Capitolul XVII – Despre iubire

— Renunţă la Ego, Namur. Ego-urile tale se ceartă între ele şi-ţi iroseşti energia în mod inutil. Ai atâtea dorinţe pe care nu ştii să le controlezi, să le transformi. Fii conştient şi lasă lucrurile bune să vină la tine. Puritatea gândurilor tale le va atrage ca un magnet.
— Dar, Uezen, nu este şi iubirea un sentiment egoist?
— Să iubeşti înseamnă să te gândeşti în primul rând la binele celorlalţi. Ataşamentul tău faţă de Luana îţi poate deveni slăbiciune. Învaţ-o să meargă pe calea zettică...
— Încă nu este pregătită. Depinde mult de Remo şi de nevoia de a fi protejată. Are nevoie de timp, nu poate parcurge aceleaşi etape într-un ritm aşa de rapid...
— Cam multe supoziţii. Dar dacă tot veni vorba, ce vei face atunci când Anuk o va ţine în braţele sale, iar soarta universului va depinde de alegerea ta?
— Nu se va ajunge niciodată acolo. Nu voi lăsa să se-ntâmple aşa ceva...
— Trebuie să iei în calcul orice posibilitate. Viaţa este ca jocul de Rakaa. Trebuie să fii întotdeauna cu mai multe mutări înaintea celorlalţi, mai ales înaintea lui Anuk.
— Vrei să jucăm?
— Vrei să pierzi din nou?
— Odată şi odată te voi învinge. Cu riscul de a avea o durere cruntă de cap...
— Poate că cea mai bună cale este să fii prietenul meu, nu adversarul meu. Să ajungi să ştii cum gândesc, să-mi cunoşti punctele vulnerabile. Pentru asta trebuie să ştii să pierzi...
— Dar dacă pierd nu-ţi vei da seama de intenţiile mele?
— Nu şi dacă pierderea ta înseamnă un sacrificiu...
— Adică îmi ceri să renunţ conştient la ceea ce am mai de preţ...?
— Aşa cum şi Mud a renunţat la frumuseţea ei pentru binele discipolilor. Aşa cum şi tatăl tău a renunţat la bogăţie pentru iubire. Dacă vei face o alegere bună, universul îţi va arăta calea...
— De ce eu? De ce nu altcineva?
— Ar putea fi oricine, dar numai tu ai conştiinţa mea.
— Tot nu mi-ai răspuns... De ce eu?
— Şi dacă ai şti, ce valoare ar mai avea toate întrebările tale? Ce valoare ar mai avea credinţa ta, iubirea ta? Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări pentru că misterul nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri. Renunţă la respiraţia ta, cufundă-te, zboară şi vei avea revelaţia celui ce ştie tot dincolo de întrebări şi răspunsuri.
— Dar ştiinţa... nu ne oferă deja răspunsul la atâtea întrebări? Vayax, teleportarea, descoperirea sufletelor, nu putem obţine ascensiunea prin ştiinţă?
— Progresul ştiinţei, în loc să extindă capacitatea de cunoaştere şi înţelegere a universului, nu reuşeşte decât să distrugă lumea în care trăim. Credinţa în zeii tehnologici ne duce către pragul colapsului, către inevitabila deteriorare a realităţii. La naştere mintea oamenilor este infinit capabilă, dar sunt multe forţe negative care limitează evoluţia către ascensiune. Spalsixul şi meditaţiile sunt menite să elibereze sufletul, în timp ce ştiinţa caută să transforme fiinţa umană într-un avatar cibernetic...

