Într-o noapte cu lună plină, care-și împrăștia razele îndrăznețe până și în pădurile cele mai dese, o fee zări un fir de lumină. Deși era împletită de rădăcini crețe, o pală de lumină ajunse la ea, strecurându-se ca o șoaptă caldă între frunzele pădurii.
Feea rămase înmărmurită, dar și înfiorată. Nici ea nu fusese dorită de nimeni până atunci. Și totuși, firul acela luminos a chemat-o, a căutat-o, iar ea, împinsă de mirare și curiozitate, a plecat în căutarea necunoscutului. Nu știa ce va întâlni pe drum, dar în inima ei deja auzea o șoaptă blândă, o chemare tainică pe care nu o mai simțise niciodată.
A pășit ușor printre rădăcinile pădurii, căutând un loc unde crengile să se deschidă spre cer, unde lumina să coboare fără piedici. Știa pădurea, o cunoștea mai bine decât pe sine însăși, iar în scurt timp a găsit o poieniță ascunsă. Acolo, ca un glob imens de argint, luna îi aștepta sosirea.
A rămas vrăjită și s-a îndrăgostit pe loc. Luna, strălucitoare și blândă, îi cuprindea ființa în lumina ei albă, îmbrățișând-o ca o promisiune nespusă. Dar ceea ce nu știa feea era că luna o aștepta. Că și el o căutase. Pentru că, deși veghea atâtea iubiri, deși privea de sus inimile muritorilor care se strângeau în îmbrățișări, el însuși rămăsese mereu singur. Își dorea și el să simtă ceva, oricât de mic, care să-i încălzească inima rece.
Dar luna nu s-a grăbit să o sperie. A lăsat doar o șoaptă să coboare peste poieniță.
— Îți place raza care te-a chemat?
Feea tresări. Era adevărat? Îi vorbea luna? Simțea că vocea îi venise nu din afară, ci chiar din adâncul sufletului, ca și cum luna îi fusese mereu acolo, ascunsă în tăcerea ei. Și cu inima bătându-i nebunește, a răspuns încet, fără să știe dacă visează sau nu.
— Lumina razei tale mă umple de fiori calzi… Aș vrea și eu să-ți pot dărui ceva… Ce ai vrea de la mine?
Luna își lăsă razele să tremure ușor, ca un oftat al unui suflet care a visat prea mult și acum nu știe ce să ceară.
— Mi-aș dori… să mă privești în fiecare noapte, așa cum mă privesc îndrăgostiții… Mi-aș dori să mă simt ales, să știu că cineva mă așteaptă acolo, pe pământ, și își amintește de mine. Și mai ales… mi-aș dori să-ți mângâi chipul cu lumina mea, iar tu să nu te ferești de ea.
Feea simți cum un fior îi cutremură trupul firav. Ea, aleasă de lună? O ființă a pământului, dorită de astrul cel mai singuratic din ceruri?
În inima ei se aprinse un foc blând, o căldură pe care nu o mai simțise niciodată. Și fără să ezite, își ridică mâna, lăsând razele lunii să-i atingă pielea, să-i învăluie sufletul, să îi devină legământ.
— Atunci așa va fi, șopti ea. Voi fi cea care te privește mereu…
Și astfel, un legământ s-a născut între o fee pământeană și astrul care veghea de sus. Iar noaptea, pentru prima dată, nu mai era singură, nici pentru unul, nici pentru celălalt.