luase. A lăsat-o acolo până când a luat-o vecina lor, doamna Herder, care văzuse printre perdele toată scena. Știa foarte bine ce înseamnă o scrisoare de la Marele Comandament. Ea primise două: una despre soț și una despre fiu. Regreta în fiecare clipă că le deschisese. Acum n-o va face, iar scrisoarea nedesfăcută o va păstra ascunsă 30 de ani până când fiul celui căzut pe front o va deschide pentru prima oară.