*

Luana îşi ţinea Biblia veche pe genunchi şi citea cu voce tare pe o bancă din grădina bazei New Destiny. Suara se apropie şi se aşeză lângă ea.
— Bună, Luana. Ce citeşti?
— Biblia, sunt multe adevăruri pe care mi le dezvăluie această carte uitată de mulţi...
— Adevărul este peste tot, Luana. Ni se arată prin numeroase gânduri, imagini şi forme...
— Tatăl meu mi-a spus că aceasta este cartea pe care oamenii ar trebui s-o folosească în loc de oglindă.
— Val Remo este un om înţelept. Nu este de mirare că a supravieţuit atâtor încercări ale vieţii. A avut grijă de tine şi de Tania cum a ştiut mai bine. Însă tu trebuie să vezi lumea cu mintea şi cu ochii tăi...
— Ce vrei să spui? Nu eşti de acord cu educaţia pe care...
— Luana, să nu mă-nţelegi greşit, spuse Suara atingând-o pe umăr. Există o lume pe care majoritatea oamenilor nu o percep. Sunt prea orbi pentru a mai face diferenţa. Când trec prin momente dificile se agaţă de orice lucru care nu le aparţine şi încearcă să intre în posesia lui. Fie că este vorba de un lucru material, fie că este vorba de un adevăr demonstrat sau cel puţin plauzibil. Dar niciodată propria lor percepţie, propriul lor adevăr, propria lor putere de a face diferenţa. Minciuna le umple vidul existenţial. Sentimentul posesiei şi ataşamentele înlocuiesc iubirea şi libertatea de a fi pur şi simplu fără limite. În acest univers apar materialiştii, îndoctrinaţii şi dependenţii...
— Şi ce legătură au toate acestea cu mine? Vorbeşti de parcă m-ai cunoaşte. Nimeni, nici măcar cineva din familia mea, nu ştie cu adevărat ce gândesc. Nu prea mă ajută explicaţiile tale, ba chiar îmi dau impresia că nu vrei ca eu şi Namur să fim împreună?
— Luana, nu vorbi aşa ceva. Nici prin gând nu mi-a trecut, să mă ferească Seren de asemenea fapte...
— Vezi? Şi tu ai zeii tăi. Care este diferenţa dintre zeii tăi şi ai noştri?
— Am spus-o din obişnuinţă. În realitate credinţa şi sistemul meu de valori s-au schimbat. Şi să ştii c-am vorbit cu tatăl tău şi-a fost de acord să-ţi spun unele lucruri.
— Ai vorbit cu el? Ce-mi ascunzi?
— Este vorba de Namur. El merge pe o cale pe care tu acum n-o poţi înţelege. Asta vă creează probleme, dar eu vreau să vă ajut, ştiu că-l iubeşti, simt asta...
— Şi el simte multe lucruri, dar secretele lui nu fac bine relaţiei noastre.
— Poate, dar asta nu vă-mpiedică să fiţi împreună... El vede în tine un om special, mi-a zis de-atâtea ori...
— Ţie îţi este uşor să spui asta. Întreaga voastră familie este specială, dar de ce nu-ncercaţi să vedeţi lumea şi prin ochii unui om simplu care vrea să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii fără să să-ncerce să-nţeleagă misterele acestui univers?
— Pentru că acum, mai mult ca niciodată, oamenii riscă să piardă definitiv lucrurile acestea mărunte despre care vorbeşti. Nu uita, suntem în pragul unui război. Atacul asupra sateliţilor nu a fost decât începutul...
— Ce trebuie să fac, Suara? Care este sugestia ta?
— Observă lumea şi te observă-te pe tine însăţi. Luptă pentru cauza ta şi pentru cauza altora, deoarece sunt şi alţii ca tine pe care îi poţi ajuta. Poţi începe prin calea zettică. Meditaţiile îţi vor îmbunătăţi viaţa personală şi te vor pregăti pentru ceea ce urmează...
— O să mă gândesc la asta pe timpul călătoriei spre sistemul Nagur.
— Nagur, ce cauţi acolo? E foarte periculos...
— Poate, dar deocamdată am hotărât să fac lucrurile în felul meu. De fiecare dată când pleacă tata mă gândesc la riscurile prin care trece, iar acum vreau să-i fiu alături...
— Ai vorbit cu Namur?
— El este ocupat cu nu ştiu ce proiect. Îi voi scrie pe o frecvenţă codată, spune-i să nu-şi facă griji din cauza mea şi să fie mândru de mine...

*

„Namur, nu vreau să te superi din cauza deciziei mele. Aveam nevoie ca să mă lămuresc ce-mi lipseşte cu adevărat. Tu eşti un om special, iubesc totul la tine. Gândeşti şi te exprimi ca nimeni altcineva, eşti sensibil, echilibrat şi plin de speranţă. Câteodată te admir ca un copil ce stă în faţa unei stele mari şi strălucitoare.
Ştii, să iubeşti înseamnă să-l accepţi pe celălalt aşa cum este. Să accepţi că oamenii sunt asemenea unor păsări pe care nimeni nu are dreptul să le închidă în colivii de gânduri, carne şi oase. Să accepţi că aceste păsări pot veni la tine, dar pot migra şi spre alte tărâmuri…
Nu mi-a fost frică să te iubesc chiar dacă uneori aveam tendinţa să fug din pur instinct. Tu aveai nevoie de o iubire care să înlocuiască toată suferinţa pe care o acumulaseşi în ultima vreme. Atâta moarte ţi-a trecut prin faţa ochilor, Namur. Sper să poţi întoarce acele pagini însângerate ale trecutului, privind mai adânc în sufletul meu...” (Prima scrisoare a Luanei către Namur)

*

„Luana, îţi înţeleg decizia şi ţi-o respect. Te rog să mă ierţi dacă nu m-am ridicat la aşteptările tale. Să ştii că şi eu te iubesc. De ce? Am vrut să-ţi cunosc visele, dorinţele, speranţele, bucuria, tristeţea şi tot ce înseamnă sufletul tău. Eşti o fiinţă minunată, am văzut în tine miracolul şi perfecţiunea. Nu mă poţi condamna pentru acest lucru. Când mă gândesc la tine, las umanitatea deoparte. Chiar dacă asta este, uneori, împotriva regulilor după care trebuie să trăiesc. După ce te întorci, îţi promit că se vor schimba multe. Te aştept cu drag şi nu uita că te iubesc.” (Răspunsul lui Namur la prima scrisoare a Luanei)

*

Capitolul XVIII – Vizite neobişnuite

— Lerr, ce s-a-ntâmplat? Iar ai visat?
— Nu s-a-ntâmplat nimic, Suara. Tu de ce nu dormi?
— Să dorm? Cum să dorm, dumnule Kruger? Tocmai astăzi?
— Astăzi? Ce este astăzi?
— Ai uitat, somnorosule? Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, laaa muuulţi ani...!
— Oh, doamne! Oare încă visez?
— Tati! Tati! Hai să ne jucăm la Vayax! Hai să ne jucăm la Vayax!
— Ah, acum am înţeles. Nu mai visez. Uşurel, Namur. Te-ai pregătit pentru meciul cel mare?
— O să-i facem praf. Îngerii noştri sunt mai puternici ca îngerii lor...
— Dacă este ziua mea, aş mânca o omletă cu şuncă...
— Azi voi face o excepţie, spuse Suara. Mă duc la bucătărie...
— Eşti o dulce...
— Întotdeauna, mulţumesc... Ştii... îl cam răsfeţi cu jocurile. Ar trebui să înveţe mai mult...
— Poate, dar ştii ce? Şi pe tine te răsfăţ. Sau crezi că nu-i îndeajuns...?
— Tati! Vii odată?
— Azi voi avea viaţa grea... Mai întâi să mâncăm, fiule...
— Zi-mi, Lerr, ce ai visat azi-noapte?
— Ah, nimic important...
— Zi-mi totuşi...
— Păi... eram în topterul meu şi mergeam către Karan. Deodată am pierdut comenzile şi m-am trezit în mijlocul deşertului... Era cald, îngrozitor de cald...
— Şi mai departe?
— Ce este asta? întrebă Lerman, găsind o uniformă veche împachetată într-o cutie...
— O arunc. O vechitură de-a tatălui meu...
— De ce n-o păstrezi? Este frumoasă. Apropo, de când au intrat serenienii în armata alianţei?
— Încă de la început. Ai uitat?
— Probabil că amestec borcanele...
— Nu-i nimic, ia pastilele astea înainte să mănânci.
— Ce-s astea?
— Xerun, proteine vegetale şi lecitină. Ţi le-a recomandat doctorul Traore.
— Doctorul... cine?
— Vezi? Nu eu sunt cea care are probleme cu memoria. De când cu accidentul parcă trăieşti pe altă planetă...
— Ah, acum îmi aduc aminte... accidentul...
— Accidentul acela ţi-a răpit aproape toată viaţa. Şi pentru ce? Pentru o muncă prost plătită în Karan?
— Tati, mi-ai promis că-n vacanţă ne vom juca mai mult. Vii odată?
— Vacanţă, accident... Ceva nu este în regulă. Asta nu este cu adevărat viaţa mea.
— Ce tot vorbeşti acolo?
— Tu nu eşti soţia mea. Iar el nu este fiul meu. Sunteţi nişte vedenii... Nimic din toate astea nu există! Vreau să ştiu cine sunteţi!
— Lerr, încetează! Tot ce spui mă sfâşie... Cum poţi să ne faci aşa ceva? Ce fel de soţ eşti, ce fel de tată?
— Sunteţi buni. Sunteţi chiar foarte buni. Aţi ţinut cont de toate amănuntele, nu-i aşa? Îmi cunoaşteţi toate punctele slabe. Însă ştiţi ceva? Aţi uitat un mic amănunt: mintea mea nu poate fi păcălită de această iluzie!
— Lerr, încetează! Te implor!
— Ştii ce-o să fac acum? O să vă termin pe-amândoi şi coşmarul ăsta va-nceta definitiv...

*

— Am aşteptat, mi s-a deschis o poartă şi am intrat. Mă aflam într-un labirint în care zidurile erau alcătuite din informaţii, imagini şi gânduri, puse unele peste altele ca nişte cărămizi. Erau lipite cu o substanţă vâscoasă de culoarea sângelui. Am vrut să le ating, dar nu mă lăsau, mişcându-se pe măsura dorinţelor mele. Apoi am continuat drumul, fără să ştiu ce se află la capăt. La un moment dat mi-am pierdut forţa şi am strigat. Nu a trecut mult timp şi ecoul m-a izbit în moalele capului, spunându-mi că nu există o altă ieşire cu excepţia primei intrări. Care era scopul rătăcirii mele dacă urma să ajung în acelaşi loc? Tot drumul mi se părea o pierdere de timp. M-am apropiat de ziduri, am privit în sus şi am început să plâng. Aş fi vrut ca mâinile mele să devină aripi, deoarece nu era nicio treaptă pe care să urc. Simţeam materia din mine surpându-se, iar vidul îşi găsea loc în pieptul şi în inima mea. Însă, ca un făcut, o gaură neagră s-a deschis în zidul de lângă mine. M-am apropiat, întrebându-mă dacă nu cumva comunică cu exteriorul. „Dacă vrei… poţi trece dincolo”, s-a auzit glasul lui Anuk venind din mai multe guri mici deschise în perete. M-am retras brusc şi am început să fug. Am căzut şi strigătul meu a luat-o din nou înainte. Ecoul s-a întors şi mi-a spus să mă grăbesc, altfel voi rata ieşirea. Zidurile se apropiau încercând să mă strivească, iar vocea lui Anuk se auzi din nou: „Acum vei fi la fel ca noi. Nimeni nu priveşte prin gaură fără să plătească...” M-am ridicat şi am început să alerg. Când am ajuns aproape de ieşire, zidurile mi-au prins hainele, iar tu mi-ai întins mâna. Imediat am înţeles că labirintul fusese doar un vis din care trebuia să mă trezesc...
— Namur, spuse Uezen, lucrătura cea mai perfida a lui Anuk apare când îşi înfiripă o idee în subconştientul celui pe care vrea să-l distrugă. Victima devine obsedată de idee, ca şi când i-ar aparţine... Mai ţii minte sfârşitul lui Naej?
— Da, dar n-am înţeles niciodată de ce a murit....
— Odată şi odată trebuia să ajungem aici. Vezi tu, creierul uman este ca un computer. Un virus poate infecta un computer aşa cum un gând negativ poate infecta un creier. Atunci când mintea unui descendent nu poate folosi eficient tehnica amputării mentale, atacatorul poate coborî adânc în subconştient şi implantează acolo sămânţa răului. Este un procedeu asemănător cu atacul nostru asupra lui Anuk, numai că nu este nevoie de Vayax pentru transferul de memorie. Imaginează-ţi această sămânţă crescând în timpul somnului. Dacă victima nu are o minte puternică, ea rămâne captivă într-un coşmar din care nu mai poate ieşi. Lerman a scăpat cu bine însă tu nu erai pregătit pentru un asemenea atac. Acesta este unul din motivele pentru care am ales să devin a doua ta conştiinţă. În timpul visului voi fi mereu în stare de alertă, gata să te ajut.
— Nu există nicio metodă prin care să aibă şi ceilalţi acces la conştiinţa ta?
— Conştiinţa mea este raportată la cantitatea de memorie ce a fost transferată. Atunci când cantitatea de memorie este împărţită, conştiinţa se alterează şi, în final, se pierde.
— Vrei să spui că...
— Da. În momentul în care l-am înfruntat pe Anuk, puterile mele erau diminuate tocmai pentru că memoria mea fusese transferată aproape în totalitate. Mie îmi rămăsese doar palida amintire a celui ce fusesem, atâta cât să-i pot ţine în loc pe lenurieni pentru o perioadă scurtă de timp. Fără o compatibilitate obţinută prin meditaţii îndelungate şi Spalsix, conştiinţa nu poate fi trezită în creierul primitorului. Vor rămâne doar cunoştinţe fără valoare afectivă pe care creierul le va stoca ca pe o informaţie brută. Gândurile, ideile, sentimentele, intuiţia, toate acestea marchează evoluţia unui individ pe drumul către ascensiune.
— Voi trăi toată viaţa cu conştiinţa ta?
— Namur, sunt lucruri care şi mie îmi scapă. N-am avut timp să punem totul la punct, dar sper să nu apară efecte secundare...
— Ce ciudat sună. De fapt, nici nu ştiu cine anume a gândit aceste cuvinte. Eu sau tu?
— Probabil că sunt întrebări pe care ni le punem în acelaşi timp. Suntem compatibili şi conştienţi în acelaşi timp. Dar trebuie să mai ştii ceva...
— Ce anume?
— Cu puţin timp înainte să capeţi amintirile mele, l-am cunoscut pe Surryel, o fiinţă care mi-a arătat calea pe care trebuia s-o urmez...
— Surryel? Un alt edenian?
— Nu, Namur. Un înger. Unul dintre primii îngeri creaţi de Democles.
— Credeam că îngerii sunt doar nişte legende inventate de oameni.
— Aşa credeam şi eu. Sunt unele lucruri pe care Democles nu ni le-a spus pentru a ne proteja. Însă acum, când echilibrul lumilor este în pericol...
— Surryel ţi-a spus să rămâi în urmă sau a fost alegerea ta...?
— A fost voinţa lui Democles, Namur. Sacrificiul pe care trebuia să-l fac în numele tuturor celor care au pierit în deşertul Ruth.
— Fă-mă să-nţeleg...
— Surryel mi-a arătat lumile de dincolo. Am văzut unde ajung sufletele după moarte. Am văzut lumile veşnice ale întunericului şi ale luminii. Iar apoi... i-am văzut chipul lui Democles... Ah, chipul lui! Imediat am înţeles totul şi am ales. Imaginea lui mi-a rămas vie în conştiinţă, iar tu ai moştenit-o odată cu amintirile mele şi o vei cunoaşte când vei fi pregătit...

*

Camera era luminată de vechi lampioane. Un pat regal trona în mijlocul încăperii, acoperit de superbe cearceafuri din satin roşu. Geamurile uriaşe, încadrate de draperii greoaie din catifea, cusute cu fir auriu, lăsau lumina lunii să străbată timid încăperea...
Suara aştepta întinsă şi privea spre niciunde. Rochia neagră, dantelată, i se mula perfect pe trupul încălzit de nerăbdare. Corsetul adânc decoltat îi împingea sânii proeminenţi în sus, apoi îi aluneca unduios, accentuându-i mijlocul subţire... Purta un bolero din acelaşi material şi aceeaşi culoare, care îi acoperea umerii până la jumătatea braţelor, închizându-se cu o panglică satinată în dreptul sânilor...
Uşa fu deschisă de un necunoscut care purta ţinuta specifică a unui îndrăgostit aflat înaintea rutului serenian. Purta o mască purpurie prin care i se vedeau doar ochii verzi şi strălucitori. Suara întoarse capul, îi zâmbi complice, şi îl invită lângă ea... Era îmbătată de sexualitatea « mascată » şi de irezistibila putere a pieptului masiv. Îşi dezveli umerii şi braţele, lăsându-şi bolero-ul să cadă la întâmplare.
Deodată, simţi mâna fierbinte a necunoscutului atingându-i talia, coborând uşor şi urcând mai apoi pe spatele gol… Rămase fără răsuflare pentru câteva secunde, savurând atingerile pline de promisiuni. Îi simţi respiraţia rece şi buzele care se apropiau cu paşi mici de locul unde pulsul i se zbătea necontrolat. Urmă o muşcătură uşoară, iar mâna necunoscutului îi alunecă de pe spate sub sâni, cuprinzându-i carnea albă care ţîşnea din corset.
— Te vreau, spuse el, atingându-i buzele fremătând de dorinţă...
Necunoscutul o dezbrăcă graţios şi începu să-i dezmierde sânii, gâtul, abdomenul şi pulpele. Îi cuprinse glezna, mai întâi cu delicateţe, apoi o trase brusc către el. Mâinile lui o căutau febril, dar blând. Îi simţi buzele şi dinţii muşcându-i sânii. Îl voia cu toată fiinţa, dar el continua să o tachineze, apăsându-i abdomenul în locul în care simţea că exploda de dorinţă. Îl privi drept în ochi şi încercă să-l provoace, chemându-l. Masca nu făcea decât să accentueze privirea sălbatică şi pofticioasă…
Uşa se deschise din nou. Se întoarse curioasă şi speriată în acelaşi timp. Necunoscutul o împinse la loc, şoptindu-i să stea liniştită. Apoi continuă să o mângâie tandru, uşor apăsat. Suara simţea că ceva nu este în regulă, dar senzaţiile erau mult mai puternice decât propriile gânduri.
Necunoscutul era de neoprit. Suara se arcui necontrolat şi strânse cearceaful între degete. Îi cuprinse gâtul cu braţele, apropiindu-se de sforile măştii. Furios, necunoscutul le îndepărtă, strângându-i mâinile cu putere.
Atunci, sereniana îşi întoarse capul în semn de protest, dar continuând să fie supusă. Se privi în oglindă, goală şi înfometată. Corpul lui parcă era al unui zeu. Apoi privirea ei urcă şi o întâlni pe a LUI. Un spasm violent îi cuprinse trupul. Masca alunecase pe pat, iar Anuk rânjea diabolic...

*

— Raluu, eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată... Tu ai o inimă, acolo, în mijlocul toracelui...
— Luana, pentru ce crezi că există prietenii? Voi fi tot timpul alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla..., răspunse Anuk care se deghizase în vis într-un tânăr afectuos şi atrăgător.
— Ştii, lucrurile nu au mers tocmai bine între mine şi Namur... El merge pe un drum care este mult prea complicat pentru mine. Nici el, nici familia lui nu se pot opri pentru o clipă ca să respire aerul din jur. Sunt mereu pe fugă, mereu cu gândul la viitor... Iar mie mi-e teamă de-acest viitor...
— Dar tu ce vrei, Luana?
— Vreau să fiu ascultată şi înţeleasă. Vreau să fiu iubită, dar să nu-mi pierd libertatea.
— Nu-ţi face probleme, lucrurile se vor rezolva, spuse Raluu mângâindu-i obrazul cu degetele sale lungi şi fine, la fel ca ale unui pianist.
Luana fusese luată prin surprindere, dar atingerea caldă şi prietenească a tânărului o lăsă fără replică. După câteva secunde bune, în care simţi cum îi coboară furnicăturile pe şira spinării, îşi aduse aminte de scrisoarea pe care i-o trimisese lui Namur.
— Nu ştiu dacă e bine ce fac...
— Ce vrei să spui, întrebă Raluu iscoditor şi îndrăzneţ în acelaşi timp.
— Îmi vine să urlu. Îl iubesc pe Namur, dar... nu ştiu, ce i-am scris ultima oară… Sunt atât de... Aaaah!
— Cine poate înţelege mai bine un urlet decât inima celui care l-a împins atât de tare afară? Încearcă să priveşti în viitor şi proiectează-te într-o viaţă imaginară, frumoasă, fascinantă. Cum vei parcurge drumul dintre acum şi ce va fi?
— Nu sunt prea sigură. Mulţi îmi cer imposibilul. Să fiu o altă persoană. Asta mă face să râd. Să râd de cât de superficială e lumea.
— Un om bun, într-o lume bolnavă, poate face un mic compromis. Dacă face mai multe… va ajunge să fie corupt. Aşa începe cancerul sufletului. Dar nu-ţi face griji, cu mine poţi fi mereu aşa cum eşti tu, spuse Raluu strângându-i mâinile în palmele-i calde.
— Raluu, tu ştii s-ajungi la sufletul omului... Dar acum sunt dezorientată, trebuie să-nţelegi..., spuse Luana retrăgându-şi mâinile cu delicateţe.
— Desigur. Vreau doar să ştii că te poţi baza oricând pe mine, minţi Raluu încercând să-i câştige încrederea totală.
Trecuseră aproape două luni de când Luana şi Val Remo plecaseră în misiunea din sistemul Nagur. Din pricina visului pe care îl avea de mai multe zile, mintea Luanei era în două direcţii. Ar fi vrut să fie cu Namur, dar nu i-ar fi plăcut să fie mereu pe planul al doilea, să stea în casă şi să aştepte cu lunile revenirea iubitului ei din colţurile îndepărtate ale sistemului, în timp ce alte cupluri se bucurau din plin de dragostea lor. Vorbele mamei sale, Tania Remo, eterna blondă cuceritoare din Noua Federaţie, îi răsunau în urechi: „Nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine, Luana. Profită de prezent şi lasă oamenii să se bucure de zâmbetul tău. Eşti tânără, frumoasă şi ţi-e uşor s-alegi ce e bine pentru inima ta”.
După ce se întoarse din călătorie, Luana îl evită pe Namur mai multe zile la rând. În cele din urmă, cei doi aproape că se ciocniră pe unul din coridoarele bazei New Destiny. Namur observă imediat că Luana era schimbată, ceva mai slabă şi palidă la faţă.
— Luana, ce se întâmplă cu tine, de ce nu-mi răspunzi la mesaje, de ce fugi de mine? Eşti bolnavă? Ce ai? Ştii că te ador, că te iubesc din tot sufletul meu şi vreau să te ajut...
— Nu ştiu de ce, Namur. Nici nu ştiu ce să-ţi răspund. Sau de ce trebuie să-ţi răspund. Este mai rău ca o convulsie.
— Ce te-a schimbat aşa de mult în aceste luni? Cum rămâne cu scrisorile pe care mi le-ai trimis la început? Credeam că totul va fi bine...
— Nu ştii multe despre mine, Namur. De multe ori mă surprind cum le fac rău celorlalţi. Această nevoie este mult mai puternică decât mine. Şi pe măsură ce zilele trec, simt că voi sfârşi în camera unui spital, îmbrăcată într-o cămaşă de forţă. Nu ştiu ce să fac, nici la ce să mă gândesc…
— Ce s-a întâmplat cu tine pe timpul călătoriei? De ce atâtea secrete?
— Tu vorbeşti de secrete? Am o grămadă de-ntrebări care plutesc în interiorul cutiei mele negre. Întrebări care nu-şi găsesc niciodată răspunsul. Sau poate doar răspunsurile care mă întristează. Am impresia că plâng de mii de ani, aşezată la trunchiul unui copac trist. Uneori aş vrea să visez ca în copilărie. Să am posibilitatea de a crede-n himere. Să cred că pot trece peste orice, că totul din mine va supravieţui. Să-mi construiesc un imperiu în memoria ursuleţului meu galben, de pluş, singurul prieten pe care l-am scăpat de la înălţimea refugiului meu. El, pe bitum, privind cerul. Eu rugându-mă bitumului să-l elibereze, să-l readucă la viaţă. Mă tot întreb ce l-a reţinut acolo. Şi ce m-a reţinut pe mine să sar şi să-i iau locul....
— De ce gândeşti aşa? Viaţa este frumoasă, merită să fie trăită....
— Ce ştii tu? La patru ani visam deja o altă lume. Şi-aceasta, nici nu cred că m-a părăsit vreodată. Sunt moartă şi vie în acelaşi timp, mă simt decupată în două. Moartea trăind în acelaşi corp cu viaţa. Suferinţa nu poate fi măsurată, nici comparată. Pot doar fugi de unele amintiri. Şi tot ce îmi iese în cale trebuie distrus. Aşa îmi fac colecţia de victime…
— Eu? O victimă? Nu m-am simţit niciodată o victimă în relaţia noastră. Ne-am găsit atunci când amândoi aveam nevoie de un prieten...
— Pe tine, Namur, nu te-am găsit. Ai intrat cu forţa în viaţa mea ermetică. N-am mai deschis niciodată această cutie în care m-ascund. Tu ai fost primul şi ai aflat că sunt imprevizibilă şi plină de angoase existenţiale. Mă hrănesc cu spectrele întunecate şi razele luminoase ale oamenilor. Nu ştiu cine sunt, de unde vin, dar ştiu că cea mai mare dramă a mea este faptul că m-am născut. Iar acum mă aflu la bordul unui bolid de carne care…
Namur o privea bulversat pe Luana. Comportamentul şi gândirea iubitei sale erau ale unei alte femei care îşi purta războaiele în cele mai obscure zone ale minţii. O citi folosind Zetta şi un fior rece îi opri respiraţia. Urmele lăsate de Anuk erau adânci, traumele erau ireparabile. Îi transmise Zetta şi încercă s-o liniştească. Oare unde era închis sufletul ei? Oare unde erau dragostea şi căldura iubitei sale? O strânse în braţe, fără ca ea să reacţioneze...
Medicii nu descoperiră nimic promiţător la analizele Luanei. Nici măcar nanotehnologia nu mai putea interveni acolo unde Anuk făcuse adevărate ravagii fizice şi psihice. Val Remo începu să consume cantităţi mari de alcool, iar Tania îşi tăia buclele blonde şi îşi smulgea sprâncenele în faţa oglinzii. Cei doi nu mai vorbeau deloc, fiecare considerându-se vinovat pentru situaţia în care ajunseseră. El pentru că acceptase postul de pilot în alianţă şi atrăsese asupra familiei sale această nenorocire. Ea pentru că nu reuşise niciodată să afle ce gândeşte Luana. Alianţa dintre Val şi Tania devenise deodată ambiguă şi cercul aurifer, inelul de mariaj, începu să le necrozeze legătura.